Într-un orășel din Moldova, părăsit de viață culturală, niște elevi de clasa a VI-a cunosc pentru prima oară arta contemporană și pun în practică tehnicile curentului Bauhaus, care a revoluționat acum 100 de ani forma și utilitatea caselor și obiectelor de care ne bucurăm astăzi.

Poate n-ai auzit de școala de artă Bauhaus, dar cu siguranță ți-ai decorat casa măcar cu un articol de mobilă de la Ikea și te-ai bucurat de-un telefon Apple. Aceste branduri, care ne livrează obiectele de care avem (sau credem că avem) nevoie, s-au inspirat masiv din ideile arhitecților și artiștilor veniți din Elveția, Rusia sau Statele Unite în Germania, să pună de-o revoluție în arhitectură și artă.

În cinstea centenarului Bauhaus, sărbătorit în toată lumea anul acesta, o mână de activiști pentru artă au pornit un proiect la Târgu Ocna, prin care copiii învață curentul interdisciplinar direct de la artiști precum Dan Perjovschi, Lea Rasovszky sau Ioana Ciolacu. Irina Bălan, una dintre coordonatoarele programului Cerc. Artă Contemporană, spune că „Bauhaus-ul este un pretext în primul rând pentru a afla lucruri despre ei înșiși, despre capacitatea lor de a crea, inventa, discuta și în al doilea rând despre design, artă și arhitectură.” Atelierele au început luna trecută, iar primul invitat a fost sculptorul Ștefan Radu Crețu.

Școala de la Weimar

Povestea Bauhaus a început în 1919, când arhitectul german Walter Gropius a devenit directorul Școlii de Arte din Weimar. Acolo și-a imaginat arhitectura viitorului: o uniune între artă și meșteșug; sau „arta care construiește”, după cum spune în manifestul său. A numit proiectul revoluționar Bauhaus - casa construcțiilor - și a regândit programa școlară și stilul de predare.

Nici nu i-a fost greu lui Gropius să înfiripe o comunitate artistică radicală în orășelul boem din centrul Germaniei. El găzduise deja apariția altor fenomene culturale importante. Un secol și jumătate mai devreme, acolo au trăit scriitori ca Goethe sau Schiller, care au pus bazele curentului Sturm und Drang (Furtună și Avânt), fratele mai mare al romantismului din literatura germană.

Pentru generația Bauhaus, campusul universitar era un micro-univers de sine stătător. Acolo lucrau, dormeau și se împrieteneau artiști revoluționari ca Wassily Kandinsky și Paul Klee. În ateliere, profesorii, deopotrivă meșteșugari și artiști, aveau grijă să îmbine tot timpul teoria cu practica și să le construiască studenților un spirit critic față de mitul artei înalte, pretențioase, accesibilă doar bogaților. Școala Bauhaus s-a jucat cu percepțiile vizuale ale oamenilor și a schimbat cu totul la față clădirile.

A micșorat și a ascuns punctele de acces, ca să le cauți cu privirea. A introdus arta în fabrici, uzine și-n viața proletariatului, iar arhitecturii i-a oferit utilitate și simplitate, în opoziție cu design-ul monumental și încărcat. În conferințele sale, Gropius aducea mereu în discuție bunăstarea muncitorului la locul de muncă și milita pentru mai multe surse de lumină, mai multe aerisiri și condiții de igienă. A spart pereții groși și defensivi ai clădirilor ornamentale și a lăsat lumina să pătrundă prin ferestre asimetrice. El vedea clădirea ca o operă de artă, un adăpost din oțel și beton pentru libertatea și diversitatea predate în campusul studențesc din Weimar.

Dar au venit naziștii și au distrus tot. Vedeau în Bauhaus un „specimen al conspirației evreiești-bolșevice”, care trebuie eliminat. Școala de la Weimar a fost închisă în 1933, după numai 14 ani de viață, iar celelalte clădiri au fost bombardate. Ideile curentului revoluționar au rămas fără casă, iar artiștii le-au răspândit peste tot în lume pe unde au fugit de dictatură: Chicago, New York, Suedia, Mexic, Londra.

Unele dintre cele mai spectaculoase clădiri ale stilului cu care-ți poți clăti ochii măcar pe internet sunt turnurile ca niște faguri din Chicago, școala Bauhaus din Dessau sau fabrica de pantofi Fagus, inclusă în patrimoniul UNESCO. Cea mai mare moștenire a curentului e imprimată în pereții celor aproximativ 4000 de clădiri Bauhaus din Tel Aviv.

În România, „Casa de odihnă” a companiei Gaz Electra din Snagov, construită de arhitectul Octav Doicescu în 1932, poate fi un exemplu local de artă Bauhaus. Un alt arhitect român influențat de curentul german a fost nepotul lui Ion Creangă, Horia, care a proiectat mai multe clădiri bucureștene, cum ar fi uzinele Malaxa.

Școala de la Târgu Ocna

În 2014, activista pentru artă Irina Bălan s-a mutat cu toată viața ei, „soț, căței, freelancing”, la Târgu Ocna. Orășelul era părăsit de teatru, cinema, muzee și galerii, iar ea se obișnuise cu sfârâiala vieții culturale din capitală. S-a apucat să facă loc artei în comunitatea restrânsă pe care începuse s-o cunoască. „Vorba lui Perjovschi, în loc să-mi smulg părul din cap, m-am apucat de treabă”, își amintește ea. A scris proiecte și a căutat finanțări pentru ateliere educative cu elevii, iar în toamna aceluiași an a organizat prima întâlnire a copiilor cu arta contemporană, sub forma unui curs opțional la Colegiul Național Costache Negri. Elevii făceau vizionări la video-proiector, în compania celor de la Asociația 37, ONG-ul din care Irina face parte. Le-a plăcut atât de mult, încât au vrut să-i cunoască pe artiștii români contemporani în carne și oase, să-i întrebe direct ce le macină curiozitatea. „Copiii sunt obosiți, plictisiți și stresați la școală, iar în momentul în care artiștii întră în clasă, sunt mai implicați, mai relaxați, mai plini de idei”, povestește ea. Irina are 33 de ani și a studiat istoria artei la Universitatea de Arte din București și pedagogie la Accademia di Belle Arti din Roma. Anul ăsta, și-a propus să-i învețe pe elevi curentul Bauhaus, după modelul Muzeului de Design din Berlin, care derulează ateliere asemănătoare în școlile germane. Luna trecută au avut loc primele ateliere de lucru cu elevii unei clase de-a VI-a de la același colegiu, iar sculptorul Ștefan Radu Crețu, i-a învățat echilibrul în corp și obiecte.

Mai întâi, Ștefan a încercat să găsească, împreună cu elevii, dozele potrivite de teorie și exercițiu, ca la Școala de la Weimar. „Nu prea aveau răbdare să asculte teoria, o reluam pe parcurs”, îmi explică el. „Un profesor trebuie să ia fiecare elev în parte și să-l aducă într-un stadiu de interes, să nu-l lase până nu înțelege tot”. Așa că le-a explicat regulile și tehnicile de bază, apoi au trecut la lucru. „Echilibrul ar trebui să existe în tot ce facem. În artă, echilibrul e între mesaj, formă, materiale.” I-a rugat să aducă de acasă obiecte care nu mai au nicio utilitate pentru ei și stau să fie aruncate. Apoi le-a pus în mână patente, sârmă, ață și lipici cu care au făcut colaje 2D, 3D și instalații.

Sculptorul lucrează de opt ani cu copii și e dezamăgit de modul în care profesorii de artă le îngrădesc libertatea de exprimare și le inhibă creativitatea. Îmi spune că mulți dintre ei le impun elevilor sau studenților tehnica, pentru a deveni niște buni executori. „Elevii mi s-au plâns că nu înțeleg arta contemporană, că nu se pricep la desen, că nu știu să bată un cui. Le-am spus că nu e nimic greșit în modul în care vezi o lucrare de artă și i-am invitat să cunoaștem ce s-a făcut până acum, apoi să decidem dacă respectăm regulile sau nu. A fost o mare ușurare pentru ei să audă asta”, mai povestește Ștefan. Copiii au avut permisiunea să experimenteze cu formele. Și-au luat timp să caute, să încerce, să greșească, să refacă.

„Oricare dintre ele putea lejer să stea într-o galerie de artă. Elevii au fost foarte încântați, pentru că-și vedeau personalitatea în lucrările lor. În asta constă echilibrul unui artist: să-și cunoască propriul eu și să-l valorifice”, spune sculptorul. „Acest curent (Bauhaus) poate să acopere o verigă lipsă a învățământului actual. Cred că astfel de proiecte, care încurajează creativitatea, sunt niște pârghii concrete care susțin coloana educațională a acestor copii”.

Proiectul cercului Bauhaus continuă tot anul, iar invitata lunii mai este artista Adina Rusu, care îi va învăța pe copii să se joace cu hârtia.

foto&video: Irina Bălan