Cum arată schimbările climatice: ca un urs polar numai piele și os, care-și caută zadarnic mâncarea? Ca un deșert care se tot întinde? Ca un ghețar care se topește sub ochii noștri? Sau ca o tânără care trebuie să-i dea drumul mamei din îmbrățișare, ca să-și salveze viața în mijlocul unui taifun?
Joanna Sustento avea 22 de ani în 2013, când super-taifunul Haiyan a lovit Filipine și a luat aproape 10.000 de vieți. Și-a pierdut mama, tatăl, fratele, cumnata și nepotul în câteva minute. De atunci, a devenit activistă pentru climă și poartă prin toată lumea mesajul comunității ei: toți suntem vulnerabili în fața fenomenelor extreme și trebuie să le cerem politicienilor și corporațiilor să facă o schimbare radicală.
Filipine este una dintre țările cel mai expuse dezastrelor naturale din lume, 130 de milioane de filipinezi fiind afectați de fenomene meteo extreme între 1995 și 2015. Super-taifunul Hayan a fost unul dintre cele mai tragice momente în istoria dezastrelor naturale din această țară, care sunt exacerbate de schimbările climatice, fapt recunoscut și de către guvernul filipinez care a înființat Comisia pentru Schimbări Climatice. Taifunul a luat mii de vieți, a distrus un milion de case. Aproape 30.000 de oameni au fost răniți, iar 4 milioane au fost relocați. În 2017, organizația Greenpeace a pornit chiar un proces împotriva a 47 de corporații, printre care Chevron, Exxon și Shell, acuzate de încălcarea drepturilor omului în cazul locuitorilor din Filipine afectați de schimbările climatice.
M-am întâlnit cu Joanna în Budapesta, unde a fost invitată de grupul global de activiști Extinction Rebellion, să vorbească despre povestea ei. În viața de zi cu zi, Joanna lucrează cu Greeenpeace Filipine în campanii de conștientizare a publicului pe teme importante de mediu, cum ar fi plasticul. Din când în când, își pune mantia de planeteer și merge prin lume să-și împărtășească povestea și să arate oamenilor din țările dezvoltate cum arată schimbările climatice.
Cum te simți când rememorezi ziua în care ți-ai pierdut familia în taifunul Haiyan?
E obositor emoțional să repet povestea asta de atâtea ori, dar e foarte importantă și utilă, mai ales pentru tinerii din Europa. Astfel, ei pot să „vadă” cum se simte cu adevărat schimbarea climatică în Filipine. Port un mesaj important nu doar din partea mea, ci din partea comunității mele. E foarte important ca ei să înțeleagă că atunci când vorbim de schimbările climatice ne sunt încălcate drepturile noastre fundamentale.
Cum era viața în Tacloban, orașul tău natal?
Tacloban este un oraș mic, cu o populație de 200.000 de oameni. Oamenii sunt așa, un amestec de relaxare și umor, ne place să sărbătorim. E o comunitate de pescari, mulți locuiesc pe coastă, mai sunt care lucrează în birouri, avem și câteva afaceri locale. Am avut o copilărie fericită și sănătoasă, majoritatea oamenilor din Tacloban ar descrie copilăriile lor fericite în comunitate. Suntem oameni simpli, nu fugim de la o întâlnire la alta, suntem mai relaxați. Tacloban este și poarta către plajele frumoase din provincia noastră. Am fost mereu înconjurată de familie, nu doar familia apropiată - suntem tipul de familie care găsește motive să se adune aproape în fiecare săptămână.
Cum îți aduci aminte de super-taifunul Haiyan?
Filipine trece prin vreo 20 de taifunuri pe an, deci taifunul în sine este un fenomen normal pentru noi. De fapt, mie chiar îmi plac taifunurile. Dar super-taifunul Haiyan a fost un monstru. Nu s-a mai întâmplat niciodată. Îmi amintesc că în săptămâna de dinainte de super-taifun am primit avertismente privind un taifun, dar am reacționat ca în cazul oricărui taifun. Lumea s-a aprovizionat pentru următoarele 3-4 zile, s-a pregătit ca de obicei în anticiparea faptului că magazinele vor fi închise. Nimic drastic. În ziua de dinainte de taifun, eram în oraș cu niște rude din alt oraș pe care nu le văzusem de 15 ani. Era foarte cald. Tatăl mereu era foarte încrezător că vom trece cu bine de taifun, casa era rezistentă, făcută din beton. Și casa chiar a rezistat. Dar nu am anticipat valul de furtună care a venit odată cu taifunul. Valul de furtună e atunci când marea se ridică la altitudine și inundă uscatul. E ca un tsunami, dar fără cutremur. Casa noastră era cam la 70 de metri de mare. A fost ceva complet inimaginabil. Marea a intrat pe uscat, a ajuns în locuri unde nu am crezut niciodată că o să ajungă. A fost singura dată când am văzut ce înseamnă valul de furtună în timp ce înotam în valul de furtună.
Atunci mi-am pierdut mare parte din familie. Eram toți acasă, șapte persoane, doar eu și fratele mai mare am supraviețuit.
Ai devenit activistă pentru climă după asta.
Lucrez pentru Greenpeace, biroul din Manila, dar nu m-am relocat. Locuiesc în continuare în Tacloban. Rolul meu este să lucrez cu comunitățile din Visayas și Mindanau. Sunt campaigner pentru implicarea publicului larg, deci lucrez cu voluntari, parteneri și comunități. Acum lucrez pentru campania pe plastic, încercăm să educăm oamenii să vadă un viitor fără plastic și promovăm principiile de refolosire și reumplere. E important pentru comunități să știe că, pentru a rezolva problema plasticului, trebuie să ne uităm la întreg sistemul și să luptăm cu sistemul. Da, noi, oamenii, suntem responsabili pentru poluarea cu plastic, deci trebuie să ne schimbăm stilul de viață, dar trebuie să recunoaștem responsabilitatea mult mai mare a corporațiilor care au introdus acest sistem.
Ai spus în prezentarea ta că oamenii știu de schimbările climatice și de alte probleme de mediu precum poluarea cu plastic, dar când îi întrebi ce e de făcut tind să se învinovățească pentru stilul lor de viață. De ce crezi că oamenii dau vina pe ei?
Pentru că industria combustibililor fosili le-a plantat această vină, aceste semințe ale neîncrederii. Chiar recent am citit această campanie publicitară a BP, zicea ceva de genul: BP furnizează energie din combustibili fosili bla bla și iată cum poți să-ți reduci amprenta de carbon. Practic, BP spune oamenilor cum să-și reducă amprenta de carbon. Tu, corporația petrolieră, ai introdus acest sistem în viața oamenilor, nici nu ne-ai dat o alternativă, nu am avut de ales decât să folosim energia ta și acum dai vina pe noi pentru că poluăm planeta? Cred că e timpul ca oamenii să dea vina pe cine trebuie, dar asta nu înseamnă că nu mai trebuie să ne pese. Sau să nu mai facem eforturi, să nu ne schimbăm comportamentul dăunător. Trebuie să facem asta împreună – schimbarea trebuie să vină și de la noi, dar trebuie să punem presiune pe guvernele noastre și să cerem schimbare din partea corporațiilor. Pentru că, indiferent cât de mult ne schimbăm noi, oamenii, chiar dacă plantăm copaci în fiecare zi sau nu mai respirăm să nu eliminăm CO2, dacă sistemul nu se schimbă, nimic nu se schimbă.
Crezi că politicienii și corporațiile cărora li se adresează activiștii pentru climă aud aceste mesaje?
Sunt sigură că ne aud, ne văd, dar problema e că, după ce ne ascultă poveștile și apelurile, spun: a, încă e speranță că tineretul protestează. Înțeleg ce spune Greta, că nu avem nevoie de speranță, ci de acțiune. Discutăm asta de peste 20 de ani și ca cineva care vine dintr-o comunitate mereu încercată de fenomene meteo extreme, care are nevoie mereu să se reconstruiască, e obositor să asculți politicieni, lideri care ne spun că suntem o inspirație și le dăm speranță. Come on. Nu avem nevoie de complimentele voastre, nu vrem să ne spuneți că suntem o inspirație.
Cum crezi că se vede povestea ta din Europa, din țările dezvoltate în general, unde oamenii încă mai cred că schimbările climatice se întâmplă doar undeva departe de ei și nu îi afectează?
Povestea mea și povestea comunității mele este că, din cauza schimbărilor climatice, ne-am pierdut familiile, bunurile, casele. Am rămas și fără haine. Când pierzi cei mai importanți oameni din viața ta, nu contează de unde vii, ce limbă vorbești, în ce țară trăiești, ce credință ai. Cred că oamenii din Europa, indiferent cât de multe lucruri ar vrea să cumpere și în câte vacanțe ar vrea să meargă, când e vorba de familie și de casă înțeleg foarte bine despre ce vorbesc eu. Este ceea ce avem în comun, e ceea ce ne leagă. Indiferent de background-ul nostru, vrem să protejăm oamenii pe care îi iubim și să le oferim calitatea vieții pe care o merită.
În septembrie anul ăsta ai protestat singură cu o pancartă în fața birourilor Shell din Manila. Ce te-a determinat să faci asta?
Când m-am trezit în dimineața aia, nu știam ce o să fac. Mă încurajam că sunt pregătită, apoi mă gândeam că nu sunt, de fapt, pregătită. Când am coborât din mașină încă aveam dubii dacă sunt pregătită pentru asta. Apoi m-am gândit că niciodată nu o să fiu, de fapt, pregătită și că trebuie să o fac pur și simplu deși nu eram sigură. Știam că o să regret dacă nu o fac. Eram acolo nu doar pentru mine, ci și pentru comunitatea mea, pentru familie, pentru prieteni, pentru copiii prietenilor mei, pentru oamenii pe care îi iubesc, pentru comunitățile vulnerabile de peste tot, și chiar pentru angajații Shell. Poate nu își dau seama acum, dar ce fac ei îi va afecta direct. De asta cred că activismul, protestele, denunțarea guvernelor și corporațiilor sunt lucrurile vitale. Pentru că nu facem asta doar pentru noi. Protestând în fața Shell am protestat, de fapt, față de toată industria combustibililor fosili care e responsabilă pentru efectele devastatoare asupra mediului și vieților noastre. Le-am dus o fotografie cu nepotul meu care nu a fost niciodată găsit și le-am spus cum m-am simțit căutând prin mii de fotografii cu oameni decedați în furtună chipul lui. 40 de polițiști m-au înconjurat, dar nimeni de la Shell nu a venit să vorbească cu mine. Au trimis o reprezentantă care a preluat scrisoarea mea deschisă și asta a fost tot.
Cum e viața în Tacloban după taifun?
Acum, după taifun au apărut foarte multe hoteluri, mall-uri, alte dezvoltări urbane, pentru că se pare că așa măsori progresul. Eu nu cred asta. Care este cu adevărat măsura progresului? Cum poți spune că un oraș care a fost ras de taifun și acum este reconstruit și-a revenit complet, care e unitatea de măsură pentru asta? Pentru mine, reconstrucția asta e doar de fațadă. Comunitățile de pe coastă au fost relocate în nordul orașului, foarte departe de viața lor de dinainte. Casele noi sunt din materiale proaste, nu au spațiu, au o chiuvetă și o toaletă în cameră, nu au electricitate. Astea sunt case permanente. După șase ani, oamenii încă trăiesc așa. Ei s-au mutat în casele astea la trei ani după taifun, până atunci stăteau în corturi. Unii oameni au rezistat în aceste case permanente, dar unii s-au întors în casele lor de pe coastă pentru că existența lor se bazează pe pescuit, copiii pot merge pe jos la școală.
Care crezi că e principala sursă a problemelor de mediu ale timpurilor noastre?
Principala problemă este refuzul corporațiilor de a schimba modul în care acționează. Noi ne-am schimbat ca să salvăm planeta, dar nu funcționează pentru că sistemul nu se schimbă. Nu pot să cred că 7 miliarde de oameni sunt controlați de un număr mic de corporații. Și sper că nu vom permite să mai continue asta.
