Siluete de bărci priponite la mal se reflectă în luciul calm al apei. Doar picăturile răzlețe de ploaie sparg pe alocuri oglinda perfectă a acesteia. Și barca ce înaintează încet pe canal, pe lângă stufărișul gălbejit. În calea ei, un pelican își desface aripile și, nevoit să se mute, își ia zborul. Ceva mai departe de port, stufărișul dispare și, odată cu el, și liniștea apei. O înlocuiesc valuri ce lovesc din ce în ce mai puternic în barcă. Azi nu e de ieșit la năvod.
„În perioada în care pescuim noi la năvod, de la 1 octombrie și până pe 1 aprilie, nu știu dacă reușim să pescuim două luni legate”, spune Adrian Pestrițu, „din cauza vânturilor astea care sunt, furtunilor astea care ne influențează foarte mult. Nu putem să ieșim la pescuit.” Fața acoperită de o barbă neagră, tăiată îngrijit și brăzdată de câteva fire albe, trădează faptul că Pestrițu s-a tot bătut cu vântul. E pescar în Jurilovca de 28 de ani, de când avea 18.
„Vremea s-a schimbat foarte mult”, continuă el, „înainte erau geruri puternice, îngheța două-trei luni balta. Acum, după 20-30 de ani, nu mai avem iarnă. Geruri nu mai avem, dar sunt furtunile astea foarte puternice. Nu ieșim la pescuit, ne distrug sculele. Era mai bine dacă era ger, se reproducea și peștele mai bine.”
De vremurile de care aduce aminte Pestrițu, sau Paul, cum îl știe tot satul, după numele lui de biserică, își amintesc mulți localnici. De gheața groasă pe care puteai să intri și cu tractorul. Cum tăiau din ea cu drujbele cuburi imense și le transportau cu remorca până la ghețării, acele gropi din sat, adânci de până la 15 metri, căptușite și acoperite cu stuf, menite să țină peștele rece peste vară. De fabrica mare de pește, care asigura localnicilor multe locuri de muncă.
„Ne chinuim de pe o zi pe alta”, ne spune Adrian Pereanu, un alt pescar de mai bine de 30 de ani. „Noi acum suntem pe cont propriu. Nu mai e nimic, cum a fost întreprinderea, să ne dea motorină, să ne dea plasă, să avem totul.” Ne explică cum sunt zile la năvod în care se plimbă câte șapte-opt ore și consumă 80-90 de litri de motorină. „Și venim acasă exact ca milogul: te uiți în traistă, nu e nimic.”
„Înainte, majoritatea din sat erau pescari”
E ora patru și ceva dimineața când pescarii încep să se strângă pe chei. Se urcă în cele patru perechi de bărci agățate în urma vaporului și pleacă. Pe lac, brigadierul indică spre vapor: stânga, dreapta. Deodată, un pește se lovește într-o ramă. Un altul de a doua. Se simte la mână. Vaporul se oprește și bărcile se împrăștie, luând poziția pentru aruncarea năvoadelor. Bărcile vecine se prind între ele și apoi cu toții trag pentru a se uni spre centrul cercului. Par patru petale de floare.
„Și așa tragem egal, constant, până ajungem la matiță (n.a. sacul de plasă care formează partea din fund a năvodului)”, povestește Pereanu. „Și de avem norocul să fie matița plină, e bucurie pentru toată lumea. Dacă e mai goală, mai triști cu capu-n jos, mergem, mai căutăm dacă ne permite vremea și venim.” Pereanu a făcut liceul maritim la Tulcea, iar în 1992, când s-a angajat prima oară, a fost conducător pe navă.
În vremurile „de aur” ale pescuitului tradițional, în Jurilovca erau 16 brigăzi de pescari la năvod, fiecare a câte 16 oameni – opt bărci cu câte doi pescari. Plus câteva brigăzi de vintirigii – cei care pescuiesc la vintir, o unealtă formată dintr-o plasă dispusă conic pe mai multe cercuri, în care peștele intră și nu mai poate ieși. Primăvara își pregăteau sculele, le reparau, le cătrăneau, iar toată vara plecau cu navele pe mare. O brigadă prindea și 20 de tone de hamsie.
Și Vasile Anton a prins vremea întreprinderii de stat care le furniza totul. E pescar în Jurilovca de la 16 ani și nu a făcut pauză decât pe perioada cât a făcut armata. „De când a trebuit să ne privatizăm, trebuie să faci un profit, jumătate trebuie să îl reinvestești. Asta a fost cauza pentru care mulți s-au lăsat. Care a reinvestit a supraviețuit și acum mai supraviețuiește, cum sunt eu și mai sunt câțiva”, spune el.
„Înainte, majoritatea din sat erau pescari”, își amintește Paul, „acum nu mai sunt. Au plecat, că aici nu mai mergea bine, era totul și scump. Mulți sunt plecați pe afară la pescuit, prin Irlanda, Scoția.” În Irlanda, pe pescadoare, s-a dus și Paul. I s-a părut greu pescuitul acolo, nu dormea cu nopțile, nu dormea cu săptămânile. Nu știa când e zi sau când e noapte, i se părea că nu mai știe nici cum îl cheamă. Era ca un robot. „Te distrugi, te rupe la picioare, inima, te îmbolnăvești.” După trei ani de zile, Paul s-a întors, dar mulți au rămas fiindcă nu au ce să mai facă aici, în țară.
„M-am întors că tot aici îmi place mai mult pescuitul”, zice Paul zâmbind. „Pescuiam acolo și cu gândul acasă. Cu gândul la pescuitul ăsta al meu. Și e mai bine mai aproape de casă. Trebuie să ținem și tradiția aici. Că dacă plecăm cu toții, ceilalți din urmă pescari nu mai vin, tineretul nu vrea. Și am mai rămas noi ultima speranță care mai ținem în viață aici pescuitul nostru.”
Paul, a cărui mâncare de pește preferată e plătica pe tablă, despicată, cu sos făcut și un praf de sare, e tatăl a trei băieți. Dintre aceștia, doar cel mijlociu „e mai aruncat în baltă” și a îmbrățișat pescuitul alături de tatăl său. Paul vrea să-l învețe meserie încet, cu răbdare, cum a învățat și el pe vremuri de la pescarii bătrâni. Nu doar cum se prinde peștele, dar și cum se coase sau se repară năvodul, cum se pregătesc sculele. Copilul nu are cum să învețe peste noapte, nu merge așa. A încercat de-a lungul timpului să mai atragă și alți tineri către năvod. O face în continuare, dar i se pare extrem de greu să înveți tineretul în ziua de azi, pentru că nu au răbdare și li se pare munca grea.
„Este muncă, într-adevăr, și pescuitul ăsta. Trebuie să îți placă, să o faci cu dragoste”, adaugă Paul. „Nu să o faci forțat. Că orice lucru, dacă îl faci forțat, nu îți iese, îl abandonezi repede. Nu toată lumea poate să facă așa ceva. Dar dacă din urmă nu vine nimeni, se duce. În câțiva ani, gata!”
Valorificarea peștelui
La intrarea în containerul din port ce servește ca punct de descărcare și centru de primă vânzare, deși de așteptat, mirosul de pește tot te lovește din plin. Pe o tejghea folosită pe post de birou improvizat, Cătălin Balaban verifică concentrat niște hârtii. Lădițe pline cu pești de diferite dimensiuni așteaptă să fie încărcate în duba parcată lângă ușa dinspre mal. Unii dintre ei încă mișcă, ridicând capul sau coada în zvâcniri bruște. Un crap mare tronează între ei, ocupând propria lădiță.
„În legislație se spune că pescarul este obligat să debarce, să înregistreze și să valorifice peștele printr-un punct de debarcare centru de primă vânzare”, spune Balaban. „Regula în Delta Dunării era ca toți pescarii să dea către societățile care dețin aceste cherhanale, puncte de debarcare și centre de primă vânzare, iar societatea respectivă să preia peștele la prețul pe care îl doreau ei.”
Cătălin Balaban are 41 de ani și este președintele asociației de pescari Golovița, în cadrul căreia activează 70 de pescari din cinci UAT-uri (unități administrativ teritoriale): Jurilovca, Sarichioi, Ceamurlia de Jos, Mihai Viteazu și Istria, cu activitatea în complexul lagunar Razim-Sinoe și în Marea Neagră. Născut și crescut la București, dar cu origini în satul vecin, Vișina, Balaban s-a mutat în Jurilovca în anul 2005, fugind de aglomerația și tumultul urban și atras de activități în aer liber și potențialul pe care îl vedea în localitatea lipoveană.
Singura legătură a lui Balaban cu domeniul era unchiul său, pescar de meserie. Își aduce aminte din discuțiile cu acesta, problemele cu care se confruntau pescarii pe atunci și cum i se păreau nedreptăți: primeau bani doar 40% din captura totală, nu primeau întotdeauna banii la timp, prețurile la care dădeau peștele către cherhana erau mici. Nu înțelegea de ce nu se unesc, să aibă o voce unitară, mai puternică. În ianuarie 2007, a înființat asociația cu 11 pescari.
„Au fost câteva opreliști la vremea respectivă, dar în momentul de față suntem la stadiul în care am reușit să avem o colaborare cu una dintre societățile care dețin cherhanale în Jurilovca, societatea Sat Vacanță Gura Portiței, și, prin discuțiile purtate, noi, ca pescari, avem acum posibilitatea să ne valorificăm captura de pește în mod direct, fără a intermedia cherhanaua sau o altă persoană.”
Ne explică ce înseamnă asta: peștele este comercializat în mod direct de către pescari, deci nu mai există acel adaos al cherhanalei și prețul este unul mai corect pe piață. Pescarii au un câștig mai bun și cumpărătorul îl poate achiziționa la un preț mai mic decât cel de la o cherhana. Din câte știe Balaban, în Delta Dunării nu mai există alte puncte de descărcare care să practice modelul lor.
Așteaptă cu interes noua lege a pescuitului, aflată în comisia pentru agricultură a Camerei Deputaților, care ar da posibilitatea pescarului să-și poată valorifica peștele direct de la barcă, cu respectarea anumitor condiții igienico-sanitare.
În opinia lui Balaban, valorificarea peștelui la un preț corect pentru pescari nu prea a fost posibilă până acum. De aceea, a întâlnit situații când pescari cu experiență își țineau uneltele de pescuit acasă, considerând că nu se justifică efortul muncii lor și investiției pentru a comercializa captura la un preț foarte mic. Tot din aceeași cauză consideră că tinerii nu mai găsesc motive să se apuce de pescuit.
O alternativă pentru pescari ar putea fi pescaturismul, consideră el. Să iei turistul în barcă, să îl duci la locul unde ai amplasat unealta de pescuit, să îi ridici plasa, să vadă cum este capturat peștele, să iei parte din peștele prins, să mergi împreună cu turistul acasă și să i-l gătești, să îl pui pe masa turistului. „Să îi oferi un pește proaspăt, o rețetă și o experiență”, spune Balaban. „Și atunci ai să vezi că ai să câștigi mai mult decât dacă te-ai duce și ai pescui cu 50 de taliene (n.a. unelte de pescuit formate din mai multe vintire), ai prinde 500 de kg de pește, te-ai duce la cherhana și l-ai valorifica cu 5 lei.” Asociația încurajează această activitate, care pe viitor ar putea prezenta interes și pentru noile generații, cel puțin în Jurilovca.
„Pe noi ce ne interesează? Să ținem oamenii ăștia în continuare în activitate, pentru că activitatea asta este una tradițională, este o activitate reprezentativă și totodată are legătură și cu turismul. Pentru că noi ne dorim să pescuim calitativ, ne dorim ca peștele să ajungă pe mesele restaurantelor și pensiunilor sau punctelor gastronomice locale, pește din complexul lagunar Razim-Sinoe și nu pește importat, pentru că din păcate pe piața din România cred că undeva la 80% din peștele care ajunge pe tarabă este de altă proveniență.”
Adaugă că publicul larg este informat greșit în legătură cu o mare parte din peștele pe care îl cumpără, care este etichetat ca pește din Delta Dunării, când de fapt provine din Bulgaria, Grecia, Italia, Spania sau alte țări. E ceva ce am auzit și de la pescarul Adrian Pereanu. „Ne omoară ăștia cu adusul din Grecia, din astea. Sunt prețuri sub prețul pieței, calitate zero, și scrie că e adus din laguna Razim-Sinoe, adică de la noi din Deltă. Mint, ca să-l cumpere cumpărătorul”, se plânge acesta.
Singura fabrică de pește rămasă în sat
Vizavi de cherhanaua din port, într-una dintre încăperile micii fabrici, trei doamne cu capetele acoperite de bonete etichetează borcane. „Vedeta noastră este zacusca din pește cu bucăți de sturion”, spune Cristian Anisim, cel care se ocupă de coordonarea fabricii de produse pescărești.
În ziua de azi, aceasta este singura fabrică din Jurilovca care procesează peștele mai departe de stadiul de congelare. Fabrica, intrată în producție anul acesta, a fost înființată din necesitatea de a prelucra peștele pentru restaurantul pe care societatea comercială îl are la Gura Portiței. Dispune de două fluxuri tehnologice: unul pentru peștele proaspăt pe care îl procesează – desolzire, eviscerare, porționare și congelare – și altul pentru produsele din pește: zacuscă din pește cu bucăți de sturion, zacuscă picantă, pește prăjit și marinat, hamsie marinată în ulei.
„Rețetele au fost luate de aici, din zonă, de la diverse gospodine din localitate. Aici noi le-am adaptat un pic, le-am prelucrat, să spun așa, și le-am implementat”, spune Anisim.
Cristian Anisim are 35 de ani și este din Jurilovca, ca toate celelalte cinci persoane angajate la fabrică. Lucrează la societatea Sat Vacanță Gura Portiței – aceeași cu care colaborează și asociația de pescari Golovița – de când s-a înființat în anul 2012, iar faptul că are un job bun, care îi place, este motivul pentru care a rămas în localitate. Și este un fan al carasului prăjit, cu mămăliguță și mujdei.
Momentan, produsele lor sunt comercializate doar local, prin restaurant și un mic magazin deschis în cadrul fabricii, dar speră că anul viitor vor ieși și pe plan național. „Noi vrem și să ne extindem, dar nu foarte mult, pentru că dacă vom produce foarte mult într-un timp foarte scurt, atunci nu vom putea scoate aceleași produse pe piață. Practic, produsele noastre sunt tradiționale, nu conțin conservanți, sunt făcute ca și cum le-ai face acasă. Și atunci, dacă ar crește producția foarte mult, industrial, eu zic că s-ar pierde din calitatea produsului”, spune Anisim.
Lui Anisim i se pare că resursa piscicolă s-a redus. Își aduce aminte de când era copil că erau multe brigăzi de pescari și veneau cu bărcile pline de pește. „Era un centru de colectare foarte mare, se aduceau tone de pește pe zi. Acum raportăm lunar, în cele mai bune luni, să spun așa, zece tone de pește. Atunci se aducea într-o zi cantitatea asta”, spune el.
Adaugă că motivul este braconajul „în floare”. De braconaj mi-a vorbit și pescarul Pereanu: „Pește este, dar sunt braconieri mulți”. „Societățile care sunt abilitate, mă refer la poliție, la gardă, la toate cele, nu au bărci, motoare puternice, cum au braconierii, nu sunt dotați.” Din cauza asta, în opinia lui, braconierii capturează 90% din producția anuală a pescarilor la ora actuală.
Pescuit sustenabil
Pentru asociația Golovița, un aspect important este ca pescuitul pe care îl fac să fie unul sustenabil și calitativ, nu cantitativ. Vor să pescuiască pești mai mari, la un preț mai bun pentru pescari, prin faptul că le dau posibilitatea să-l vândă ei în mod direct și să nu mai fie nevoiți să captureze pește mic, la preț de tranzacționare, la fel, mic. „Când spunem sustenabil, ne referim și la măsura peștelui, adică îi dai posibilitatea să se reproducă și nici nu pescuiești într-o cantitate mai mare. Pescuiești exact cât ai nevoie și îl valorifici și la un preț corect”, spune Balaban.
Ca reprezentanți ai pescarilor, cei din asociație participă în fiecare an la elaborarea ordinului de prohibiție, precum și a altor modificări ce țin de activitatea lor. Balaban spune că mereu au făcut demersuri atât în favoarea și a biodiversității, cât și a pescarului. „Trebuie să avem un echilibru între ceea ce facem noi și natură, pentru că dacă noi facem presiune pe natură, e clar că în câțiva ani totul se va distruge. Și atunci suntem conștienți de faptul că trebuie să avem grijă de natură. Și asta încercăm și noi acum să facem, să fim o voce și să creăm un echilibru între activitatea pe care o facem și resursă”, spune el.
Pentru președintele asociației de pescari, sustenabilitatea presupune și crearea mediului propice reproducerii peștilor. În perioada de primăvară, când peștele intră la bătaie – când își depune icrele – o face în zonele cu apă mică și vegetație. Nu poate să se reproducă pe Dunăre. Zone mari din Delta Dunării, folosite în trecut pentru reproducerea peștelui, au fost secate. În opinia lui Balaban, acestea au prezentat un interes mai mare pentru agricultură decât pentru pescuit. În urma lobby-ului puternic din partea unor persoane cu influență, zonele au fost desecate și transformate din acvacultură în ferme mari.
„Și spunem: păi nu mai este resursă. Ba da, resursă putem spune că mai este, dar nu sunt zonele de reproducere. Degeaba zicem noi că facem repopulări. Haide să creăm ce era odată, zonele de reproducere”, adaugă Balaban cu hotărâre.
Dacă există însă o problemă pe care o menționează fiecare pescar din Jurilovca, aceea este colmatarea canalelor – umplerea albiilor acestora prin depunerea de sedimente și aluviuni. „Noi avem foarte mari probleme cu canalele, cu Periboina. E colmatată”, spune Paul. „De acolo era foarte mult pește, intra puiet, intra hrană pentru pește, pentru șalău și oxigen avea. Acum s-a colmatat, nu se mai face nimic.” „În primul rând, trebuie decolmatate canalele”, spune Adrian Pereanu, „Până să se închidă Periboina, să se colmateze, aveam caras aici în lacul Golovița, de se căra…” Balaban conchide: „Dacă sunt colmatate canalele, circuitul apei nu mai este același, rutele de migrație la fel. Nu mai există curent pe canalul respectiv, peștele nu mai migrează, nu se mai mișcă, nu mai circulă. E o problemă.”
Balaban crede că la colmatarea canalelor contribuie și temperaturile din ce în ce mai ridicate din ultimii ani. Căldura favorizează dezvoltarea vegetației, a algelor, care se depun pe sol, iar stratul ușor-ușor crește. Iar lipsa intervenției va accentua din ce în ce mai mult această problemă.
„Din păcate, verile sunt secetoase, nu mai plouă, nivelul apei scade foarte mult, nivelul de oxigen scade”, adaugă el. „Nu mai zic de ceea ce se întâmplă în Deltă, că acolo este o problemă majoră. Sunt foarte multe canale care au un nivel de apă foarte mic, chiar și lacuri. Practic, peștele acela nu mai are unde să stea, stă în mâl. De asta cumva trebuie să intervenim, pe de o parte prin decolmatare. Dar pentru modificările climatice, aici nu știu ce s-ar putea face.”
Ne mai vorbește despre o inițiativă locală prin care se urmărește redeschiderea canalului care făcea legătura între mare și lacul Golovița – zis și Razimul mic –, pentru a crea un mediu propice biodiversității, ca peștele să aibă apă, să aibă o sursă de hrană. O soluție favorabilă pescuitului, dar care ar intra în conflict cu interesele agricultorilor din zonă. „Din păcate, cei din cadrul Ministerului Agriculturii nu s-au aplecat către acest domeniu de activitate, nu susțin această ramură”, spune Balaban. „Spre exemplu, pescuitul nu primește subvenții.”
Se schimbă vremea
La cherhana, dintr-o barcă, doi dintre puținii pescari care au ieșit azi pe apă descarcă peștele prins. Paul glumește cu ei pe seama capturii. La rândul lui, așteaptă să vină Mihăiță, fiul mijlociu, să iasă împreună în larg. La năvod nu a ieșit nimeni azi. Bate vântul prea tare.
„Nu știu ce putem noi să facem dacă sunt furtunile astea”, zice Paul zâmbind. „N-avem ce să facem, cu natura nu te pui. Stăm. Ce putem să facem? N-avem ce să facem. Stăm și, când se oprește, atunci ne face dezastru, ne strică, reparăm.”
Cei din Jurilovca sunt obișnuiți de mult timp cu vântul, dar ultimii ani i-au pus la încercare. „Astea foarte puternice, care vin la 100 km, 120 km, sunt cam de 4-5 ani. Am avut vânturi de 50-60, dar la 100 să ajungă, 120, nu am avut. Și nu-i a bine, deloc”, spune Paul.
Cu o săptămână înainte - la sfârșitul lui noiembrie 2023 - zona a fost lovită de o furtună extrem de puternică, cu rafale de vânt care au ajuns la viteza de 140 de kilometri la oră. „N-am văzut vânturi cum am văzut weekendul trecut”, își amintește Pereanu. „Deci așa vânt… s-au atins viteze de 140, la rafală. Eu cu colegul, cu brigadierul (n.a.: Vasile Anton) am prins mormane de scule după vijelăul ăla, cu pietroaie, cu toate alea. Că furtuna a adunat tot, a măturat tot. Erau vânturi, dar nu erau așa cum s-au schimbat acum.”
„Ceea ce observăm noi în ultimii ani, intensitatea vânturilor, pe de o parte, este una mai ridicată și pe altă parte zilele cu vânt”, spune Balaban. În complexul lagunar Razim-Sinoe se pescuiește la taliene. Acestea sunt fixate prin niște pari, iar când vântul este prea puternic și valurile mari, aceștia sunt smulși și pescarii riscă să își piardă sculele. „În mod normal, noi ne desfășurăm activitatea zece luni pe an, 60 de zile este prohibiție. Dar dacă e să punem faptul că vremea nu ne ajută, că sunt perioadele de iarnă, decembrie, ianuarie, februarie, când mai îngheață apa, când sunt vânturile mai puternice, când este foarte frig, veniturile în rândul pescarilor sunt reduse foarte mult.”
Iar vântul nu e singurul care se schimbă și afectează activitatea pescarilor. Vara, când sunt temperaturile foarte ridicate, „peștele nu mai circulă, stă în stuf, stă în gropi, la apă adâncă, la răcoare, și nu se mai prinde”, ne zice Pereanu. „Și moare foarte mult pește. Mai ales în ape din astea mai mici, se încălzesc, nu mai are oxigen și moare peștele”, spune Paul.
Nici iernile nu mai sunt la fel. „Pe vremuri, îngheța lacul cel puțin trei-patru săptămâni. În ultimii trei ani, nu știu dacă a înghețat o săptămână”, spune Balaban. „Era gheața de 50-70 de centimetri grosime și acum se pune cât degetul, două zile și s-a dus gheața. Atât. Noi gheață de 5 centimetri nu am mai văzut… de mult”, spune Pereanu. „Contau foarte mult iernile alea, apuca peștele să se reproducă, se recolta stuf mult”, spune Paul.
„Când am început eu, în 1995, în octombrie deja cădeau brumele. Noi la năvod trebuie să căutăm bancuri, că se formează bancuri. Peștele ca să se strângă în bancuri trebuie să se răcească apa, să simtă puțin frig. Acum, prima brumă cade în noiembrie, pe la sfârșit, nici nu știu dacă mai cade. Și automat că în octombrie nu prea mai este pește de năvod”, spune Anton.
Conform lui Balaban, în rândul pescarilor sunt mulți care spun că există diferențe între ce este acum și ce era acum 30-50 de ani. Și că este o problemă. Schimbarea climatică este o problemă.
„Din păcate, afacerile care au legătură cu peștele nu pot fi susținute, pentru că nu au o consecvență. Și nu au continuitate”, adaugă el. Dă din nou exemplul vântului și cum, din cauza lui, pescarii nu au posibilitatea să iasă zi de zi la pescuit. Ies poate o dată pe săptămână, sau de două ori pe săptămână, sau o dată la două săptămâni. Automat, fără acea consecvență este greu să susții mica afacere. E valabil și pentru cei care vin să achiziționeze pește din Delta Dunării. „De aia ne lovim de tot felul de situații în care vedem că pescuitul nu poate fi o afacere, poate fi o sursă de subzistență pentru cei care fac deja lucrul ăsta. De aia cei noi, parte dintre ei, sau foarte mulți, nu vor să se apuce de pescuit.”
Pe Paul, pescarul din Jurilovca, nu îl sperie prea multe lucruri. Dar dacă îi e frică de ceva, e să nu dispară peștele. Sau să se închidă de tot pescuitul la anumite specii. „Dacă zic «Nu mai prindeți șalău, nu mai prindeți peștele ăla...», atunci nu mai are rost să mai pescuiești, că investești foarte mulți bani, barcă, întreținere. Și dacă te lasă să prinzi numai caras, numai plătică, nu ai cum să trăiești”, spune el.
„Eu altă muncă n-aș vedea. Pe mine mă relaxează când ies pe apă, când ies dimineața, îmi place foarte mult pescuitul. Nu am cuvinte să vă explic așa cum îmi place mie pescuitul ăsta.”
Schimbări climatice. Două cuvinte auzite din ce în ce mai des în ultima vreme și motiv de îngrijorare pentru întreaga umanitate. Internetul este plin de studii științifice care explică ce sunt și cum se manifestă. Știrile prezintă statistici din ce în ce mai alarmante. Cum se văd însă aceste date concret și cum afectează oamenii din România, la nivel personal, de comunitate locală sau chiar național?
Serialul încearcă să abordeze diferit schimbările climatice, dincolo de simple statistici și cifre. Să pună în prim-plan oamenii afectați. Acesta documentează cum sunt resimțite modificările climei în viața de zi cu zi a cinci comunități diferite din România, discutând cu oamenii atât despre provocările cu care se confruntă, cât și despre soluțiile pe care le-au descoperit în încercarea de a se adapta.
Fiecare episod prezintă o comunitate diferită: Jurilovca, o comună din Delta Dunării în care, pe vremuri, majoritatea oamenilor erau pescari; Vatra Dornei, un oraș al cărui turism de iarnă depinde de cât ninge și când; București, o aglomerare urbană în care vara face ravagii printre suferinzii de alergii sau boli cardio-respiratorii; Fântânele, un sat din județul Constanța care s-a trezit în mijlocul unui parc de eoliene; Dăbuleni și sudul Olteniei, zona care se luptă să facă terenurile nisipoase să rodească.
