Acesta este al treilea episod dintr-o serie de articole despre reforma etică a universităților. Primul episod este aici, iar al doilea — aici.
Discuția despre abuzurile din lumea artistică este departe de a se încheia în lumea occidentală, chiar dacă lucrurile au mai avansat. Codurile etice, regulamentele privind conduita personală și profesională, ghidurile pentru repetițiile / reprezentarea / filmarea scenelor cu conținut sexual și/sau nuditate funcționează în mare măsură în Europa de Vest, SUA, Canada sau Australia. Ce nu pare să se fi schimbat suficient este paradigma patriarhală, misogină și sexistă a industriei artistice, în special cinematografică. Paradigma este susținută de cultul vedetei care permite acesteia un comportament ce încalcă normele, catalogat ca excentric, deși de multe ori este de fapt abuziv.
Hărțuirea sexuală, abuzul sexual, intimidarea, manipularea și presiunea se exercită într-o relație de putere dinspre cel puternic către cel vulnerabil, mai ales dacă celui puternic i se aplică așa-zisa excepționalitate a geniului / starului. Că în ciuda numeroaselor scandaluri, procese, reforme și dezbateri, a cotelor de gen și a regulamentelor care asigură un spațiu sigur de lucru, mediul artistic rămâne încă o zonă cu potențial abuziv o zice și actrița Adele Haenel, care s-a retras din cinematografie „din cauza agresorilor sexuali”. Modelul prădătorului sexual rezistă reformelor etice din domeniul artistic pentru că, în ciuda reglementărilor progresiste, mentalitatea încă nu s-a schimbat pe scară largă.
Unul dintre elementele care favorizează abuzurile în artele spectacolului și cinema este lucrul cu corpul, care presupune atingere și intimitate. Se repetă scene cu conținut sexual și /sau cu nuditate, intruzive emoțional, uneori chiar și fizic (de exemplu, așa-zisele săruturi franțuzești). Corpul este instrumentul actorului. „Dacă nu-mi folosesc corpul, ce-mi folosesc?”, zice Katia Pascariu într-un interviu, după ce a apărut goală în filmul Babardeală cu bucluc, porno balamuc. Doar că tot apropierea și accesul de și la corpurile altor persoane pot fi abuzive. Este important cum este gestionată profesional o astfel de scenă, în așa fel încât lucrurile să rămână în paradigma muncii. Dar asta este o zonă neclară, iar pentru a o limpezi, este nevoie de o reglementare detaliată și strictă.
La noi, discuția despre abuzuri în mediul artistic a început abia anul trecut. Reforma etică e foarte lentă și sporadică, în zone punctuale și deloc ca un fenomen general. Lucrurile nu sunt bine delimitate între ce este profesional și ce este personal, așa că situații precum lucrul la scene cu conținut sexual pot deveni alunecoase. Sunt cazuri în care se pune presiune pe un actor / actriță, mai ales dacă este încă student/ă, să se dezbrace în spectacol. Unii acceptă, pentru că face parte din profesie, și ignoră voit sau involuntar latura voyeuristă și sexistă, alții refuză, deși presiunea continuă. Cum spune o studentă, „sunt oameni care se fac profesori de actorie doar ca să mai vadă o carne proaspată, niște obraji roșii, să se simtă ei validați.”
Dar dacă pot să vadă (și să facă) mai mult decât atât? Ce se poate face ca în aceste momente de maximă vulnerabilitate pentru actor, cu nuditate și conținut sexual, cadrul să fie profesional și sigur? Ce se poate face ca aceste momente să nu genereze hărțuire sexuală sau bullying pe plan personal? După cum zice Katia Pascariu, „una este spectacolul și altele sunt relațiile dintre artiștii care lucrează. Dacă spectacolul este cu nuditate, sex, violență, putem să repetăm numai dacă și noi, ca persoane civile, ne comportăm la fel? Pare că amestecăm planurile.” Planurile se amestecă intenționat. Metoda de predare centrată pe maestru și principiul excepționalității geniului sunt paradigme de lucru bazate pe dezechilibre de putere care fluidizează granițele profesional / personal. Se creează o anume familiaritate care generează o apropiere mai degrabă de tip domestic decât profesional și care face ca celui de la baza ierarhiei să îi fie dificil să identifice și să respingă un comportament abuziv din partea celui din vârful ei, mai ales că acestuia i se permite încălcarea conduitei. Marian Popescu, profesor universitar și director onorific CARFIA, membru al Board-ului IRAFPA (Institutul de Cercetare și Acțiune privind Frauda și Plagiatul Academic, Geneva) , spune că „natura relației de comunicare și de lucru între prof și student/ă ține, elementar, de stabilirea unor limite. Nu numai în domeniul universităților vocaționale. (...) O universitate din domeniul Artelor spectacolului are, în această privință, o misiune mai dificilă decât celelalte: natura relației de lucru prof-student presupune, nu o dată, contactul fizic. Studenții și studentele de la Actorie, Coregrafie, Regie, trebuie să fie preveniți încă din perioada când sunt candidați și urmează să fie admiși/admise în facultate de această natură specială a relației de lucru. Dar, la fel de important, facultatea trebuie să le prezinte garanțiile, certitudinea unui mediu de lucru sigur, fără derapaje etice, fără subterfugiul „maeștrilor” care explică diverse forme ale încălcării unor norme prin… tradiția teatrală. Cine consultă site-ul RADA, de pildă, va lua cunoștință de cum procedează, în sprijinul studenților și studentelor, o celebră școală de teatru din Anglia. Mult, însă, ține nu numai de calitatea managementului universitar, ci și de cadrul legislativ care, la noi, din păcate, a avut, pentru învățământul superior, multe imperfecțiuni, unele majore și premeditate, privind etica și integritatea.”
„Natura relației de comunicare și de lucru între prof și student/ă ține, elementar, de stabilirea unor limite. Nu numai în domeniul universităților vocaționale. (...) O universitate din domeniul Artelor spectacolului are, în această privință, o misiune mai dificilă decât celelalte: natura relației de lucru prof-student presupune, nu o dată, contactul fizic.” — Marian Popescu, profesor universitar și director onorific CARFIA
Pe site-ul RADA (Royal Academy of Dramatic Art, Londra), primul lucru care sare în ochi este principiul toleranței zero: „At RADA we believe all our community — our students, graduates, staff, Council members and visitors — have the right to study, work and live in an environment free from all prejudice and abuse.” Și asta nu e o simplă afirmație, ci este dublată de reguli stricte privind implementarea principiului și proceduri clare de sancționare a încălcării lui. Politicile privind egalitatea, diversitatea și incluziunea (inclusiv a persoanelor cu dizabilități și diferențe de învățare), auto-definirea instituției ca spațiu antirasist și sigur pentru LGBTQIA2S+ este clar și explicit normată. Se pot depune plângeri privind incidente care încalcă normele universitare, dar se pot exprima și „îngrijorări” legate de anumite situații. Identitatea celui care face sesizarea este confidențială.
Toate aceste norme, regulamente și declarații principiale configurează universitatea ca un cadru sigur în care conduita este aceeași din partea tuturor. Mai mult, specificul muncii este normat strict acolo unde pot apărea situații de vulnerabilitate, care să permită abuzul. Scenele din spectacole care au conținut sexual sau / și nuditate se pot repeta într-un cadru și cu procedură strictă. La RADA, unul dintre principiile de bază este că „Students must be given the opportunity to state their personal boundaries in advance of all physical and intimacy work.” (a se vedea Intimacy in Performance Protocol 2022 – 2023). Deci studenții pot refuza să joace astfel de scene. În cazul în care joacă, e obligatoriu să își dea explicit consimțământul. Studenții din anii I și II nu pot fi implicați în scene cu nuditate.
Și Yale University are un regulament despre aceste scene
în care sunt multe prevederi detaliate, de la câte persoane pot fi prezente la repetiții până la modul în care „se joacă” săruturile, de la obligativitatea ca ușa sălii de repetiții să fie închisă „dar nu încuiată”, la restricționarea fotografierii sau filmării lor. Folosirea nudității nu este restricționată însă în niciun fel în spectacole. În ambele regulamente, de la RADA și Yale, apare și un specialist în scene de sex și / sau cu nuditate, care trebuie să însoțească obligatoriu repetițiile. Este așa-numitul regizor / coordonator de intimitate. „E un fel de coregraf”, zice Yuri Kordonsky, profesor de regie și în acest an șef al departamentului Teatru al Yale University. „E o profesie nouă, nu exista acum 7, 8 ani. Acum, un regizor de intimitate este prezent întotdeauna când lucrăm astfel de scene. Facultatea îi angajează pe acești specialiști pe proiect, pentru fiecare spectacol cu conținut sexual. Ei coregrafiază aceste scene, stabilesc mișcările astfel încât toată lumea să se simtă confortabil. Un student de-ai mei va monta acum Purificare de Sarah Kane. Îți dai seama ce este acolo, sex, abuz sexual, sinucidere, violență. Vom angaja un regizor de intimitate, desigur.”
Și la Yale, este important ca actorii să își dea consimțământul explicit pentru nuditate și atingere, altfel repetițiile unor astfel de scene ar putea fi considerate abuz sexual. „Este o linie peste care nu se trece — abuzul sexual și hărțuirea sexuală”. Abuzul implică acțiuni legate de corp precum contactul fizic, fie și doar o atingere. Hărțuirea sexuală este verbală, dar nu este permisă. Chiar și o glumă cu conotații sexuale în lipsa unei persoane poate fi considerată hărțuire sexuală a celui absent. Pentru fiecare contact fizic este nevoie de consimțământ explicit. „Asta e crucial.”
La noi, astfel de scene nu sunt deocamdată reglementate explicit în universitățile de arte (nici în teatre), modul lor de realizare ține mai degrabă de intuiție și bune practici. Asta nu exclude situații în care profesorii fac presiuni ca studenții și mai ales studentele să se dezbrace, chiar și atunci când ei/ele refuză explicit. „Îi place și lui domn' profesor carnea tânără”, motivează ironic unii dintre studenți. La Yale, Kordonsky spune că studenții pot refuza să lucreze la un spectacol cu nuditate. Cum sunt informații despre existența unor astfel de scene în spectacol încă de când se face distribuția, studentul poate anunța șeful de departament că nu dorește să participe la casting. Acesta, împreună cu regizorul pot discuta cu studentul, îi pot oferi justificarea artistică a scenelor, dar nu îl pot obliga / presa să participe la casting / spectacol.
Cum s-ar putea gestiona nuditatea și / sau conținutul sexual în spectacolele studenților din universitățile românești? Profesorul Marian Popescu crede că „în cazul studiilor de Actorie, trebuie spus clar de la început că pregătirea poate include și exersarea reprezentărilor nudității de tip artistic: e obligația elementară a profilor, a responsabililor educaționali să facă cunoscut între ce limite se poate realiza acest lucru. Eu sfătuiesc ca situațiile de nuditate să nu fie impuse, ci propuse studenților și studentelor care pot accepta sau nu. Și aceste situații să fie prevăzute, alături de altele, într-un manual de proceduri. Înainte de intrarea la Teatru/Film candidații pot, astfel, cunoaște și aceste lucruri. Apoi, nuditatea pe scenă sau în film ține nu atât de moralitatea actului (ne naștem goi pe lume, totuși!), cât mai ales estetica acestei etici a nudității. Ca și în cazul oricărui creator, și eu cred că esteticul nu poate fi separat de etic.” O precizare importantă în contextul în care arta justifică tot, inclusiv abuzul („e mare artist, nu contează cum se comportă”).
Katia Pascariu dă un exemplu din „The Yellow Ceiling”, un film care documentează cazul unor femei care au depus plângeri pentru abuz sexual împotriva profesorilor lor de la școala de teatru din Lleida, Spania. „Profesorul făcea exerciții de pipăit pe întuneric la care participa și el. Fetele îi simțeau barba. El dădea interviuri despre cum teatrul e despre comunicare, despre cum să schimbi lumea etc. Și era super șarmant. Așa că femeile care au rămas în localitate și l-au denunțat erau privite de ceilalți ca fiind cele care au distrus școala.” Pentru că el era artistul, vedeta „care nu contează cum se comportă”.
Și din nou apare întrebarea – ce se poate face? Se pot introduce norme care să reglementeze crearea unor scene cu nuditate și / sau conținut sexual. Și chiar dacă pare paradoxal, asta ar oferi libertate. L-am întrebat pe Kordonsky dacă simte această procedură strictă de la Yale ca fiind restrictivă, dacă îi afectează libertatea de creație. „Nu, în niciun fel. Dacă vreau ca toată lumea să fie dezbrăcată pe scenă, trebuie să explic de ce vreau să fac asta, să motivez, să îi conving pe actori să creadă în asta și să se implice într-o astfel de scenă. Trebuie să fac ca oamenii să își dorească același lucru ca mine. Construim întreaga scenă cu regizorul de intimitate. Avem o procedură specifică despre cum se poate crea o scenă de acest fel, dar nimeni nu spune că nu o pot face. Dacă ar fi vorba despre o limitare a libertății mele de creație, cineva mi-ar interzice să fac scena asta. Este mai mult de lucru, durează mai mult, e un efort mai mare, necesită mai multă atenție, dar libertatea mea nu afectată în niciun fel”.
Material realizat în cadrul proiectului „TRUST: Tineri responsabili pentru Universități Sigure și Echitabile”, derulat de Centrul FILIA în parteneriat cu ANOSR și Universitatea din Pitești, care beneficiază de finanțare prin Active Citizens Fund – Romania finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org.
Mai multe informații despre proiect disponibile la: www.centrulfilia.ro/access. Lucrăm împreună pentru o Europă verde, competitivă și incluzivă. www.activecitizensfund.ro
Disclaimer: în timpul realizării acestui articol, autoarea a devenit parte din Grupul de etică și integritate academică al UBB Cluj.
FOTO main: Scenă din Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (2021), r: Radu Jude.
