Azi începe la București Bucharest International Experimental Film Festival (BIEFF) - ediția cu numărul 8 a festivalului care, după cum ne-am obișnuit, rupe toate obișnuințele, clișeele și rutinele în materie de privit filme. Asta înseamnă că ne-așteaptă o săptămână cu foarte multe scurtmetraje gata să dea de pereți cu imaginația și cu așteptările spectatorilor și cu câteva lungmetraje la care ar fi bine să vă faceți rezervări din timp, pentru că n-o să mai aveți ocazia să le vedeți prea curând într-un cinematograf românesc. (Toate ca toate, dacă sunteți prieteni cu filmul suprarealist sau dacă v-ați gândit c-ați vrea să vă împrieteniți, nu ratați Insecta, al lui Jan Svankmajer, regizorul-cult din Cehia care, la 83 de ani, tocmai a avut premiera celui mai nou film al său.) Am plonjat în programul festivalului și-am ales câte un scurtmetraj care ne-a trimis pe fiecare într-o cu totul altă crăpătură a universului, în războaie, ritualuri, universuri digitale sau într-un vis unde oamenii se îndrăgostesc. O parte dintre aceste filme vor fi proiectate în cadrul Berlinale Spotlight.
Binary Love (r. Ewan Golder, Franța, 2017), 13 minute
→ marţi, 27 martie, la ora 20:30 și vineri, 30 martie la ora 18:00, la Cinema Elvira Popescu
Dac-ar fi să încadrez scurtmetrajul ăsta într-un gen, i-aș zice romance distopic. Fiindcă pornește de la dragoste, tema asta veche de când lumea, și-o proiectează într-un viitor care nu-i tocmai străin de ce trăim în vremurile-astea. În viitorul ăsta, foarte abstract dpdv vizual și probabil foarte avansat tehnologic, oamenii se ocupă în continuare de treburi clasice, cum ar fi să se îndrăgostească, să facă dragoste și să îmbătrânească. Doar că folosesc o aplicație de dating bazată pe visele lor, unde-și găsesc (sau nu) perechea în funcție de compatibilitatea dintre alchimiile demente ale subconștientului. Așa că, dacă ați rezonat în vreun fel la povestea tipului care se îndrăgostește de un sistem de operare în Her sau la cea a cuplurilor din episodul „Hang the DJ” din Black Mirror, dați o tură la Binary Love - intens și tripant ca un vis înainte de trezire. (Andra Matzal)
Turtles Are Always Home (r. Rawane Nassif, Canada/Qatar/Liban, 2016), 12 minute
→ miercuri, 28 martie, la ora 18:30 și vineri, 30 martie, la ora 21:00, la Cinema Elvira Popescu
În scurtmetrajul Turtles Are Always Home, prezența umană e sugerată doar prin sunete și reflexii: cineva care mătură strada, dar nu îi vedem fața, siluete reflectate în vitrine, muzică arabă care vine din niște difuzoare îndepărtate. În rest, camera urmărește clădirile pastelate, râul care curge prin acest oraș idilic care pare un colț de Veneția. Este însă cartierul Qanat, din Doha, Qatar, cu reproduceri ale fațadelor și canalelor venețiene. Iluzia este aproape perfectă, cu excepția unui poster care reprezintă imaginea unei femei zâmbind larg. Camera rămâne minute în șir pe acel poster, iar efectul este că zâmbetul acela devine tot mai incomod, pentru că e în mod evident artificial. Este singura sugestie că idilicul orașului e forțat, că e vorba de o construcție. Dar apoi camera se întoarce la reflexia caselor în apă, la culorile pastelate ale podurilor, la vitrinele magazinelor de antichități și ale restaurantelor aerisite și ești captat din nou într-un fel de vis cromatic. (Diana Meseșan)
Nature: All Rights Reserved (r. Sebastian Mulder, Olanda, 2016), 22 minute
→ joi, 29 martie, la ora 18:00, Cinema Muzeul Țăranului și duminică, 1 aprilie, la ora 18:00, la Cinema Elvira Popescu
Cu toate că e făcut doar dintr-o succesiune de cadre fixe și are un aer ușor aseptic, Nature: All rights reserved e suprinzător de captivant. Curge frumos și arată bine, iar regizorul Sebastian Mulder – care are doar 23 de ani și e absolvent al Universității de Artă din Utrecht – controlează cu finețe și cu ironie tema naturii ficționale. Natura sub forma unor diverse simulacre, de la tapetul de apartament (cu marea și palmierii în fundal), copacii falși de la mall, acvarii „digitale”, căști & călătorii virtuale, până la plaje artificiale, cabinete dentare și saloane de spital în care sunt reproduse tot soiul de peisaje idilice. Filmul se deschide cu un citat din Mitch Hedberg (un stand-up comedian american), care rezumă perfect direcția pe care o urmează filmul: My fake plants died because I did not pretend to water them. (Ionuț Sociu)
Purple, Bodies in Translation - Part II of A Yellow Memory from the Yellow Age (r. Joe Namy, Liban, 2017), 19 minute
→ miercuri, 28 martie, la ora 18.30 și vineri, 30 martie, la ora 21.00, la Cinema Elvira Popescu
Un ecran complet violet pe care spectatorul se reflectă ca fundal pentru subtitrări, subtitrările unor voci care vorbesc despre traducere și interpretare într-un frame fixat de războaiele din Siria și Irak. Momente poetice - în care aflăm, de exemplu, despre tăcerea fizică și cea metafizică din actul traducerii sau despre sensul expresiei „to search for the purplefish” - se intercalează cu texte scrise de doi traducători: Lina Mounzer citește din eseul ei „War in Translation: Giving Voice to the Women of Syria”, un text despre actul intim al traducerii unor relatări de război ale femeilor siriene și despre necesitatea lui; iar Stefan Tarnowski vorbește despre rolul subtitrărilor, despre ce se pierde în actul interpretării altei limbi, despre dialogul dintre actul traducerii și imagine în munca sa de translator pentru Abounaddara, un colectiv sirian de cineaști anonimi și autodidacți care acoperă evenimentele din Siria prin câte un scurtmetraj săptămânal gratuit. (Ionuț Dulămiță)
Tashlikh / Cast Off (r. Yael Bartana, Israel / Olanda, 2017), 11 minute
→ miercuri, 28 Martie, ora 18.30 și vineri, 30 Martie, ora 21:00, la Cinema Elvira Popescu
Tashlikh e un ritual evreiesc de-a arunca păcatele în adâncul mării ca să scapi de ele. Regizoarea Yael Bartana, artistă viuală și cineastă de origine israeliană (a reprezentat Polonia la Bienala de la Veneția din 2011), recreează ritualul eliberării de traumă: în fața privitorului, într-un cadru static, trece un flow neîntrerupt de obiecte aruncate în apă. O vestă de salvare, o fotografie, o armă, o rochie, o sacoșă de cumpărături, obiecte ale vieții de zi cu zi și ale vieții în conflict, care poartă urmele celor care le-au folosit, agresori sau victime ale genocidurilor și persecuțiilor etnice. Prin scufundarea asta, care împrumută ritmul încetinit al gravitației în apă și devine cu totul hipnotică, Bartana propune un nou ritual de purificare, o confruntare a trecutului și, în cele din urmă, o curățare a memoriei de rău. (Luiza Vasiliu)
When Things Occur (r. Oraib Toukan, Palestina/Marea Britanie, 2016), 28 de minute
→ miercuri, 28 martie, ora 18.30, și vineri, 30 martie, ora 21, la Cinema Elvira Popescu
Cine dictează discursul vizual al unui război? Cine definește violența, pixel cu pixel? Cum se traduc empatia, ura, durerea, distrugerea, agresiunea, dintr-o cultură a Orientului Mijlociu în culturile dominante, occidentale? Documentarul de nici 30 de minute al lui Oraib Toukan pune toate întrebările astea via Skype, unor fotografi, documentariști, șoferi, jurnaliști și fixeri care trăiesc în plin conflict Palestina-Israel, în Fâșia Gaza, în vara lui 2014. De la perspective de ansamblu, conferite de căutările de imagini despre conflict pe Google, până la ultimul pixel din ochiul unui copil care plânge într-un spital, documentarista explorează tot ce înseamnă semiotică a imaginii despre război. Iar cei pe care îi intervievează recunosc deschis: își creează discursul vizual în funcție de așteptările Vestului, de la care vor să smulgă empatie; evită sângele și moartea, pentru că nu alea „vând” – ci umanitatea, lacrimile, îmbrățișările; peste toate astea, niciunul dintre ei nu se gândește să se oprească din umblat, filmat, fotografiat sau postat. Pentru că resimt războiul cât se poate de intim, iar a nu vorbi despre el ar însemna să se trădeze din start. (Ioana Pelehatăi)
What Time Is Made Of (r. Diana Vidrașcu, România / Franța, 2016)
→ marți, 27 martie, de la ora 18.00 la Cinema Elvira Popescu, și joi, 29 martie, ora 21.00, la Cinema Muzeul Țăranului
La a 28-a aniversare, directoarea de imagine Diana Vidrașcu descoperă o înregistrare de când ea avea un an, iar bunicul o învață să vorbească. Două luni mai târziu, găsește pe o plajă din Bretania, Franța, o cutie cu film expirat. Se vede o insulă invadată de păsări albe, peste se aud mai întâi muzici vechi, întrerupte de vocea bunicului care învață o fetiță să-și spună numele, să vorbească mai tare, să arate unde-s ochii. „Aici ce-i?” „Dar aici?” „Nasul? Ia zi «nasul»!”. Apoi „leul”, „elefantul”, „puii”, „căprița”, animale sălbatice și domestice care-i populează deodată lumea copilului, suprapuse peste stânci și valuri de culoarea altor decenii. (Vlad Odobescu)
