Împreună cu prietenii de la Cărturești, am pus pe Lista de citit 6 cărți scrise de autoare, care ne-au purtat din Republica Moldova până-n Nigeria, din URSS până-n Teheran, și din buclele timpului într-un viitor distopic.
De curând, publicam pe Scena9 o anchetă despre lipsa scriitoarelor din manualele de română, prin care încercam să aflăm ce efect are această absență asupra celor care învață care-i treaba cu literatura și la ce folosește. Probabil că, dacă am răsfoi și manualele de literatură universală, am constata o disproporție similară între cele două genuri, explicabilă în parte prin drumurile diferite pe care bărbații și femeile au traversat istoria. Cât timp așteptăm, însă, să fie updatate manualele, mai bine intrăm în librărie, să le cunoaștem pe autoarele care scriu literatura prezentului. Am ales șase cărți scrise de femei, care au făcut să încolțească în noi pofta de câteva zile libere, să ne bucurăm de ele pe îndelete.
Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac, Editura Cartier, 2017
Când o carte e atât de puternică și de stranie ca Vara în care mama a avut ochii verzi, încerci instinctiv s-o plasezi într-un spațiu anume, cu alte cărți cu scris la fel de hipnotic și întunecat: pe undeva pe lângă Salinger, Aglaja Veteranyi, poate și Dragomán. E primul roman al Tatianei Țîbuleac, o scriitoare de 40 de ani din Republica Moldova, care are cetățenie română și locuiește la Paris. Adolescentul din romanul Tatianei Țîbuleac e copilul unor imigranți polonezi în Anglia, un puști care trece prin câteva tragedii de familie și iese spart și rănit ca o jucărie căreia i-ai smuls, rând pe rând, mâinile și picioarele. Povestea lui devine într-o vară povestea mamei lui, pe care învață s-o iubească pentru prima dată în viață. Știu oameni care-au plâns la cartea asta, eu am citit-o cu empatia bubuind tare în piept și cu gândul la mine, la copilăria mea, la ai mei și la cât s-au străduit să iasă bine. Cu Vara în care mama a avut ochii verzi, Tatiana Țîbuleac scrie una dintre cele mai răscolitoare povești din literatura română contemporană. Despre cum lipsa de iubire poate să lase oamenii singuri și nenorociți. (Luiza Vasiliu)
„La moarte te gândești doar când mori, Aleksy, abia când mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucru care i se întâmplă unui om în locul tuturor visurilor. De fapt, singurul care i se va întâmpla cu siguranță. De aceea, Aleksy, să nu faci niciodată lucrurile aiurea, cu gândul că mai ai timp să le îndrepți, pentru că nu vei avea. Timpul care va veni îl vei cheltui doar pentru a face și mai multe lucruri aiurea pentru a muri și mai repede.”
Americana, de Chimamanda Ngozi Adichie, Editura Black Button Books, 2018, Traducere de Radu Șorop
Acum câteva săptămâni, au venit niște prieteni în vizită și ne-am uitat la diferite canale TV din lume, alese la întâmplare. Printre ele erau și posturi din Nigeria și am observat că cele mai multe erau religioase, cu pastori îmbrăcați la costum predicând despre Iisus în engleză, cu coruri de femei îmbrăcate colorat lăudându-l pe Iisus. A fost ca o fereastră spre o lume de care nu știam nimic. Sentimentul ăsta l-am avut și citind Americana, cartea autoarei nigeriene Chimamanda Ngozi Adichie, distinsă cu National Book Critics Circle Award. Scrie brutal de sincer despre realitățile unei țări în care oportunismul, la toate nivelurile societății, este cea mai importantă regulă de supraviețuire economică și socială. Trebuie să intri în joc și să știi pe cine să flatezi. Sau, cum spune unul dintre personaje, este o economie a linsului în fund. Chimamanda creează personaje care, cu o energie disperată, hăituiesc speranța că va fi mai bine: tânărul absolvent care se întoarce de la studii din Londra, strălucitor de inteligent, dar care e o epavă socială până când este introdus la curtea lui Chief, omul cu relațiile potrivite, un afacerist ultra-bogat din Lagos; directoarea de școală care își taie părul și îl descoperă pe Iisus, schimbând diferite congregații, în speranța că Domnul o va ajuta să prospere; absolventa de medicină, care nu își găsește niciun loc de muncă, până când un general o face amanta lui și o mută într-un complex rezidențial de lux. O altă metodă de supraviețuire este emigrația, iar cartea lui Chimamanda Ngozi Adichie vorbește și de cei care emigrează în SUA, dar nu reușesc să se integreze, din cauza rasismului puternic de acolo. Oamenii ăștia sunt numiți în Nigeria, în mod ironic, Americanah (care e titlul original al cărții). Prea americani pentru a mai rezista în Nigeria, prea nigerieni pentru a trăi în America. (Diana Meseșan)
„Știi, trăim într-o economie a linsului în cur. Cea mai mare problemă în țara asta nu e corupția. Problema este că există mulți oameni calificați care nu se află în locul potrivit pentru că nu vor să lingă pe nimeni în cur sau nu știu ce cur să lingă, sau nici măcar nu știu cum să lingă un cur. Eu sunt norocoasă că ling curul care trebuie, a zâmbit ea. E vorba doar de noroc.”
Imago, de Ludmila Ulițkaia, Editura Humanitas Fiction, 2016, Traducere de Gabriela Russo
Ilia e un puști lung și slab, îmbrăcat într-o uniformă plină de cârpituri, pasionat de fotografie. Sania e bolnăvicios, mereu îngrijit, cântă la pian, semn că provine dintr-o veche familie rusească. Miha e un roșcovan ochelarist, iar asta-l face mereu ținta răutăților colegilor de clasă. Romanul Ludmilăi Ulițkaia urmărește transformările lor - și, prin ei, ale Rusiei sovietice - de-a lungul deceniilor de după moartea lui Stalin, în vremuri în care cititul e o formă de rezistență în fața unui aparat represiv mai puțin brutal, dar mai sofisticat. Transformările spirituale seamănă cu cele biologice, observă la un moment dat Viktor Iulievici, profesorul de literatură al celor trei băieți. Doar că, în cazul unora dintre tineri, „înflorirea” nu se produce niciodată, iar „o societate coboară sub pragul unei minime conștiințe morale când numărul celor care n-au trecut în adolescență prin procesul inițiatic al maturizării morale depășește jumătate dintr-o populație”.
În anii ‘60, Ludmila Ulițkaia lucra ca genetician, dar a fost acuzată de acțiuni disidente și a fost concediată. „Credeam că oamenii de știință sunt mai liberi [decât artiștii]. Desigur, iluziile astea s-au spulberat în timp”, scria ea la un moment dat. După căderea URSS, Ulițkaia a devenit unul dintre cei mai cunoscuți autori ruși contemporani și o înfocată militantă pentru libertatea de exprimare. În timpul protestelor împotriva lui Vladimir Putin din 2011-2012, scriitoarea s-a alăturat Ligii Votanților, care încerca coagularea unei mișcări mai ample, iar în timpul războiului cu Ucraina a fost catalogată drept trădătoare pentru poziția sa pacifistă. După ultimele alegeri, prezentul Rusiei pare dominat tot de indivizi care n-au înflorit la timpul potrivit. (Vlad Odobescu)
„Viktor Iulievici se gândea acum cât de mult seamănă procesul dezvoltării elevilor săi adolescenți cu metamorfoza insectelor.
Băiețașii încă necopți la minte, niște larve umane, consumă orice fel de hrană, o sug, o mestecă, înghit toate impresiile una după alta, pe urmă se transformă în crisalide și înăuntrul pupei totul se cristalizează într-o ordine dată, totul se clădește așa cum trebuie - sunt prelucrate reflexele, se fixează deprinderile, sunt asimilate primele reprezentări despre lume… Dar câte crisalide mor fără să ajungă la ultima fază, fără să spargă coconul, nelăsând să iasă fluturele din el!”
Cum să fii și una și alta, de Ali Smith, Editura Univers, 2015, Traducere de Carmen Scarlet
Cum să fii și una și alta e un roman ca niciun altul pe care l-ai citit – și nu exagerez. E un roman în care două povești dialoghează într-un arc peste șase secole: o fată de 16 ani pe nume George merge la terapie după moartea mamei ei și, în același timp, devine obsedată de Francesco del Cossa, pictorul care a semnat portretul sfântului Vincenzio Ferrer; pictorița Francesco, decorporalizată, după moarte, se atașează iremediabil de (ceea ce ea crede că ar fi) un băiat, care îi admiră tablourile într-un muzeu din Londra. Numai că oamenii (și genurile) nu sunt niciodată ceea ce par. Sau poate sunt și una și-alta.
Cartea lui Ali Smith a apărut în două ediții simultan. Într-una dintre ele, prima poveste e a lui George; în cealaltă, începi cu Francesco. Eu am citit ediția cu Francesco mai întâi, iar forma experimentală a narațiunii m-a ținut 30 de pagini în ceață. Cine vorbește? În ce an? Cu cine? Ce gen are? Toate întrebările astea s-au dovedit a fi mai puțin importante decât remarca făcută de Lauren Miller în recenzia cărții din The Guardian: „Deși nu mă îndoiesc că cele două jumătăți din Cum să fii și una și alta pot fi citite în orice ordine, cu rezultate satisfăcătoare, odată citite, e imposibil să mai știi cum ar fi fost să o cunoști mai întâi în ordinea cealaltă… Cum să fii și una și alta e de neuitat. N-o să aflu niciodată cum ar fi fost s-o cunosc pe George înainte să-l știu pe Del Cossa, așa că acea versiune de roman e pierdută pentru totdeauna pentru mine. E un pic trist. Dar a meritat.”
Eu l-am cunoscut tot pe Del Cossa primul - și probabil de-aia îl iubesc un pic mai mult decât pe George. Discursul lui stream of consciousness mi-a amintit de Valurile Virginiei Woolf, în care șase voci decorporalizate, trei de femei și trei de bărbați, îți vorbesc de pe la incoerența dulce a unor copii de șase ani, până la amărăciunea nostalgică a unor bătrâni de 60+. De fapt, tot romanul mi-a amintit de atâtea alte voci feminine: bucata renascentistă de Înalt e numele tău, al Ioanei Bradea, poezia strecurată în stilistica prozei lui Smith de Clopotul de sticlă al Sylviei Plath, dar și de vrăjitoarea lui Anne Sexton; fluiditatea genurilor de Orlando, tot al lui Woolf, dar și de Argonauții lui Maggie Smith. Dar, în primul și-n primul rând, mi-a amintit de vocea mea și a celei care mi-a trimis cartea asta în engleză, acum doi ani și jumătate, de la un capăt al continentului la celălalt. Nu mă așteptam atunci la asta; și a fost așa (Ioana Pelehatăi):
„Pentru că nimeni n-are nici cea mai vagă idee cine suntem sau cine am fost, nici măcar noi înșine – desigur, în afară de sclipirea unui moment de treburi cinstite între străini sau în înclinarea de recunoaștere și acord între prieteni.
În afară de astea, ieșim anonimi în aerul insectelor și tot ce suntem e praf de culori, scurte inginerii de aripi către un licăr de lumină pe un fir de iarbă sau o frunză în bezna verii.”
„Fată: mă auzi?
fiindcă deși îmi părea că-i sfârșitul lumii –
nu era.
Mai era multă lume : fiindcă drumurile care par gata să te trimită într-o direcție o să se răsucească uneori în contra lor înșiși fără să pară vreodată altminteri decât drepte, ... multe lucruri se iartă în decursul unei vieți : nimic nu e terminat sau de neschimbat în afară de moarte și chiar și moartea se îndoaie un pic dacă ce spui despre ea e bine spus.”
Orașul minciunilor. Dragoste, sex și moarte la Teheran, de Ramita Navai, Editura Polirom, 2016, Traducere de Ciprian Șiulea
Recunosc că am avut o oarecare ezitare atunci când am văzut titlul ăsta provocator, dar am trecut peste și am descoperit o colecție de povestiri captivante despre Teheranul anilor 2000. Ramita Navai, o jurnalistă britanică de origine iraniană, pornește de la niște cazuri reale – interviuri, discuții și știri – la care adaugă însă și câteva elemente ficționale, conturând astfel o (mini) topografie a acestui oraș fascinant. „Ca să locuiești în Teheran, trebuie să minți”, spune Navai în prefața cărții. Dar asta n-are nimic de-a face cu morala, mai zice ea, ci e doar un mijloc de supraviețuire. De asta îmi și place abordarea autoarei, pentru că nu-și propune să demonizeze anumite categorii sociale – clerici ipocriți, membri ai miliției Basij, judecători –, ci doar să puncteze niște contraste, pendulând între ce se vede la suprafață și ce se întâmplă în realitate.
Marea problemă e că, într-un oraș al secretelor și al interdicțiilor cum e Teheran, tot femeile au cel mai mult de suferit. Spre exemplu, una dintre povestiri e despre un bărbat care pretinde că merge în pelerinaje religioase la Karbala sau Mecca, devenind în felul ăsta un stâlp al moralității al în comunitatea lui. De fapt, omul făcea turism sexual în Thailanda și se întoarcea acasă cu sfaturi religioase pentru tot cartierul. Dar asta nu-i tulbură în niciun fel viața și căsnicia (e doar un alt secret de familie), pe când o femeie care apare într-un film porno – cum se întâmplă în povestea Leyley –, este condamnată la moarte. Cum era de așteptat, Ramita Navai nu evită poveștile legate de abuzuri, dar în același timp insistă pe ideea că Iranul e o societate mult mai complexă decât cea pe care o descrie presa occidentală. Și e de părere că „trăsătura definitorie a oamenilor din Teheran e bunătatea lor, pentru că, oricât de grea devine viața, există o căldură de nestăpânit; am simțit-o din partea unor susțintori fanatici ai regimului, a unor disidenți înflăcărați și a tuturor celor aflați între aceste două extreme.” (Ionuț Sociu)
„Sexul e un act de revoltă în Teheran. O formă de protest. Mulți din tânăra generație se simt cu adevărat liberi doar prin sex. Au controlul suprem măcar asupra trupurilor lor, dacă nu și a celorlalte lucruri din viața lor, și le transformă în arme ale revoltei. E o reacție violentă împotriva anilor de reprimare sexuală; mințind și ascunzându-și în permanență dorințele firești, ideea de comportament sexual și valorile lui se pierd.
Taymour i-a arătat Leylei colecția lui de filme porno. Ea se mai uitase cu unii clienți la filme porno străine și arăta mult mai bine decât bâjbâiala de pe ecranul din fața ei. Era sigură că poate să facă mai bine. (...) Înainte de a filma Leyla l-a pus pe Taymour să aculte rugăciunea ei sigheh. Taymour a fost încântat de rezultate: se vedeau clar fiecare adâncitură sclipitoare și iritația pielii rase, până și Leyley i s-a părut că arată bine. El și-a intitulat filmul Nopți în Teheran și a făcut o grămadă de copii. După o săptămână, filmul porno al Leylei era pretutindeni.”
Oryx și Crake, de Margaret Atwood, Editura ART, 2017, Traducere de Florin Irimia
Pe Margaret Atwood am descoperit-o abia acum câțiva ani, când am deschis întâmplător Ochi de pisică și n-am mai lăsat-o din mână. Apoi am devorat Povestea slujitoarei, transformată anul trecut pe HBO într-unul dintre cele mai bune și dureroase seriale pe care le cunosc. Oryx și Crake e prima carte dintr-o trilogie în care Atwood, scriitoare canadiană ultra-premiată și activistă de mediu, se joacă desăvârșit pe terenul pe care și l-a construit. Adică acolo unde se întâlnesc răceala și cinismul scenariilor distopice, cu explorarea tandră și înduioșătoare a memoriei și-a vieții interioare. Un rezumat pe repede-înainte sună cam așa: într-un viitor sumbru care pare tare apropiat și plauzibil, probabil ultimul om de pe pământ își amintește propria viață. Amintirea asta e în același timp cronica dezastrului biologic / ecologic / social, în urma căruia lumea e un vis urât. O nouă specie de oameni, obedienți și „îmbunătățiți”, trăiește pe o planetă unde revoluțiile genetice aduc, printre altele, pui cu mai multe piepturi și organe personalizate pentru transplant.
Snowman, ultimul naufragiat al trecutului, derulează istoria lumii noi, legănându-și cititorii între mici oaze de căldură și speranță (anihilate, însă, între timp) și teritoriul dezolant al prezentului, care te zdruncină violent și-ți pune la încercare toate simțurile. Oryx și Crake e o carte numai bună pentru cine are chef să-și depășească prejudecățile despre SF: deși e ficțiune speculativă, n-are nimic de-a face cu clișeele care nedreptățesc genul ăsta. Servește multe ocazii de reflecție filosofică, mai ales despre ce înseamnă joaca omului de-a Dumnezeu, pasează multe dileme morale și întrebări despre responsabilitate, prețul acțiunilor noastre, ameliorare genetică, căutarea omului perfect ș.a.m.d. Din cărțile lui Atwood (prima femeie autoare de cărți cu tentă SF pe care am citit-o), am învățat o formă nouă de frică, mai subtilă și mai neliniștitoare, tocmai fiindcă ilustrează perfect cum drumul spre iadurile sociale e pavat cu intenții declarativ bune și cum putem deveni propriii prizonieri. (Andra Matzal)
„Bărbatul cu ceas de aur își petrecea noaptea în sat, împreună cu cei doi aghiotanți și puștile lor, mâncând și bând cu sătenii. Împărțea țigări în dreapta și-n stânga, pe care le scotea din baxuri aurii și argintii sigilate. A doua zi dimineață, examina copiii puși în vânzare, punea diverse întrebări despre ei - de ce boli au suferit, dacă sunt ascultători - și le verifica dantura. Era nevoie să aibă dinți frumoși, spunea el, deoarece vor trebui să zâmbească des. Apoi își selecta lotul și făcea plățile, după care își lua rămas-bun și toată lumea dădea politicos din cap, făcând plecăciuni. Niciodată nu lua mai mult de trei sau patru copii, acesta era numărul cu care se putea gestiona. Asta însemna că întotdeauna alegea exemplarele cele mai reușite. Le făcea și în celelalte sate aflate pe teritoriul lui; era faimos pentru bunul lui gust și aprecierile corecte.”
În Lista de citit, mai găsești:
7 cărți de filosofie ca să vezi lumea mai limpede
7 cărți de nonficțiune care-ți arată pe ce lume trăiești
5 cărți de istorie, să înțelegem mai bine de unde venim
Știi un adolescent? Dă-i să citească lista asta
