Muzica trap românească e populară de cel puțin zece ani, dar abia acum, după ce Gheboasă a urcat pentru prima dată pe scenele festivalurilor mainstream, s-a creat un scandal național în jurul versurilor vulgare. Și doar atât i-a trebuit să fie amendat.
În weekendul în care a avut loc festivalul Untold, Cătălin Țone, şeful Serviciului Antidrog din Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizate Bucureşti, a decupat un fragment din concertul lui Gheboasă, artist de trap, reggaeton și manele, în care cânta, alături de public, refrenul cântecului „Dă-i, țiganca”:
„Dă-i țiganca, rupe banca / O, ce țigancă frumoasă, / Cum dă din găoază, / Filme de groază, este jegoasă.”
Și așa a detonat social media și presa în toate formele ei. „Aceștia sunt idolii copiilor noștri! Să ne protejăm copiii!”, a scris domnul Țone pe Facebook, cu tonul tipic, alarmist și conservator. E o prezență tot mai frecventă la televiziuni, în intervenții despre acțiunile instituției sale la festivaluri sau în interviuri despre dependența de droguri ori legalizarea marijuanei în scop recreaţional, despre care consideră că ar fi „o mare eroare”. Marijuana, ne previne el, „atacă, bulversează și descompune creierul”. Domnul Țone are și o plăcere să detroneze idoli pop. Despre prezența lui Iggy Pop la Electric Castle, a scris: „Dragi părinți, înainte să vă lăsați copiii la concerte, verificați cine sunt interpreții! Și interziceți-le inteligent prezența la spectacolele unde vin influencerii negativi vicioși, foști sau actuali dependenți de droguri!”. Despre Sinead O'Connor a scris că „se droga de la 15 ani și era polidependentă. Drogurile i-au distrus viața! Să ne îndepărtăm copiii de influencerii negativi!”.
În cazul lui Gheboasă, șeful Antidrog a provocat comentarii injurioase și rasiste despre cel mai popular rom care cântă trap la ora actuală, după ce a ales să-și înceapă comentariul tocmai cu versurile care conțin cuvântul „țigancă”, nu cu altele despre droguri, domeniul lui preferat. În cruciada lui, domnul Țone a uitat să-și mai pună niște întrebări esențiale: fetele care apar în filmarea pe care a distribuit-o și a făcut-o virală merită să fie ținta unor comentarii misogine, sexiste și vulgare? Pe ele cine le protejează de furia mulțimilor? Dar pe Gheboasă?
Postarea are peste o mie de comentarii și peste patru mii de distribuiri. Dar bulgărele de zăpadă a devenit și mai mare. Câțiva oameni influenți de pe Facebook (majoritatea aflați la vârste la care le-ar putea fi părinți și fetelor surprinse în filmarea de la concert, dar și lui Gheboasă), de toate orientările ideologice și indiferent de nivelul de înțelegere a subculturii trapului, au debitat cam toate formele de a blama acest gen și, în speță, un reprezentant al acestuia. L-au atacat pe Gheboasă pentru că e cam la fel de misogin ca Smiley sau pentru că e și rom și misogin? Sau doar din dorința de a participa la scandal?
Unii dintre ei au avut reacții previzibile și care nu merită prea multă atenție, alții au deschis, mai mult sau mai puțin accidental, discuții necesare despre cum învinovățim adolescenții pentru problemele adulților.
Din prima categorie fac parte Adrian Papahagi, filolog și eseist recunoscut pentru opiniile sale conservatoare, îngrijorat că „jegul periferiilor a ocupat centrul civilizației”, Sorin Ioniță, expert în politici publice, scârbit de aceeași „revărsare a dejecției de mahala”, sau jurnalistul Cristian Tudor Popescu, pregătit să calce trapul pe cap, ca un cowboy american cu mâna pe trăgaci, pentru că „până la violența fizică, criminală, nu mai e decât un pas”. Am citit și lucruri mai subtile, unele atât de subtile că la prima vedere nu transpiră elitismul și superficialitatea.
Paul Cernat, doctor în Filologie și conferențiar universitar doctor la Catedra de Istoria Literaturii Române a Universității București, consideră că trapul și, în mod deosebit, ceea ce transmite Gheboasă, ar fi o „juisare pură a instinctualității «cocalare», «gustată», la fel de neideologizat, de publicul său”. Mai zice și că mesajul unor trupe ca B.U.G. Mafia, La Familia sau Paraziții era „(încă) ideologic”, pentru că aceștia aveau versuri de protest. Am câteva contra-exemple de la Gheboasă, pentru domnul profesor:
„Eu de mic am fost sărac / N-aveam bani să mă îmbrac / Vă flexați cu Balenciaga / Dar în minte aveți nada” (pe „Gheboasă”)
sau „Awimbawe / În timpu' liber eu sunt regele / Vin din Survivor, din Târgoviște / Nu facem rap, facem doar manele / Oare de ce? / Awimbawe / Eu sunt Gheboasă din junglă / În trecut am tras doar pungă / Acuma tragem doar dungă / Și facem banii pe lângă / Ca să ne-ajungă” (pe „Droguri și pizde”).
Dar e mai la îndemână să-l numești „cocalar” și basta, decât să-l asculți.
Care sunt, totuși, câteva diferențe esențiale între hip-hopul românesc pe stil gangsta (BUG Mafia, La Familia, Paraziții) și trapul de la Șatra BENZ încoace? Încerc să fiu cât mai scurt și eficient, pentru că, altfel, asta e o discuție lungă, pentru altădată.
În primul rând, în muzica trap de la noi cântă și femei. Apoi, trapul vorbește mult și explicit despre droguri (trap vine de la trap houses, case părăsite, ocupate de dealeri de droguri – de aceea, numele genului funcționează și ca o metaforă pentru trapped: captiv într-un context social nefavorabil). Gangsta românesc avea nuanțe rasiste (vezi Paraziții, în mod deosebit: „Când o cioară borăște, dă inimă albastră / Iau viagra și-mi bag pula în muzica voastră”, pe „Cui îi pasă?”) și homofobe („bulangiu” sau „poponar” sunt adjective cu sens peiorativ des întâlnite) greu de trecut cu vederea. Trapul, în schimb, e mult mai autoironic și cu mai puține prejudecăți vizavi de minoritatea roma sau LGBT (acceptarea ritmurilor de manea în trap e un exemplu grăitor în acest sens). Rapperii gangsta interpretau rolul macho al „băiatului de cartier” în interviuri, în vreme ce trapperii sunt mai sinceri și vulnerabili, iar de cele mai multe ori vorbesc despre viața personală sau le oferă sfaturi pozitive fanilor. Trapul e mult mai consumist (ironic, uneori) decât gangsta: trapul vorbește despre reușita economică personală și „evadarea” din cartier, gangsta nu se temea să rămână „după blocuri”. De fapt, trapul, cu același vibe de lumpenproletariat și la fel de marginalizat și disprețuit de conservatori și establishment (fie el politic sau cultural), e gangsta pe steroizi. În fine, trapul nu e mai puțin politic decât gangsta - am tot auzit placa asta, dar cred că e doar o nostalgie a celor care, de fapt, n-au ascultat niciun album trap de la cap la coadă.
Ce poate nu-și dă seama un comentator ca Sorin Ioniță e că, de data asta, e în același pat cu woke-ismul față de care e zeflemitor („Ironic, wokism se pare că înseamnă în cazul ăsta să taci strategic sau să deturnezi discuția cu whatabout ca să nu se creadă că… mă-nțelegi ...”), pentru că Gheboasă a fost blamat (și) pentru misoginism. Discuția despre misoginism și sexism în muzica românească, care a decurs în paralel cu cea despre „mahala” și spaima că maneaua ne invadează (pentru a câta oară?) spațiile culturale „centrale” (cum zice Papahagi) e, într-adevăr, una importantă și complicată. Ea ar trebui purtată însă într-un context diferit de cel milițienesc care s-a creat în jurul acestui concert, de altfel, deloc singular.
Un posibil punct de plecare ar fi una dintre întrebările legitime deschise în jurul lui Gheboasă: De ce femei care conștientizează că trapul e, uneori, misogin și sexist, îl ascultă, în număr atât de mare, cu plăcere?
Cele câteva teze de doctorat realizate în Statele Unite pe care le-am citit au ajuns, în urma unor discuții în profunzime cu femei din clase sociale și minorități diferite, la concluzii paradoxale, care pot fi valide, într-o oarecare măsură, și în cultura noastră. În ciuda faptului că unele femei intervievate în aceste cercetări recunosc că versurile muzicilor pe care le ascultă pot fi violente, misogine sau sexiste, hip-hopul râmâne unul dintre genurile lor preferate. În același timp, câteva dintre ele sunt de părere că muzica și cultura hip-hop ajută femeile să-și afirme independența socială, economică și sexuală. E logic și cinstit, astfel, să bănuim că o parte dintre femeile care vin la un concerte trap în România simt aceleași lucruri și au sentimente contradictorii cu privire la anumite versuri.
Într-un dialog cu Adrian Despot, pentru podcastul Electric Castle, trapperița Bruja vorbea despre faptul că nu se simte responsabilă pentru interpretările celor care o ascultă: „Atunci când aveam 12 ani sau 13 ani și ascultam chestii porcoase, mă simțeam atât de șmecher, de bine, și simțeam o eliberare, pentru că știam că n-am voie să folosesc cuvintele alea. Astăzi, da, intervine o responsabilitate față de fani, dar nu ține de mine, ține de educație, de părinții lor și așa mai departe. Sunt responsabilă, dar nu pentru cum îmi interpretează ei versurile.”
Într-o postare pe Instagram, altă trapperiță celebră, Emy (vezi „Hannah Montana” sau „Moldoveanca haladită”), argumenta astfel: „Vreau și eu să știu de ce, când înjură un bărbat, nu-i atât de scârbos pe cât spuneți voi că e când înjură o femeie? Femeile n-au voie să înjure la fel ca bărbații sau poate și mai mult? De ce? De ce aș fi subestimată că sunt femeie? Bitch, what the fuck, vorbesc cum vreau eu, fac ce vreau eu, nu vreau să fiu ca nimeni, nu vreau să fiu placă, nu vreau să fiu marionetă ca toți ceilalți.”
Contradicțiile se mai pot întâmpla și pentru că pornoul din trap e mai lesne perceput și asumat ca fantezie și fetiș pentru o comunitate mai progresistă și mai puțin patriarhală decât cea gangsta (atunci când, desigur, nu e coloană sonoră pentru antrenamentele la sală ale lui Andrew Tate). Trapperii sunt conștienți de violența din versuri și de clișeele genului pe care-l cântă. „N-am făcut noi vreo schemă de marketing sau ceva. Promovarea noastră a fost naturală. Au empatizat cu noi. A fost drogangeală în versuri. Foarte multă lume se droghează. Mai ales în România, mai ales în București. Au simțit ceva când au auzit chestiile alea. E un vibe violent în muzică, nu zic nu, dar tot ce facem noi e să fim noi și încurajăm publicul să fie el. Și tocmai d-asta e all-love. Pentru că tu vii să te distrezi undeva, nu vii să te bați”, mărturisea într-un interviu pentru Vice Ian, unul dintre cei mai populari trapperi de la noi, cunoscut pentru începuturile sale alături de Azteca.
Aceleași contradicții se mai pot întâmpla și pentru că generația trap a avut acces necondiționat la porno, spre deosebire de generația gangsta? Putem spune că pornoul e forma lor de expresie care să conteste tocmai reprimarea subculturii lor așa-zis „vulgare” și „de mahala”? Sau mai degrabă că ar contesta tocmai reprimarea din familie ori, în cazul lipsei acesteia, din societate? Dacă Siouxsie Sioux era de părere că simbolistica svasticii în rândul adolescenților punk era, mai degrabă, o chestie de revoltă anti-mame și anti-tați, de ce n-ar fi așa și cu pornoul din trap?
Firește, totul se reduce la părinți. Sau la lipsa lor. În cazul celor mai norocoși, revolta e împotriva lor. Trapperul rebel vrea să scape de influența mamei și să-și demonstreze virilitatea, în vreme ce adolescenta care vrea să scape de influența tatălui nimerește, din păcate, la mijloc, între mediocritatea patriarhatului și chipeșul Eros cu tricou Balenciaga care îi vorbește porcos. Pentru cei care au crescut fără, revolta e împotriva marginalizării și a sărăciei. „Eu de când eram mic tot visam și îmi doream și eu să am ce aveau alții. Și la un moment dat am reușit să-mi permit să-mi cumpăr anumite lucruri. De ce să n-o fac? Nu vreau să mă dau mare, dar sunt pentru mine, să mă simt eu bine. Și, cumva, tre' să intri și în rândul lumii. Dacă ai intrat în horă, joac-o, știi cum e. (...) Vreau să muncesc să fac bani, vreau să muncesc să-mi ajut familia și să ajut pe toată lumea”, mărturisește Gheboasă în podcastul lui Cătălin Măruță.
Distincția lui Jean-Paul Sartre între rebel și revoluționar a fost utilă în cartea scrisă de Joy Press și Simon Reynolds, The Sex Revolts: Gender, Rebellion and Rock'N'Roll, e utilă și aici. Pentru Sartre, rebelul este, în secret, complice cu Ordinea împotriva căreia se revoltă. Scopul său nu este să creeze un sistem nou și mai bun; el doar vrea să încalce regulile. În schimb, revoluționarul este constructiv, își propune să înlocuiască un sistem injust cu un sistem nou și mai bun și, prin urmare, este disciplinat și altruist. Din cauza iresponsabilității sale, rebelul accesează extazul disipării și trăirea clipei; revoluționarul se bucură de satisfacția de a se identifica cu proiectul colectiv, pe termen lung, al progresului. „Înțelegem, astfel, că muzica rock nu este o artă revoluționară, că insubordonarea și crizele sale de ego sunt complice cu sau limitate de termenii capitalismului și patriarhatului”, trag concluzia autorii cărții. Ups, era vorba despre rock aici.
După acest război cultural, Gheboasă a primit din partea Jandarmeriei o amendă de o mie de lei pentru „proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică sau să provoace indignarea cetăţenilor ori să lezeze demnitatea şi onoarea acestora”. Probabil că nici Emy sau Bruja nu vor mai scăpa așa ușor pe viitor, când vor urca pe scenă. „O victorie a legii și a bunului simț! Prima amendă dată în România pentru injurii adresate pe scenă + sesizarea CNCD care, foarte probabil, va aplica o nouă sancțiune. Și lucrurile nu se vor opri aici, se vor verifica toate manifestările interpreților de la festival”, a jubilat Cătălin Țone pe Facebook. Nu știu cine a învins: Jandarmeria, CNCD (care a fost sesizat, între timp), feminismul sau Clujul, care pare să aibă o prejudecată cronică cu manelele la festivaluri? Eu cred că a învins Gheboasă, prin reacția lui echilibrată și lucidă (apropo, rebel sau revoluționar?). Să lăsăm copiii să înjure și să ne uităm un pic mai des la adulți, pentru că s-ar putea să descoperim că misoginismul, rasismul și elitismul sunt mai convenționale și sufocante în „centru” decât la „mahala”, iar, la un moment dat, să ne trezim că jandarmii ascultă trap în interes de serviciu.
Fotografie principală: Captură de ecran via UNTOLD
