„O poveste de prietenie pasională și curiozitate intelectuală care se petrece în Anglia victoriană, unde teoria evoluției dă peste cap toate certitudinile vechi - de la religie la rolul femeilor până la politică și sărăcie, iubire și liber arbitru. Endlessly absorbing and richly satisfying.” - așa sună descrierea romanului „Șarpele din Essex” în lista de recomandări de lectură din Guardian, unde apare pomenit de vreo cinci ori de către unii dintre cei mai apreciați scriitori britanici. Cartea asta, literatură pură, spun unii, bestseller inteligent, spun alții, s-a vândut în peste 200 000 de exemplare (doar hardcover!), a bifat mai multe premii literare și a încântat critica. Într-un sat din Essex, un șarpe înaripat iese din adâncul mitologiei urbane și își bântuie locuitorii. Doar că anul e 1890 și lumea nu mai crede atât de ușor în lucrurile astea. De-o parte e Cora, văduvă venită de la Londra cu tovarășa ei Martha și fiul ei autist Francis, de cealaltă e William, vicarul parohiei locale. Vicarul crede că știința i-a lăsat pe oameni fără certitudinile lor protectoare, așa că o să-și inventeze mereu noi demoni și noi teorii. Cora, în schimb, e pasionată de descoperirile recente ale științei, iar între cei doi se leagă un fir invizibil de tensiune & atracție.

Traducerea în limba română a romanului, semnată de Ioana Văcărescu, tocmai a apărut la Editura Nemira și intră săptămâna asta în librăriile de la noi. Am ales un fragment în care se strecoară un șarpe mitic, o viziune socialistă asupra vieții și un atelier de aripi.

 

---

Spencer a văzut un pic mai în față un han cu fațada lambrisată, pe care atârna o firmă de oțel împodobită cu un blazon ce înfățișa un leu roșu, ridicat în două labe.

– Șarpele din Essex? a repetat Spencer, uitându-se în jos, ca și cum s-ar fi așteptat să vadă o viperă pe trotuar.
– Doar despre asta vorbește în ultima vreme. Nu i-a scris Drăcușorului să-i povestească toate astea? E o legendă perpetuată de proștii satului, despre un șarpe înaripat care ar fi fost văzut ieșind din estuar și amenințând satele de pe coastă. A reușit să se convingă singură că e vorba despre unul dintre dinozaurii despre care se spune că ar fi supraviețuit dispariției speciei – ai mai auzit așa ceva în viața ta?

Ajunseseră în pragul hanului, iar prin geamurile groase, marmorate, au văzut focul ce ardea în vatră. Se simțea un miros puternic de bere vărsată și de friptură care se prăjea undeva, nevăzută.

– La ce să te aștepți din partea bieților oameni de la țară, care nu știu nici să citească și nici să scrie?

Disprețul ei londonez era magnific, reușea să se răsfrângă asupra turlei Bisericii St Nicholas, asupra cutremurului insignifiant, asupra hanului Red Lion și a tuturor oamenilor din el.

– Dar Cora freamătă de nerăbdare: spune întruna că poate fi vorba despre o fosilă aflată încă în viață – o să-ți spună ea cum se cheamă, eu nu-mi aduc niciodată aminte – și e hotărâtă să o găsească.
– Garrett spune întotdeauna că ea n-are să se odihnească până nu-și vede numele scris pe un perete de la British Museum. Și cred că e posibil să reușească.

Martha a pufnit când a auzit numele doctorului și a împins ușa hanului.

– Hai să urci până la noi în apartament, să-l vezi pe Francis: o să-și aducă aminte de tine și nu o să-l deranjeze că ai venit.

Luke, ajungând târziu pentru că încercase să facă o vertebra umană din papier-mâché, și-a găsit prietenii așezați pe un covor subțiat de uzură, cu hainele decorate peste tot cu pene. Așezată lângă fereastră, Martha răsfoia o revistă și îl privea pe Francis, care strecura în tăcere pene de pescăruși și ciori prin ochiurile țesăturii hainei lui Spencer, până când bărbatul a ajuns să arate ca un înger siderat de căderea lui din Rai. Cora scăpase destul de ieftin, cu o pană de păun ițindu-i-se din partea din spate a rochiei, iar pe umeri având presărat conținutul unei perne. Nimeni nu l-a observat pe Drăcușor când a sosit, așa că a ieșit și și-a făcut din nou intrarea, de data asta mai gălăgios.

– Ce se întâmplă aici? Am ajuns la azilul de nebuni? Dar unde sunt aripile mele – sau eu sunt condamnat să nu pot zbura? Cora, ți-am adus cărți. Spencer, adu-mi și mie ceva de băut… Vezi că ai ceva pe haină.

Cora, scoțând un mic țipăt de bucurie, a sărit în picioare și l-a sărutat pe noul sosit pe amândoi obrajii, ținându-l în același timp la distanță de un braț.

– Ai sosit! Nu cumva ai crescut? Cel puțin vreo jumătate de inch… Nu, asta a fost o glumă crudă, voiam doar să te pedepsesc fiindcă ai întârziat. Frankie, vino să-l saluți (după cum vezi, Francis are o nouă pasiune, iar noi suntem cu toții cât se poate de răbdători). Îl mai ții minte pe Luke?

Băiatul nu a ridicat privirea, dar simțind în atmosferă o schimbare pentru care nu-și dăduse acordul, a început, în tăcere, să culeagă fiecare pană căzută pe covor, numărând înapoi.

– Trei sute șaptezeci și șase… trei sute șaptezeci și cinci, trei sute șaptezeci și patru…
– Ni s-a terminat jocul, a rostit Cora mâhnită. Însă o să fie destul de liniștit până ajunge la unu…
– Arăți îngrozitor, i-a spus Luke, căruia i-ar fi plăcut să poată atinge fiecare dintre pistruii noi de pe fruntea femeii. Lumea nu se piaptănă aici, în sălbăticie? Ai mâinile murdare și… cu ce Dumnezeu ești îmbrăcată?
– M-am eliberat de obligația de a încerca să fiu frumoasă, i-a răspuns Cora. Și n-am fost în viața mea mai fericită. Nici nu-mi aduc aminte când m-am uitat ultima oară în oglindă…
– Ieri, a intervenit Martha. Ți-ai admirat nasul. Bună seara, doctore Garrett!

Salutul acesta era de o răceală atât de înțepătoare, încât Luke a simțit un fior și ar fi încercat să-i răspundă cu aceeași monedă, dacă în clipa aceea nu ar fi intrat proprietarul. Refuzând cu o politețe admirabilă să remarce camera înțesată de pene și băiatul care cânta litania numărătorii, acesta a lăsat pe bufet o tavă cu beri. Aceasta a fost urmată de un platou cu brânzeturi și vită rece, împănată cu grăsime galbenă, apoi de o pâine albă împletită și de o bucată de unt presărată cu sare, iar în cele din urmă și-a făcut apariția și o prăjitură cu cireșe, din care emana un miros delicios de brandy. Era imposibil ca cineva să rămână prost-dispus în prezența acelui festin, așa încât Luke i-a aruncat Marthei cel mai dulce zâmbet de care era în stare, iar apoi i-a oferit și un măr verde.

Spencer, care stătea lângă Martha la geam, privind trecătorii ce se perindau pe trotuarul ud, a luat revista ei și a zis:

– Voiai să-mi povestești despre asta – pot să mă uit? Ce citești aici?

A frunzărit cărțulia care conținea niște statistici șocante legate de suprapopularea Londrei și despre consecințele catastrofice ale epurării urbane. Martha îl privea cu o afecțiune de moment, inspirată de vin. Adevărul era că bărbatul acela stârnea în ea un soi de ură reflexivă și era nevoie de un efort susținut ca s-o înăbușe. Sigur, părea un om bun la suflet, blând, îl văzuse străduindu-se să se împrietenească cu Francis așa cum nu mai făcuse niciodată un musafir al lor (câte și câte meciuri de șah încheiate cu înfrângerea lui Spencer!) și îi admira eforturile de a-l ține sub control pe Drăcușor. Mai mult – și cel mai important –, o trata pe Cora cu o prietenie plină de curtoazie care nu se transformase niciodată într-o încercare de a se apropia de ea mai mult decât ar fi fost cazul. Însă Martha îi vedea bogăția și situația avantajată învăluindu-l ca niște blănuri scumpe. Puținele informații pe care le cunoștea despre situația lui (faptul că poseda mai multe proprietăți decât ar fi ajuns vreodată să folosească, libertatea de a se fi format ca doctor doar fiindcă asta îi făcuse plăcere, în vreme ce femeile erau nevoite să se limiteze la ploști și ciorbe) îl situau în rând cu cei pe care ea îi considerase toată viața dușmani.

Viziunea socialistă a Marthei nu era mai puțin întipărită în ființa ei decât rămășițele credințelor din copilărie, care dăinuie toată viața în mintea și în sufletele oamenilor. Centrele comunitare și cozile greviștilor erau templele ei, iar Annie Besant și Eleanor Marx stăteau la altar. Nu avea altă carte de imnuri decât furia cântecelor folk, care puneau suferința englezilor pe o melodie englezească.

În bucătăria micului apartament în care locuiseră în Whitechapel, tatăl ei – cu mâinile înroșite de praful de cărămidă și cu buricele degetelor bătătorite de uzură – își număra banii de salariu și punea deoparte contribuția pentru sindicat, iar cu scrisul lui îngrijit a semnat petiția pentru Parlament, prin care se cerea impunerea unei limite de zece ore pentru o zi de lucru. Mama ei – care odată cususe patrafire și mantale cu cruci aurii și pelicani care își ciuguleau inimile – tăia material pentru pancartele ținute sus, peste linia greviștilor, și trăgea cât putea de bugetul familiei, pentru a duce câte un vas cu supă de vită muncitoarelor greviste de la Bryant & May. „Tot ce este solid se topește în aer, spunea tatăl ei, recitându-și cu evlavie crezul, și tot ceea ce este sfânt e profanat! Martha, tu să nu pleci niciodată capul în fața lucrurilor care sunt și au fost dintotdeauna făcute într-un fel anume – imperii întregi au fost doborâte doar de iederă și de trecerea timpului.“ Își spăla cămășile într-o copaie mică de tinichea – apa ieșea roșie – și cânta în timp ce storcea rufele: Când Adam muncea pământul și Eva torcea cu fusul, unde era atunci sus-pusul? Când Martha a mers de la Limehouse în Covent Garden, ea nu a văzut ferestrele înalte și coloanele doriene, ci truda muncitorilor din spatele lor. I se părea că toate cărămizile din oraș erau înroșite de sângele cetățenilor săi, că mortarul era albit de praful oaselor lor; că, adânc îngropați sub fundația sa, femei și copii zăceau întinși unii lângă alții, purtând pe spatele lor orașul. Faptul că se angajase în casa Corei fusese un gest de pur pragmatism: îi permitea un anumit grad de acceptare socială și un salariu rezonabil. Astfel se plasa în mod categoric în afara clasei sociale pe care o disprețuia, iar în același timp își făcea intrarea în aceeași clasă socială. Dar nu se așteptase să găsească o asemenea personalitate la Cora Seaborne – în definitiv, cine s-ar fi așteptat?

Fața lungă și melancolică a lui Spencer era îmbujorată – Martha era conștientă de faptul că bărbatul era dornic să-i facă pe plac, iar asta a îndemnat-o să fie un pic obraznică:

– Tot ceea ce este solid se topește în aer, a rostit ea, punându-i la încercare curajul.
– Shakespeare? a întrebat el.

Zâmbind îmbunată, Martha i-a răspuns:

– Nu, mă tem că este Karl Marx, dar până la urmă tot un fel de bard a fost și el. Da, voiam să vorbesc ceva cu tine…