Bestsellerul lui Yuval Noah Harari poartă subtitlul Scurtă istorie a omenirii, dar nu veți găsi aici o cronologie a evenimentelor din istorie. Nimic despre invaziile barbare, Războiul Rozelor sau bătălia de la Waterloo (totuși, ceva despre primul război al opiumului, declanșat de Imperiul Britanic contra Chinei care încercase să oprească exporturile britanice de opiu către o populație chineză din ce în ce mai… fumată).
Cartea e mai curând o analiză/problematizare a principalelor praguri din istoria omului, de la câștigarea luptei lui Sapiens cu celelalte specii concurente (Neanderthal, Denisova, Floriensis), trecând prin Revoluția Cognitivă (acum 70 000 de ani), Revoluția Agricolă (acum 12 000 de ani), Revoluția Științifică (acum 500 de ani), Revoluția Industrială (acum 200 de ani) și unificarea/globalizarea produsă de capitalism până în momentul actual, când omul se pregătește de un nou salt înainte, de data aceasta efectuat nu de evoluție, ci de el însuși, prin inginerii tehnologice.
Harari păstrează o cale de mijloc între determinismul biologic (suntem ceea ce genele ne dictează să fim) și un relativism socio-cultural (suntem produsul ficțiunilor noastre despre lume). Asta pare destul de simplu, dar nu este. Cartea din 1978 a marelui biolog E. O. Wilson, On Human Nature, o încercare de a explica prin evoluție diferențierea socio-culturală a omului, a fost întâmpinată de stânga culturală a momentului drept o carte fascistă. Stânga progresistă continuă să privească cu dispreț reducționismul biologic, în timp ce oamenii de știință (biologi ș.a.) continuă să privească cu dispreț mantrele relativismului stângist despre cum totul e un construct social și nu există un suport biologic în baza căruia să se vorbească despre o „esență umană”.
Relativismul lui Harari se vede cel mai bine în paginile despre sistemul de credințe umane ca ficțiune lipsită de orice suport „obiectiv”. Nu doar Dumnezeu e o ficțiune, ci și acele „drepturi naturale” ale iluminiștilor – egalitatea, fericirea ș.a. Harari vede în imaginație principalul motor al evoluției omului. Imaginația a fost produsul de lux al inteligenței umane, achiziționat cu un preț enorm – corpul uman nu a reușit să se adapteze complet dezvoltării și implicit dimensiunilor creierului său, plătind până în prezent cu „dureri de spate, gâturi țepene” sau cu durerile nașterii naturale.
Deși relativist, totuși Harari nu este întotdeauna progresist. De pildă, el pare să acorde un mare credit imperialismului occidental (britanic, spre exemplu), pe motiv că acesta a reușit unificarea lumii moderne. De asemenea, Harari este cam europocentrist prin felul apăsat în care subliniază că Revoluția Științifică a fost un fenomen prin excelență european (istoriile corecte politic ale științei relativizează o astfel de afirmație, punând accent pe rădăcinile extraeuropene ale revoluției cu pricina).
De cele mai multe ori, Harari este doar cinic. În Revoluția Agricolă vede cea mai mare țeapă din istoria lui Homo Sapiens. E vorba de trecerea de la sistemul nomad al vânătorilor-culegători (multă mișcare, dietă diversificată, grupuri stabile, relații destul de egalitariste între indivizi, stare bună de sănătate, o durată lungă de viață) la sistemul exploatării sistematice a terenurilor și a animalelor (multă muncă, puține calorii, dependența de culturile de grâu, relații din ce în ce mai ierarhice între indivizi, creșterea conflictelor armate, scăderea spectaculoasă a speranței de viață, apariția bolilor prin intermediul animalelor domesticite). Deși Revoluția Agricolă a făcut posibil saltul înainte al omenirii, prin explozia demografică pe care a susținut-o, indivizii care compuneau această omenire nu au cunoscut o bunăstare crescută (cu excepția regilor și a altor exploatatori). Fericirea individuală a declinat spectaculos. O paralelă nimerită sugerată de Harari este cea dintre oameni și vaci. Vacile s-au înmulțit spectaculos prin intervenția omului (mult peste numărul pe care l-ar fi permis o evoluție lipsită de aportul uman), însă standardele lor de viață, spre deosebire de cele ale vacilor libere de dinainte de Revoluția Agricolă, au scăzut la cote mizerabile, produse de exploatarea lor intensivă. În acest ascendent al istoriei colective asupra indivizilor poate fi văzută o formă a „vicleniei rațiunii” din idealismul hegelian.
Un punct interesant din cartea lui Harari (pe care autorul mai mult îl sugerează decât îl exprimă explicit) stă în posibila ascensiune a unui nou rasism. După discreditarea totală a rasismului pseudo-științific al naziștilor, știința contemporană pare să fi deschis cutia unui nou rasism. Teoria conform căreia Sapiens ar fi eliminat complet celelalte specii de Homo, fără să fuzioneze cu ele, a fost răsturnată de analizele genetice. Acestea au arătat că
„între 1 și 4% din ADN-ul uman caracteristic al populațiilor moderne din Orientul Mijlociu și Europa este ADN neanderthalian. (…) Un al doilea șoc a venit câteva luni mai târziu, când ADN-ul extras din degetul fosilizat de la Denisova a fost cartografiat. Rezultatele au dovedit că până la 6% din ADN-ul uman caracteristic al melanezienilor actuali și al aborigenilor australieni este ADN aparținând lui Homo denisova”.
Este posibil, așadar, ca în viitorul apropiat să apară niște noi arieni care să agite drapelul diferențelor calitative între diversele rase ale Sapiens, în numele „contaminării” diferite cu ADN-uri aparținând speciilor non-sapiens etc.
Sfârșitul cărții e dedicat, pe scurt, viitorului omenirii, aflată în pragul unui alt salt înainte. (Între timp, Harari a mai scris o carte – și ea în curs de traducere – care tratează pe larg problema acestui viitor.) Oricum, fie că se va curăța singur prin forța nucleară, fie că se va transforma radical prin intervenții asupra ADN-ului, Sapiens s-a apropiat de sfârșitul istoriei sale. A fi mai-mult-decât-om sau a nu fi deloc, asta-i întrebarea.
Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, traducere de Adrian Șerban, Editura Polirom, 2017
Imagine principală via Wikimedia Commons
