Vlad Țepeș trăiește. Nu în sensul că n-ar fi murit (a murit), ci în acela că genele („linia de sânge”, cum se zicea odată) i-au răzbătut până în ziua de azi. 

Neagu Djuvara, de pildă, declara cu mândrie că se înrudește cu Țepeș, căruia i-a și dedicat o carte pentru copii. De fapt, cu doi frați ai lui Vlad, dar ce mai contează, tot țepe are în cap venerabilul: „din punct de vedere psihologic, semăn mai mult cu Vlad Ţepeş decât cu cei doi din care mă trag. Dacă aş fi la putere, aş fi un adevărat Vlad Ţepeş. Că nu mai pot să-i trag în ţeapă, asta e clar, dar aş înfunda puşcăriile cu toţi aceia care au furat. Ar trebui să clădim o puşcărie nouă, imensă, nu ştiu unde, atât de mulţi aş băga înăuntru. Aş înlocui ţeapa pentru că nu mai pot s-o folosesc...”

Radu R. Florescu (1925-2014) se înrudea și el cu Vlad Țepeș (printr-o soră și un frate vitreg ai lui Țepeș, dar ce mai contează, țeapa scobitoare nu se face). Cartea pe care a scris-o împreună cu Matei Cazacu, Sânge din sângele lui Dracula. Saga boierilor Florești, exploatează larg acest detaliu. Atât Radu R. Florescu, cât și Matei Cazacu sunt specialiști mondiali în Țepeș/Dracula. Florescu a scris, în colaborare cu Raymond T. McNally, best-sellerul In Search of Dracula (ediția originală, apărută în Statele Unite în 1972, a cunoscut apoi numeroase traduceri, reeditări și chiar o ecranizare sub formă de film documentar), reconstituind drumul parcurs de Țepeș de la personajul real la vampirul din romanul lui Bram Stoker; iar Cazacu, reputat medievist, a publicat în Franța un alt titlu de referință, Dracula (tradus de asemenea în mai multe limbi – inclusiv în română), având ca obiect atât domniile lui Țepeș cât și rebrandingul ulterior ca vampir. 

Prima parte a cărții reconstituie povestea familiei de boieri Florescu, din cele mai vechi timpuri (adică de prin secolul al XIV-lea) până la începutul secolului trecut. Propriu-zis, Floreștii n-au ratat nici o combinație genealogică la nivel înalt – domnitori și înalți boieri –, începând cu Basarabii, trecând prin Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu și ajungând, ca să dau și un exemplu intelectual, la Nicolae Bălcescu, din a cărui unire cu o Luxița Florescu a ieșit profesorul Bonifaciu Florescu. În linii mari, partea aceasta este destul de plictisitoare pentru un cititor general, reducându-se la narativizarea unui arbore genealogic. Multe nume intră în multe relații (unele pur speculative), rezultând ceva cam la fel de palpitant ca o carte de telefoane.

În schimb, autobiografia lui Radu R. Florescu, care începe pe la pagina 300, este sensibil mai interesantă. Născut în pălățelul de la intersecția Căii Victoria cu Sevastopol, Florescu a avut parte de acea copilărie ostentativ răsfățată și luxoasă în legătură cu care admiratorii de astăzi ai interbelicului au impresia că era la îndemâna tuturor, deși ea rămânea, de fapt, apanajul unei elite extrem de reduse. A trecut prin homeschooling-ul epocii ca gâsca prin apă: „nu am fost elevi prea străluciți, pentru că abia vorbeam românește. Îmi amintesc că o dată, probabil în clasa a treia, sora mea a fost întrebată: «Cu ce este acoperită vaca?», iar ea a răspuns, spre amuzamentul tuturor: «Cu pene». Am reușit totuși să trecem examenele cu nota minimă – cinci. După aceea, comisiei de examinare i-a fost oferit un banchet, iar noi am primit felicitări nemeritate”. Curat Caragiale.

Cum tatăl său a ajuns în misiune diplomatică în Anglia, rămânând acolo și după ce România intrase în al Doilea Război Mondial împotriva acestei țări, Radu R. Florescu a sfârșit la Oxford, a absolvit onorabil, după care au urmat o serie de job-uri universitare în Statele Unite, fixându-se pentru restul carierei la Boston College. Deși se plânge ici și colo de „sărăcia” din diverse episoade ale tinereții, este limpede că tot parcursul său a rămas al unui privilegiat, care s-a bucurat în fiecare moment de nesfârșitul cerc de relații al familiei sale (inclusiv familia Kennedy: tatăl viitorului președinte al SUA John Kennedy, Joseph P. Kennedy Sr., se împrietenise cu tatăl lui Radu Florescu în timp ce era ambasador la Londra; ulterior unul dintre fiii lui Radu avea să fie legat amoros de fata senatorului Ted Kennedy). Pasiunea pentru Dracula avea să și-o descopere… în România, unde ajunge cu o bursă pe la sfârșitul deceniului șapte al secolului trecut (luând parte și la vizita istorică a lui Richard Nixon în România în 1969).

Legătura Floreștilor cu România nu sfârșește odată Radu R. Florescu. După căderea comunismului, fiii săi o duc mai departe. Ei vor readuce în țară după 1989 serialul „Dallas” cu sprijinul unor producători de țigări (de aici reclamele la Kent care întrerupeau episoadele, familiarizând telespectatorul român cu fenomenul occidental al advertising-ului), ei aveau să aducă în România moda panourilor stradale („neștiind că fiii mei dețineau panourile publicitare, am comentat odată cât de enervante erau reclamele cu Kent presărate de-a lungul frumoasei și împăduritei văi a Prahovei”), ei aveau să înființeze, în parteneriat cu firma-mamă, divizia românească Saatchi & Saatchi, ei aveau să-l reprezinte pe Michael Jackson, la primul său concert în România, în raporturile cu mass-media de aici, ei aveau să finanțeze, prin firma Chainsaw, filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile al lui Cristian Mungiu. În fine, în casa lor din Poiana Brașov a stat Anthony Minghella în perioada în care a turnat în România Cold Mountain, „și multe scene din film au fost repetate de [Nicole] Kidman și [Jude] Law în camera de zi”. O anecdotă din timpul filmărilor: 

„la puțin timp după începerea filmărilor, Transilvania a avut parte de o mostră de viață de tip Hollywood: o grevă a actorilor. În cazul de față, era vorba de mii de figuranți români, în majoritate țărani din împrejurimi, îmbrăcați în uniformele albastru cu gri din Războiul Civil American. Evident, unul din ei citise că Nicole Kidman câștiga peste zece milioane de dolari pentru fiecare film – știre care s-a răspândit cu efect otrăvitor printre figuranții prost plătiți. Cârcotașii nu găseau nicio explicație pentru o astfel de generozitate: la urma urmei, și ei se sculau, ca și Kidman, în zori și munceau cinstit cât era ziua de lungă. Și atunci cu ce era Kidman așa de specială încât să încaseze 10 milioane de dolari în timp ce ei erau plătiți cu 25 de dolari pe zi? Într-o scenă ce amintea de cele mai bune episoade din Monty Python, producătorul american cel dur a luat taurul de coarne: a înșfăcat un megafon și s-a adresat miilor de figuranți români care înghețau afară: «Nicole Kidman este un star. E plătită cu 10 milioane de dolari. Voi sunteți țărani. Și veți primi mai puțin». După această intervenție și un mic supliment la salariu, figuranții s-au întors a doua zi, veseli, la lucru”.

Nu știu exact ce anume îmi lasă impresia că această scenă poate servi de alegorie întregii povești a neamului Florescu, înrudit cu multe fețe înalte și cu Vlad Țepeș. 

Radu R. Florescu, Matei Cazacu, Sânge din sângele lui Dracula. Saga boierilor Florești, traducere de Carmen Ion, ediție îngrijită, prefață și postfață de Matei Cazacu, Editura Corint, 2016, 480 pag.

Foto: Dracula lui Tod Browning