Deși au toate câte 60 de minute bucata, orele nu-s toate la fel. Se lungesc sau se scurtează, în funcție de oamenii pe care-i avem în preajmă, de decoruri, de chestiile pe care trebuie sau putem să le facem.
Probabil că nu-s ore mai diferite decât cele din serile de weekend, respectiv diminețile de luni. Așa că am urmărit câteva personaje prinse în aceste două ipostaze. A ieșit o mini-călătorie prin timpul personal.
Adina și Ovidiu
Ovidiu face decoruri de teatru, iar Adina este art director pentru campaniile de promovare ale celui mai mare site de haine din online-ul românesc. Joburile astea și drumurile la job le mănâncă cel mai mult timp.
Cât vă ia să ajungeți la muncă?
Ovidiu: Cu bicicleta, cam 7 minute de aici. Cu metroul, cu astea, mai mult.
Adina: În jur de o oră. Și în jur de o oră întors.
Dacă ați avea mai mult timp?
Ovidiu: Dacă ai avea timp, ai ști ce să faci cu el, dar dacă nu ai... Cred că m-aș da cu skateboard-ul sau cu trotineta.
Adina: Aș face croitorie.
Doctorul Adrian Abagiu
„În medie stau la serviciu 10 ore pe zi și spre norocul meu îmi ajung doar 7 ore de somn. Mă ajută că «fac ceea ce îmi place», asta mă duce la muncă zi de zi. Spre norocul meu, ajung la serviciu în 10 minute și cam într-un sfert de oră mă întorc acasă. Dimineața de la 7 la 14 lucrez în secția de boli infecțioase a Spitalului Colentina, unde tratez toate categoriile de bolnavi și cam toată patologia de boli infecțioase din țara noastră.
Am mulți pacienți mulțumiți care îmi trimit alți pacienți, pentru că am învățat de la mentorii mei că cel mai important pentru pacient este să înțeleagă ce boală are, explicată pe înțelesul lui. De la 14 la 17 sunt la centrul de metadonă și, deși «rata» de succes real este mult mai mică decât în spital (din cauza lipsei de resurse care face ca puțini pacienți să facă tratamentul complet și corect pentru dependență), un caz rezolvat îmi aduce mult mai multă satisfacție pentru că știu cât de dificil este.
Din păcate, mulți colegi medici au un «blocaj mental» și stigmatizează atât pacienții seropozitivi, cât și «drogații». Dacă însă s-ar fi predat la facultate despre această boală cronică, poate că situația ar fi alta.
Stela este încă un succes parțial, pentru că ar trebui să ajungă la momentul în care să renunțe și la metadonă, dar pentru circa 5 ani cred că am realizat multe împreună și de aceea ea mă considera ca un «părinte».”
Ovidiu și Florica
Ovidiu, om bun la toate. Stă alături de încă 16 familii într-o casă părăsită de pe malul Dâmboviței, din zona Kogălniceanu.
„Cel mai mult timp mi-l mănâncă gospodaria. Stau mult pe acasă, fac treburile casei și apoi mai ies pe afară să una-alta.”
„Dacă aș avea mai mult timp, m-aș mai relaxa și eu. Sincer să fiu, m-aș relaxa într-un cinema. N-am mai fost într-un cinema de mă doare capu’. Adevărat vorbesc.
O ajut pe florăreasă dimineața și seara, iar în timpul zilei mă mai roagă unul-altul să îl ajut, car, mut.”
Dimineața la 7, doamna Florica, florareasă la coloanele de la Universitate de 35 de ani, vine la muncă. Nu mai poate căra, așa că Ovidiu trebuie să o ajute să-și monteze standul, să-i care apă, să măture și să-i aranjeze gălețile cu flori. Apoi pleacă și vine seara pentru operațiunea inversă.
Doamna Florica s-a trezit la 5 și s-a dus să își ia flori din piața de la Coșbuc. Va sta până pe la 8 seara. Primele flori le dă mai ieftin, ca să își facă safteaua. Dacă ar avea bani, s-ar duce în străinătate, să vadă lumea. Pentru că are o ceartă recentă cu o rudă, dupa ce aranjează florile, se ocupă cu alungatul vrăjilor. Îl trimite pe Ovidiu la biserică după apă sfințită, udă florile cu ea și apoi il pune să afume cu tămâie micile gropi de pe spațiul verde din fața Cercului Militar, de unde mai sare câte un șobolan, odată la câteva minute. Să alunge spurcăciunea. E 8 jumate dimineața și e plin de mașini pe străzi.
Eu
E sâmbătă, 3 dimineata și îmi pozez hipsterește carpeta cu Răpirea din Serai, făcută în Aleppo și luată cu banii jos dintr-o casă de romi de pe lângă Târgu Mureș. Plec în Gaziantep, Turcia, aproape de granița cu Siria, la un workshop cu tema „Early school leaving”.
Ahmet, 11, refugiat din Aleppo, muncește la o terasă din centrul vechi din Gaziantep ca băiat bun la toate, pentru a-și susține familia. Primește aproximativ 35 de euro pe săptămână. Este o practică comună în oraș ca fiecare mică afacere de stradă să aibă un copil angajat. Sunt aproximativ 500.000 de refugiați sirieni în Gaziantep.
Fotografii de George Popescu
