Jonathan Safran Foer e unul dintre cei mai creativi scriitori americani ai momentului: de la romanele lui în care se joacă cu formele și stilurile (dintre care, cele mai cunoscute sunt „Totul este iluminat” sau „Extrem de tare și incredibil de aproape”), până la felul în care reușește să dea mai departe teme grele și indigeste, în cărți de non-ficțiune. Dacă în „De ce mâncăm animale”(2009) construia o pledoare deopotrivă personală și bine documentată pentru regândirea consumului de carne, în cea mai nouă carte a lui mixează într-un stil eseistic ușor de recunoscut dilemele, întrebările și raționamentele prin care încearcă să limpezească ideea responsabilității individuale într-o lume al cărei viitor e amenințat de dezechilibre naturale. 

„Noi suntem vremea. Salvarea planetei începe la micul dejun”, de curând tradusă în română la Editura Publica, e mai complicat de descris, fiindcă iese mult din schema cărților care ne atrag atenția asupra problemelor de mediu și al posibilelor scenarii de viitor mai mult sau mai puțin apocaliptic. Nu e nici un compendiu de cifre ale dezastrului - deși cuprinde numeroase statistici & măsurători ale efectelor pe care stilul actual de viață al oamenilor în are asupra planetei -, nici un semnal de alarmă care să te lase fără speranță sau un registru de concluzii inatacabile. Dimpotrivă: „Noi suntem vremea” ne invită fix în „camera” interioară a deliberării pe marginea unor întrebări care ne macină. Cum putem fi mai atenți cu resursele? Cum putem trăi cu amprentă mai mică? Putem noi, ca indivizi, să producem vreo schimbare atâta timp cât marii jucători ai lumii continuă să distrugă mediul? etc. Toate căutările declanșate de aceste întrebări sunt o combinație de însemnări autobiografice, frânturi de gânduri & lecturi, discuții, reflecții. Prin formula asta, Foer reușește excelent să-și implice cititorii în subiecte alminteri tulburi și aparent fără ieșire, tocmai fiindcă în fața cărții lui te simți invitat într-o conversație prietenească: la urma urmei, oriunde ne-am afla, suntem toți responsabili pentru lumea pe care o lăsăm generațiilor următoare.

Despre toate acestea vă propune să citiți mai jos un capitol din „Noi suntem vremea”. Aici, puteți citi un interviu cu Foer, despre scris, disciplină și America zilelor noastre.

Aceasta e întrebarea

În dimineața zilei de 14 aprilie 2018, avocatul de drept civil David Buckel a intrat într-o zonă a parcului Prospect din Brooklyn în care am intrat și eu până acum de mii de ori. Când trăiam în acel cartier, acolo mă duceam adesea să îmi plimb cățelul, să mă joc cu copiii sau pur și simplu să îmi limpezesc mintea. La 5:55 dimineața, Buckel a trimis un e-mail către canalele de știri în care își explica decizia de a face ce urma să facă. Apoi s-a udat cu benzină și și-a dat foc.

Conform soțului și prietenilor săi, nu fusese deprimat. Și avusese suficientă prezență de spirit ca să lase cel puțin patru mesaje separate în care își explica actul. Cel mai scurt dintre aceste mesaje era scris de mână: „Sunt David Buckel și tocmai m-am sinucis prin incendiere în semn de protest”.

Un al doilea mesaj a fost găsit împachetat într-o pungă de gunoi dintr-un cărucior de cumpărături din apropiere. În bilet scria: „Poluarea ne distruge planeta, ea se scurge în aer, sol, apă și vreme, făcând-o nelocuibilă. Prezentul ne este din ce în ce mai disperat, viitorul nostru are nevoie de mai mult decât ce am făcut până acum”.

Buckel era un avocat de drept civil care avea toate motivele să creadă că progresul este mai mult decât o fantezie. Era un susținător recunoscut la nivel național al drepturilor homosexualilor și transgenderilor. Căsătoriile între homosexuali fuseseră legalizate când Buckel ajunsese la maturitate, în parte și datorită eforturilor lui. Într-o atmosferă de apatie și resemnare, el părea plin de speranță și motivat. Cei care au considerat sinuciderea lui un act de defetism ignoră faptul că moartea sa a fost un protest explicit. Și nu există nicio altă acțiune mai dependentă de credința că lucrurile pot fi diferite decât un protest. „Scopul nobil al vieții atrage un scop nobil al morții”, a spus Buckel în biletul său de adio.

*

Trei luni mai târziu, The New York Times a publicat eseul „Raising My Child in a Doomed World”. Șase dintre prietenii mei mi l-au trimis. La prima lectură, mi s-a părut pătrunzător. Autorul eseului era Roy Scranton, același care scrisese „Cum să înveți să mori în Antropocen”. Scranton descrie amestecul puternic de emoții pe care le-a trăit la nașterea copilului său: „Am plâns de două ori când s-a născut fiica mea”. La început au venit lacrimile de bucurie, apoi cele de tristețe: „În egoismul nostru, eu și partenera mea o condamnasem pe fiica noastră la viață pe o planetă distopică și nu vedeam nicio cale de a o proteja de viitor”. 

Am fost recunoscător pentru încă un adaos la conversația despre criza planetară. Scranton nu e doar profund, ci și pasionat, informat și un scriitor teribil de bun. El a dat glas unei senzații pe care am avut-o de multe ori ca părinte. Și nu e o coincidență faptul că atât de mulți oameni mi-au trimis articolul și că toți sunt părinți.

În acest eseu (și în altele), Scranton abordează criza mediului cu acel gen de rigoare filosofică care lipsește din dialogul actual – un mod de gândire de care avem nevoie cu disperare pentru a înțelege criza prin care trecem. Așa cum observă David Wallace-Wells în articolul său „Uninhabitable Earth”, „nu prea am dezvoltat o religie pentru înțelegerea schimbării climatice care să ne consoleze sau să ne dea un scop în fața posibilei distrugeri”. Scranton introduce aici ideea unei religii, dar ea nu ne oferă un scop în fața spectrului distrugerii. În timp ce reciteam eseul, am simțit frustrare, chiar furie. Cu cât petreceam mai mult timp cu eseul, cu atât îl citeam mai mult ca pe un fel de bilet de adio. 

Când analizează „etica vieții într-o societate de consum bazată pe combustibili fosili”, Scranton observă că mulți susțin traiul mai responsabil. „Să luăm de exemplu scrisoarea de cercetare din 2017 a geografului Seth Wynes și a specialistului în mediu Kimberly Nicholas, citată de multe ori, care argumentează că cei mai eficienți pași pe care fiecare dintre noi îi poate face pentru a reduce emisiile de carbon sunt să mănânce o dietă bazată pe plante, să evite zborurile cu avionul, să trăiască fără mașină și să aibă cu un copil mai puțin.” (Se referă la o lucrare pe care am citat-o mai devreme, „The Climate Mitigation Gap: Education and Government Recommendations Miss the Most Effective Individual Actions”, care susține că majoritatea eforturilor de a îmblânzi schimbarea climatică care sunt predate în școală și recomandate sunt aproape nesemnificative.). „Cea mai mare problemă cu această propunere”, continuă el, „nu este cu ideea de a educa cumpătarea, zburatul mai puțin sau trecerea la vegetarianism, care sunt toate idei bune, ci mai degrabă cu modelul social pe care se bazează astfel de recomandări: ideea că putem salva lumea prin alegeri individuale de consum. Nu putem.”

De ce?

Pentru că lumea are o „dinamică repetitivă, complexă” cu „stimuli interni și externi”.

Nu sunt sigur că înțeleg ce înseamnă asta, dar, indiferent cât de complexă este lumea, oamenii continuă să recicleze, să protesteze, să voteze, să strângă gunoi, să susțină branduri etice, să doneze sânge, să intervină când cineva pare să fie în pericol, să reacționeze în fața remarcilor rasiste și să se dea la o parte din calea ambulanțelor. Aceste acțiuni nu sunt doar bune pentru sănătatea individuală a celui care acționează, ci esențiale pentru sănătatea societății: acțiunile sunt urmărite și replicate.

În cartea lor Connected: The Surprising Power of Our Social Networks and How They Shape Our Lives, Nicholas A. Christakis și James H. Fowler consideră rețelele sociale „un fel de superorganism”. Ei scriu: „Am descoperit că, dacă prietenul prietenului tău s-a îngrășat, și tu te-ai îngrășat. Am descoperit că, dacă prietenul prietenului tău s-a lăsat de fumat, te-ai lăsat și tu de fumat. Și am descoperit că, dacă prietenul prietenului tău a devenit fericit, ai devenit și tu fericit”. Deși ne referim adesea la obezitate ca la o epidemie, ea este rareori descrisă ca fiind contagioasă. Dar Christakis și Fowler ilustrează cum – asemenea fumatului și respingerii fumatului, comportamentului sexual inadecvat și respingerii acestuia – obezitatea este o tendință:

Într-o regularitate surprinzătoare care, așa cum am descoperit, apare în multe fenomene în rețea, celulele au respectat Regula celor trei grade de influență enunțată de noi: în medie, era mult mai probabil ca o persoană obeză să aibă prieteni, prieteni ai prietenilor și prieteni ai prietenilor prietenilor obezi decât te-ai fi așteptat în mod întâmplător. Persoana medie nonobeză are până la trei grade de separare. Dincolo de cele trei grade, celulele nu au mai apărut. De fapt, se pare că oamenii ocupă nișe în rețeaua unde îngrășarea sau slăbirea reprezintă un fel de standard local.

Când vine vorba despre sănătate, acest studiu sugerează că un comportament individual are un impact mult mai mare decât recomandările federale privind dieta, pe care majoritatea americanilor nu le respectă. În vreme ce structurile contează – deserturile, subvențiile și cafenelele nesănătoase influențează indiscutabil dieta –, cele mai contagioase standarde sunt cele pe care le influențăm.

Nu suntem neputincioși în „dinamica noastră complexă și repetitivă” cu „stimuli externi și interni” – noi suntem stimulii interni. Da, există sisteme puternice – capitalismul, zootehnia industrială, complexul industrial al combustibililor fosili – care sunt greu de dezasamblat. Nu se face ambuteiaj cu un singur motociclist. Dar nici nu pot apărea ambuteiaje fără motocicliști individuali. Suntem blocați în trafic pentru că noi suntem traficul. Modul în care ne trăim viețile, acțiunile pe care le facem și cele pe care nu le facem pot alimenta problemele sistemice și le pot și schimba: procese inițiate de persoane individuale au schimbat cercetășia, mărturiile individuale au inițiat mișcarea #MeToo, persoane individuale care au participat la Marșul din Washington pentru locuri de muncă și libertate au deschis drumul către Legea privind drepturile civile din 1964 și Legea privind dreptul de a vota din 1965. Așa cum Rosa Parks a facilitat desegregarea transportului public, așa cum Elvis a susținut prevenirea poliomielitei.

Scranton scrie: „Nu suntem liberi să alegem cum trăim, așa cum nu suntem liberi să încălcăm legile fizicii. Alegem dintre opțiunile disponibile, nu ex nihilo”.

Da, există constrângeri asupra acțiunilor noastre, convenții și nedreptăți structurale care setează parametrii posibilului. Voința noastră liberă nu este omnipotentă – nu putem face orice vrem. Dar, așa cum spune Scranton, suntem liberi să alegem dintre opțiunile posibile. Și una dintre opțiunile noastre este de a face alegeri cu grijă la mediu. Nu e nevoie să încălcăm legile fizicii – nici măcar nu e nevoie să alegem un președinte ecologist – pentru a alege din meniu sau la magazinul alimentar un fel de mâncare bazat pe plante. Și, deși faptul că deciziile individuale au în cele din urmă putere poate fi considerat un mit neoliberal, este un mit defetist acela care spune că deciziile individuale nu au deloc putere. Atât acțiunile macro, cât și cele micro au putere și, când vine vorba despre atenuarea distrugerii planetei noastre, este lipsit de etică să le excludem pe oricare dintre ele sau să proclamăm că, pentru că marele nu poate fi realizat, micul nu ar trebui încercat.

Avem nevoie de o schimbare structurală, da – avem nevoie de o trecere, la nivel global, de la combustibilii fosili la energie regenerabilă. Trebuie să impunem ceva asemănător cu o taxă pe carbon, să cerem etichetarea produselor cu informații despre impactul asupra mediului, să înlocuim plasticul cu soluții sustenabile și să construim orașe pietonale. Avem nevoie de structuri care să ne înghiontească înspre alegeri pe care deja vrem să le facem. Trebuie să abordăm relația Vestului cu Sudul global din punct de vedere etic. E posibil să avem nevoie chiar de o revoluție politică. Pentru aceste schimbări va fi nevoie de mutații pe care indivizii singuri nu le pot realiza. Dar, lăsând la o parte faptul că revoluțiile colective sunt făcute de indivizi, conduse de indivizi și reîntărite de mii de revoluții individuale, nu am avea nicio șansă să ne atingem obiectivul de limitare a distrugerii mediului dacă indivizii nu ar lua decizia foarte individuală de a mânca diferit. Bineînțeles că e adevărat că acea singură persoană care hotărăște să mănânce o dietă bazată pe plante nu va schimba lumea, dar bineînțeles că e adevărat că suma a milioane de astfel de decizii o va face.

Ca răspuns la schimbările în stilul de viață pe care le propun Wynes și Nicholas, Scranton scrie:

Să (le) iei recomandările de bune ar însemna să te izolezi de lumea modernă. Ar însemna să alegi o existență ermetică, izolată, și să renunți la orice legătură profundă cu viitorul. Într-adevăr, ca să iei argumentul lui Wynes și Nicholas în serios, ar însemna să conștientizezi că singurul răspuns cu adevărat moral la schimbarea climatică globală este să te sinucizi. Pur și simplu nu există nicio modalitate mai eficientă de a-ți micșora amprenta de carbon. Mort fiind, nu vei mai folosi electricitate, nu vei mai mânca deloc carne, nu vei mai consuma benzină și cu siguranță nu vei mai face copii. Dacă vrei cu adevărat să salvezi planeta, ar trebui să mori.

Acesta este un salt extrem. Imaginează-ți cum ar fi să alegi să nu mănânci produse de origine animală înainte de cină, cum ar fi să zbori mai puțin în fiecare an. Lăsând la o parte întrebarea dacă acest lucru e posibil pentru tine, chiar pare o „existență ermetică, izolată”? Sau pare o ajustare rezonabilă? Este adevărat că luarea deciziilor pentru sănătatea planetei va pune o distanță între noi și hedonismul nestăpânit, dar oare așa definim noi „viața modernă”? Dacă da, ar trebui să fie eliberator să facem asta. Doar luând astfel de decizii, făcând astfel de ajustări, ne vom putea asigura o „conexiune profundă cu viitorul”.

Nu există nicio modalitate mai eficientă de a-ți micșora amprenta de carbon decât moartea, dar asta sugerează că amprenta de carbon a fiecăruia este independentă. În afară de situația în care îți cumperi și mănânci mâncarea în secret, nu mănânci singur. Alegerile noastre alimentare sunt contagioase din punct de vedere social, îi influențează întotdeauna pe cei din jurul nostru – supermarketurile contorizează fiecare produs vândut, restaurantele își ajustează meniurile în funcție de cerere, serviciile alimentare analizează ce se aruncă și noi comandăm „ce a comandat ea”. Mâncăm ca familii, comunități, națiuni și din ce în ce mai mult ca planetă. Alegerile individuale de consum pot activa o „dinamică repetitivă, complexă” – acțiune colectivă – care este generatoare, nu paralizantă. În vreme ce actul sinuciderii îi poate influența pe alții, el este o influență finală. Nu am putea să blocăm influența pe care o are mâncatul nostru nici dacă am vrea.

Dar și mai importantă este întrebarea pe care încercăm să o salvăm. „Dacă vrei cu adevărat să salvezi planeta, ar trebui să mori”, scrie Scranton. Dar planeta nu este ceea ce încercăm să salvăm. Vrem să salvăm viața de pe planetă – viața plantelor, viața animalelor și viața oamenilor. Acceptarea violenței necesare a existenței noastre este primul pas pentru a o micșora: trebuie să consumăm resurse pentru a trăi. Acest lucru ar rămâne adevărat în orice utopie politică. Dar foarte multe specii, inclusiv oamenii, au reușit să trăiască în armonie cu natura și nu fac asta sinucigându-se. Fac asta luând mai puțin decât este planeta capabilă să producă și hrănind ecosistemele. Fac asta trăind de parcă am avea un singur Pământ, nu patru. Purtându-se față de planetă de parcă ar fi singura noastră casă.

Scranton continuă apoi să descrie sinuciderea lui David Buckel și concluzionează că „autosacrificiul său duce logica alegerii personale până la scopul său final”. 

Eu nu trec cu vederea sinuciderea lui Buckel sau orice altă sinucidere. Dar este important să ne aducem aminte că el nu s-a sinucis pentru a-și distruge amprenta de carbon. Autoincendierea sa, în tradiția călugărilor budiști care își dau foc în public pentru a protesta împotriva războiului din Vietnam, a fost concepută intenționat pentru a fi văzută: să arzi în conștiința publică, să inciți la schimbare. A transformat un act de autodistrugere într-o armă, pentru a ne aduce aminte că nu vrem să ne autodistrugem. 

Adevărata alegere cu care ne confruntăm toți nu este ce să cumpărăm, dacă să luăm avionul sau să facem copii, ci dacă suntem dispuși să ne angajăm să trăim etic într-o lume defectă, o lume în care ființele umane sunt dependente de supraviețuirea colectivă printr- un soi de pronie ecologică. 

Ce înseamnă să trăiești etic dacă nu să faci alegeri etice? Printre aceste alegeri se numără ce să cumperi, când să iei avionul și câți copii să ai. Ce este pronia ecologică dacă nu suma deciziilor noastre zilnice, din fiecare oră, de a lua mai puțin decât putem duce în mâini, de a mânca altceva decât vor neapărat stomacurile noastre, de a ne impune singuri limite pentru ca toți să putem împărți ce a rămas? 

Nu-mi pot proteja fiica de viitor și nici măcar nu pot să îi promit o viață mai bună. Tot ce pot să fac este să o învăț să îi pese, să fie bună și să trăiască în limitele proniei naturii. O pot învăța să fie dură, dar perseverentă, adaptabilă, dar prudentă, pentru că va trebui să se lupte pentru ce are nevoie. Dar trebuie să o învăț și să lupte pentru ce este corect, pentru că niciunul dintre noi nu este singur. Trebuie să o învăț că toate lucrurile mor, chiar și ea, și eu, și mama ei, și lumea pe care o știm, dar că acceptarea acestui adevăr dificil este începutul înțelepciunii. 

Acesta nu este începutul înțelepciunii. Acesta este finalul resemnării.

Cui îi pasă dacă fiicei lui îi pasă? Nepoților ei nu le va păsa. Ce va conta mai mult pentru ei nu este cât de bună a fost, cât de dură sau perseverentă, adaptabilă sau prudentă. Ce va conta cel mai mult pentru ei este dacă ea a făcut ce trebuia. Viitorul nu depinde de emoțiile noastre și, într-o mare măsură, depinde de cum ne depășim emoțiile. 

Scranton are dreptate când spune că nimeni nu e singur. De ce să nu-și învețe fetița că, dacă mănâncă diferit și îi convinge și pe alții să facă asta, ea – ei – noi am putea participa la salvarea planetei? În loc să o pregătească să „se lupte pentru ceea ce are nevoie”, cum ar fi să se lupte pentru ce avem cu toții nevoie? Să mâncăm mai puțină carne, să zburăm mai puțin, să conducem mai puțin, să facem mai puțini copii – aceste alegeri sunt lupte. Dacă nu ar fi, le-am fi făcut de mult. Încă nu am reușit să scot complet lactatele și ouăle din dieta mea. Dacă aș fi orice alt fel de animal, obligațiile mele s-ar termina când intervine dorința. Dar sunt om, iar aici încep obligațiile mele. Decizia de a lupta pentru ceea ce este corect necesită să ne detașăm de ceea ce este greșit. 

Nu l-am întâlnit niciodată pe Roy Scranton și nici cu fiica lui nu m-am întâlnit, dar am obligații față de ei, așa cum ei au obligații față de familia mea. Așa cum americanii au obligații față de cei din Bangladesh. Așa cum suburbiile bogate au obligații față de cei care trăiesc pe insule urbane fierbinți sau în deșerturi alimentare. Așa cum oamenii care trăiesc acum au obligații față de generațiile viitoare.

*

Sunt de acord cu Scranton că nu putem conceptualiza corect criza mediului – cu siguranță nu putem fi speriați de ea – până când nu conștientizăm capacitatea ei de a ne ucide. Pentru că noi am creat-o, asta înseamnă că trebuie să conștientizăm abilitatea pe care o avem de a ne ucide singuri. Trebuie să fim conștienți de moartea care ne înconjoară, chiar și când ea nu a avut încă loc ori este ușor să o ratăm, dar mai ales atunci când sinuciderea noastră îi va ucide mai întâi pe alții. 

În urmă cu câteva luni, un om s-a sinucis în mașina lui la doar câteva străzi de biroul meu de la New York University. În ciuda epocii de împărtășire și voyeurism în care trăim și în pofida faptului că New Yorkul este inundat de pietoni și de camere de luat vederi, corpul său a rămas neobservat în mașină timp de o săptămână. Un agent imobiliar cu biroul în apropiere și-a parcat motocicleta în fața mașinii. Nu i-a venit să creadă că înăuntru este un corp sau că fusese acolo atât de mult timp. Agenții rutieri care dau amenzi în zilele cu parcare alternativă vor ignora de multe ori mașinile staționate pe partea greșită dacă este un șofer la volan. Se pare că au fost câțiva ofițeri de poliție care au văzut corpul, dar care au presupus că bărbatul era în viață. Un copil s-a plâns de un miros îngrozitor în timp ce trecea pe lângă mașină și a vomitat pe asfalt. Mama lui nu a observat nimic. Cineva care își plimba câinele a văzut o siluetă în mașină și a crezut că era un șofer de Uber care trage un pui de somn. Când corpul era tot acolo două zile mai târziu, a sunat la 911. 

Există doar două reacții posibile la schimbarea climatică: resemnare sau rezistență. Ne putem abandona în fața morții sau putem folosi spectrul morții pentru a scoate în evidență viața. Nu vom ști niciodată ce alegere a făcut autorul „Gâlcevii cu sufletul a unuia sătul de viață”. Încă nu știm ce vom alege noi. 

Este îngrozitor să îți imaginezi că ai da peste cadavrul carbonizat al lui David Buckel. Pare chiar mai îngrozitor să îți imaginezi că ai putea trece de multe ori pe lângă un cadavru fără să îl observi. Dar există ceva și mai rău: să nu ne dăm seama că suntem în viață. 

La patru zile de la sinuciderea lui Buckel, una dintre alergătoarele care i-au găsit cadavrul a scris un scurt eseu minunat, o reflecție asupra fugii literale și metaforice. Dar modul în care ea a descris parcul în acea dimineață, primele ei minute înainte de a da peste cadavrul lui Buckel, a rămas în mine. Tocmai se întorsese dintr-o călătorie în afara țării și era nerăbdătoare să facă sport. „Păsările ciripeau, soarele strălucea și, în timp ce îmi croiam drum pe aleile umbrite de copaci, m-am simțit copleșită de un sentiment de bucurie de a fi înapoi acasă și de a fi în viață.” 

Dacă toate merg conform planului naturii, fiica lui Buckel, fiica lui Scranton și fiii mei vor trăi pe planetă fără părinții lor. Sper să se simtă copleșiți de un sentiment de bucurie de a fi acasă și în viață. Sper ca părinții lor, fiecare în felul său, pe cât le vor permite cunoștințele și abilitățile, vor fi făcut ce trebuia făcut pentru ca acest lucru să fie posibil. Sper că îi vom fi învățat – nu doar prin cuvintele, ci și prin alegerile noastre – diferența dintre a fugi spre moarte, a fugi de moarte și a fugi spre viață.

Foto: Shutterstock