Nu-mi amintesc ce melodie din Sailor Moon nu aveam voie să ascult. Dar dacă o ascultam de prea multe ori, aveam să mă transform în fată. Asta îmi zicea bunicul, cu voce hotărâtă, aranjându-și chipiul pe cap, ca să-i stea drept. Când lua mâinile de pe el, chipiul cădea într-o parte. Pe urmă îi atârna de ureche. Așa își aranja bunicul meu chipiul pe cap, ca să-i stea drept. Nu mă puteam uita la Sailor Moon decât când eram singur în cameră. Când începea serialul, încuiam ușa și puneam sonorul la minim. Într-o zi, uitând să încui ușa, m-am trezit cu bunicul lângă mine. În timp ce se auzea intro-ul la Sailor Moon, bunicul îmi așeza chipiul lui pe cap și îmi zicea să încerc să-l aranjez, ca să stea drept. Că asta însemna să fii băiat.
Vrei să-ți aduc rochie, ca să fii fată?, a întrebat bunicul. Nu? am răspuns eu. Era un nu întrebător, care îl făcea pe bunic să-și maseze agresiv tâmplele. Se întreba probabil dacă mai trebuie să-mi pună pe cap un chipiu, sau chiar mai multe, ca să se asigure că nu mă voi transforma în fată. Ca să-l calmez și să-l conving că nu am de gând să mă transform într-o mahō shōjo, o fată cu puteri magice care va salva lumea de forțele Regatului Întunecat conduse de Regina Beryl, am dat din cap nu, nu, fără să elimin însă semnul de întrebare, astfel încât camera se umplea cu nu-uri întrebătoare, care ricoșau din pereți direct în tâmplele bunicului meu.
Da, i-am zis, în cele din urmă, sperând că va ieși din cameră și mă va lăsa să mă uit la Sailor Moon în pace, vreau să fiu băiat și o să-mi aranjez chipiul ca să-mi stea drept. Doar că eu mi-l aranjam drept așa cum vedeam că face bunicul, adică drept într-o parte pe ureche. Iar bunicul meu zicea drept-drept, nu cârn. Era greu să fii băiat. Trebuia să-ți aranjezi pe cap chipiul cu cozoroc prea scurt al bunicului tău, să-l pui neapărat drept, dar așa cum stătea și pe capul bunicului, adică într-o rână, dar drept. În aceeași perioadă, eram fan South Park, citeam Erich von Däniken și alergam dimineața prin camera în care bunicul se uita la westernuri de John Ford strigând Oh my God, they killed Kenny! când câte un cowboy cădea secerat de gloanțe. Până când într-o zi bunicul m-a prins de ureche și m-a scos afară, în hol, pe urmă în curte, pe urmă cu capul direct într-o ușă metalică. Era ca o mică fereastră prinsă în perete. Nimeni nu știa ce se află dincolo de ușă sau care e scopul ei, pentru că se pierduse cheia. Cred că avea o legătură cu hornul casei. Iar acum cineva bătea în ea. Era bunicul meu bătând cu capul meu în ea. Eu plângeam și speram că se va deschide odată. În cele din urmă, văzând că ușa nu se deschide, bunicul s-a întors la film. Iar cei trei extratereștri din capul meu s-au luat de cap. Da, aveam extratereștri în cap. Cel puțin așa credeam. Eram convins că sunt extraterestru și că am fost trimis pe Pământ pentru a studia natura umană.
Începuturile mele ca extraterestru - aveam șase ani și eram la școală, când un băiat m-a lovit în spate cu mingea, în pauza dintre ore. Țin minte cum i-am aruncat un Stupid human! disprețuitor, printre dinți, dar fără să mă întorc spre el. După alte confruntări similare cu mingea, mi-am zis: cea mai grea perioadă din viața omului e copilăria, când trebuie să te ferești de mingi în curtea școlii.
În capul meu locuiau trei extratereștri - unul avea haine de cowboy și se numea John Wayne, al doilea era gol și se numea Ramses al III-lea, genul tipic de extraterestru care în filmele SF te răpea în farfuria lui zburătoare și te ducea în spațiu ca să ai rău de înălțime, iar al treilea avea capul ca o moluscă albicioasă, lăsa dâre peste tot și nu spunea niciodată nimic, în afară de Flupi, cuvânt pe care-l repeta obsedant. Ceilalți doi nu-l prea băgau în seamă. Doar îi întindeau cu scârbă hârtie igienică. Îmi părea rău de el. Sau de ea. Sau poate nu era nici el, nici ea.
După incidentul cu chipiul bunicului, l-am întrebat pe John Wayne: Ok, John, spune-mi ce înseamnă să fii băiat? Iar John a zis: Să fii băiat înseamnă să scoți pistolul din teacă și să faci bang-bang! Și și-a scos pistolul din teacă și a făcut bang-bang prin cutia mea craniană. Noroc că pistolul era gol. Dar tu, Ramses al III-lea, l-am întrebat pe extraterestrul despuiat cu capul alungit, ce crezi că înseamnă să fii băiat? Iar Ramses al III-lea a scos dintr-o cutie roz un fel de sondă anală fluorescentă, care șuiera și zvâcnea, și și-a înfipt-o în fund, după care a început să leviteze. Dar tu, Flupi, ce crezi că înseamnă să fii băiat? Flupi m-a ignorat și a continuat să mâzgălească. Nu i-am mai întrebat ce înseamnă să fii fată.
La câteva zile după această întâmplare, am primit un mesaj în Cufărul din Pod, un cufăr special confecționat din lemn cu spațialitate fixă, care era mijlocul principal de comunicare cu Sediul Aproape Central extraterestru. Mai mult ca sigur eu îmi scriam comunicatele S.A.C. Cred. În comunicat eram somat să fac un raport despre ce înseamnă să fii băiat sau fată. Altminteri aveam să suport consecințele. Noaptea nu puteam dormi. Lucram la raport. Mă gândeam la consecințe. Extratereștrii din capul meu refuzau să mă ajute. Ce înseamnă să fii băiat? Dar fată? Puteai să fii nici fată, nici băiat? Sau puteai fi ambele în același timp? Adică să fii un om care poartă chipiu, dar și rochie? Sau care nu poartă nici chipiu, nici rochie? De ce băieții aveau picioarele crăcănate? De ce fetele stăteau picior peste picior? Erau picioarele oamenilor niște antene care le receptau identitatea în funcție de poziția în care erau așezate? A fost momentul când am realizat cu groază un lucru. Deși aveam picioarele crăcănate, le puteam împreuna, astfel încât să stau picior peste picior. Ca fetele. M-am uitat în jur. Nu era nimeni să mă vadă. Transpirația îmi inundase fruntea. Afară, pisicile mieunau în ploaia infernală. Puteam sta cu picioarele crăcănate, puteam sta picior peste picior. Cuprins de panică, mi-am schimbat pozițiile picioarelor între ele. Eram băiat, pe urmă fată, pe urmă băiat, pe urmă fată. Dar ce eram? Am luat perna și am încercat să-mi înăbuș picioarele. Tăceți, picioare, să nu vă audă bunicul! am șoptit eu picioarelor mele. Dar era prea târziu. Eram un monstru. Am ridicat din umeri și mi-am zis Asta e.
Într-o seară, am terminat raportul și m-am urcat în pod. Treptele scării din lemn scârțâiau sub pașii mei. Eram răcit și îmi curgeau mucii. În cufăr, am pus raportul. Lângă el, șobolanul transportor. În timpul somnului, șobolanul transportor emana o substanță care teleporta orice lucru din cufăr direct la S.A.C. Raportul era un desen cu o persoană care purta o rochie cusută din mai multe chipie, iar pe cap avea un chipiu prevăzut cu un văl transparent, ca de mireasă, și era drept, dar într-o rână. Avea picioarele crăcănate, dar și împreunate în același timp. Avea fața ca un semn de întrebare alcătuit din carne și oase contorsionate, cu mii de ochi, și aripi de care atârnau chipie și rochii, ca niște greutăți care îi făceau imposibil zborul. În jurul capului persoanei era un nimb format din cuvintele – fatăbăiat băiatfată băiatbăiat fatăfată. Desenul era plin de muci.
Extratereștrii din capul meu nu-mi răspundeau la mesaje și n-aveau s-o mai facă niciodată. Am închis cufărul și m-am dus să mă spăl pe mâini, pentru că pusesem mâna pe șobolan, și m-am culcat la loc, cu picioarele indecise, pregătit să suport consecințele.
