Cine mai are nevoie de documentarele epocii socialiste? Asta s-ar putea întreba mulți, la vederea eforturilor depuse de o echipă de cercetători, coordonată de flimologul Adina Brădeanu, în colaborare cu One World Romania. De curând s-a lansat platforma online Sahia Vintage, unde curioșii de astăzi pot să se uite gratuit la documentarele produse în aproape patru decenii de regim comunist.
La ce bun, însă? Despre studioul de film documentar Alexandru Sahia s-a spus că era doar o mașinărie de propagandă. Filmele se realizau conform unor planuri tematice anuale, iar în anul 1989, studioul atingea performanța de a fi produs 200 de filme într-un singur an - un film la mai puțin de două zile. Mai aproape de zilele noastre, mulți critici și istorici de film au descris Sahia drept un loc călduț, care asigura sinecuri și privilegii multora dintre angajații săi. Astăzi, deși studioul este, de facto, mort, Adina Brădeanu îl descrie drept un mort paradoxal, viu, în textul care prezintă proiectul online Sahia Vintage: compania încă deține două sedii în două dintre cele mai elegante zone ale Bucureștiului (Aviatorilor și Universitate) - asta deși arhiva din sediul de pe strada Jean Louis Calderon e ținută într-un spațiu neelectrificat, plin de igrasie și nu e accesibilă cercetătorilor.
În același timp, există nostalgiile celor care au lucrat acolo, care amintesc de o mare și caldă familie. În epocă, multe familii au lucrat acolo: soți, copii și alte rubedenii, deveniți realizatori, redactori sau personal auxiliar. Unii dintre regizori amintesc de notele subversive ale muncii lor: nu au respectat toți întotdeauna la literă planul tematic. Unii au deviat de la cadrele estetizante cu șantiere și macarale, ca să vorbească despre oameni, intimitatea cotidianului lor și idealizarea triumfalistă a muncii, în detrimentul calității rezultatelor ei.
Adevărul e că, la fel ca orice instituție a perioadei comuniste în România, nici Sahia nu poate fi prezentată în tonuri reducționiste alb-negru. Există griuri, pe care le prezintă cel mai bine Adina Brădeanu în textul introductiv al site-ului Sahia Vintage:
„Să spunem de la bun început: studioul nu e un câmp de bătălie unde regizori virtuoşi luptă neabătut împotriva Statului inflexibil. Nu e nici instituția blamabilă populată de regizori-propagandiști. Privind înapoi spre studio – și, în bună măsură, spre experiență socialismului trăit – intrăm în zona gri a memoriei, dincolo de perspectiva în alb/negru cu care am fost socializați în ultimele trei decenii. În interstițiile binomului dizidență/colaborare, atît de des invocate, există o multitudine de opțiuni intermediare pe care indivizii și comunitatea la experimentează diferit de la o persoană la alta și de la perioadă la alta.”
Avem nevoie să vedem filmele prezente pe platforma online nu doar ca să deschidem o poartă spre lumea de dinainte, pe care mulți dintre noi n-au trăit-o. Și nici doar ca să ne satisfacem curiozitățile firești. Condiția filmului documentar în România, impusă de rigorile epocii și istoria studioului Sahia, abia începe să se schimbe. Documentarul a fost considerat mult timp propagandă și film „de completare” - producțiile Sahia rulau doar înaintea filmelor de ficțiune în cinematografele dinainte de 1989, în spațiul dedicat astăzi reclamelor. În România lui 2019, rețelele de distribuție de film acordă documentarelor spațiu dedicat doar în cazuri excepționale.
Ca să combatem o parte din prejudecățile despre documentarele Sahia, să vedem o lume pe care n-am cunoscut-o și să înțelegem de ce avem nevoie de Sahia Vintage, ne-am uitat în redacție la câteva dintre filmele de pe platforma online. Ceea ce vă recomandăm și dvs.
Remember, Eugenia Gutu / 1973 / 21min / Color
„Turtă dulce, suflet dulce, limbă dulce. De la dulce nu te mai poți duce. Asta cum se poate traduce?”, se întreabă naratorul. Vreo zece persoane mănâncă slănină cu pâine în jurul unui butuc, apoi încing o horă chiar acolo. Sunt ultimele secvențe dintr-un film despre Republica Socialistă România, filmată pentru ochii celor care nu locuiesc în ea. La începutul anilor ’70, Ceaușescu își dorea o relație apropiată cu românii plecați sau fugiți în afara granițelor țării. Era o strategie de politică externă care dorea să mângâie imaginea regimului comunist autohton pe plan global. Prin Oficiul Național de Turism, erau sponsorizate filmări din toată țara care să-i aprindă diasporei dorul de locul în care s-a născut și obiceiurile locale. Remember (Nu uita) este unul dintre ele. (Venera Dimulescu)
Intrarea unui tren în gară, Copel Moscu, 1988
Ce-mi place la filmul ăsta e perspectiva ludică & tonul lejer cu care Copel Moscu descrie viața în Târgu Neamț, locul de naștere al regizorului. E un ca crochiu care încearcă să prindă ceva din atmosfera unui orășel de provincie la sfârșitul anilor 80, chiar înainte ca regimul Ceaușescu să se prăbușească. Un oraș cu în care totul se mișcă încet, unde plouă mult & se vorbește cu patos despre poezie și unde principala tentație pentru tineri e cinematograful. „Fiecare dintre noi este un personaj, fiecare dintre noi este un personaj de film, un personaj și pe marea scenă a vieții. Pentru că viața noastră, viața orașului se desfășoară asemenea unui film”, spune la un moment dat proiecționista de la cinematograful Ozana din oraș. E fascinant să ai acces - prin intermediul acestor filme - la acea lume, mai ales că și eu am crescut într-un oraș din nord, nu foarte diferit de Târgu Neamț. Doar că am prea puține amintiri din anii 80 și atunci mă uit la un film ca Intrarea unui tren în gară ca la un document, dar în același timp ca la un poem al unei lumi dispărute. (Ionuț Sociu)
Pe urmele unui film dispărut, Ion Bostan / 1968 / 11 min
Scurtmetrajul ăsta e o dublă triplă descoperire: înainte de toate, a fost pentru mine intrarea în lumea regizorului Ion Bostan, pe care n-o cunoșteam, deși el a creat zeci de documentare în cei 40 de ani de muncă la studiourile Sahia. Apoi, a fost o introducere în specia filmului științific, cultivată destul de intens în timpul comunismului, și a filmului medical, ca unealtă folosită în practica medicală. Nu în ultimul rând, l-am descoperit pe Gheorghe Marinescu, important nu doar pentru bazele școlii românești de neurologie, ci și pentru un film medical pe care l-a făcut la doar doi ani după celebrul prim film al fraților Lumière, cu oameni ieșind de la uzină. Pe urmele unui film dispărut e un amestec de știință și poezie, un exercițiu de recuperare istorică și un document important pentru retorica unei epoci. (Andra Matzal)
Pentru strănepoți, încă ceva despre București, Doru Segall / 1980 / 15min / Alb/Negru
Filmul ăsta e ca ziua în care scriu despre el: însorit, în niște vremuri altminteri destul de geroase. E o scrisoare (de dragoste, cu nostalgie) adresată chiar nouă, celor de azi. Soții Segall se plimbă cu camera de filmat într-un București în plin avânt de urbanizare - dar a cărui transformare în oraș încă nu e completă. Bucureștenii cresc găini, țin stupi și îngrașă porci, toate astea pe fundalul unui oraș ale cărui case vor dispărea în favoarea blocurilor noi. Mai apar și comentarii discret ironice, despre câți metri de țeavă revin fiecărui locuitor, prin care realizatorii ne fac un pic cu ochiul - regimul pare mai preocupat de fierăraie decât de oamenii care animă orașul. Nu în ultimul rând, într-o epocă în care mobilitatea era drastic redusă de regim, filmul pune în fața camerei o problemă socială presantă: necesitatea de a avea buletin de București, „dobândit sau moștenit”, pentru a fi cetățean cu drepturi realmente depline. Ceea ce rămâne valabil și în secolul XXI căruia îi scriu soții Segall această scrisoare cinematografică. (Ioana Pelehatăi)
Scrisoare din orașul nou, Titus Mesaroș / 1978 / 10 min
Am văzut filmul lui Mesaroș de câteva ori la rând, fiindcă nu mă mai puteam sătura de vocea puștiului care povestește, de pe fundalul unui montaj de fotografii alb-negru, viața lui într-o comună care se transformă sub ochii lui în oraș. Modernizarea vine peste așezarea lor cu forță și încredere, deschide un spital și aduce în casă „aragaz nou cu fereastră, prin care vezi cum se coace găina”, dă drumul la televizor și la „Cântarea României”. Doar scrânciobul mai rămâne, după cum bombăne tatăl, „o rămășiță a lumii satului”. (Andra Matzal)
Casa noastră ca o floare, Alexandru Boiangiu / 1963 / 19min / Alb/Negru
Inițial, filmul ăsta trebuia să fie o satiră - regizorul a solicitat chiar proiecții speciale ale unor filme cu Charlie Chaplin și Stan și Bran, ca să se inspire. Voia să trimită un actor pe străzi, care să reproducă diverse comportamente nedemne de traiul urban în București. În cele din urmă, însă, filmul căruia îi răspunde documentarul soților Segall menționat mai sus, de la o distanță de 17 ani, a fost filmat în casele unor locuitori reali. Camera intră precum ochiul puterii, în apartamente din Ferentari, Balta Albă, Pajura, Griviţa, Floreasca, Giuleşti și zona 6 Martie-Izvor. Precum aparatul de stat, nu cere mereu voie să invadeze intimități. Observă critic cum oamenii încă se poartă „ca boierii” cu locuințele lor, pentru că nu au deprins regulile de bună conviețuire în comun. Problemele astea, după cum conchid și soții Segall, într-o notă mai blândă, vor continua și decenii mai târziu. (Ioana Pelehatăi)
Primul Jurnal liber, 1990, 21 min, regizor necunoscut, color
„Sperăm că nu vom mai fi siliți niciodată să înregistrăm pe peliculă mârșăviile festive ale satrapului,” spune la început vocea care, până nu demult, narase nenumărate filme croite după măsurile regimului comunist. În primul Jurnal realizat de documentariștii de la Sahia în timpul Revoluției, și publicat la început de ‘90, se întâlnesc fețele transfigurate ale oamenilor care strigă pentru libertate și se împotrivesc tancurilor, și spiritul propagandei care încearcă să se lepede de propriile manierisme. Filmul, prezentat în prima primăvară a României libere la Berlin, e în același timp un document important pentru speranțele și aspirațiile regizorilor români din epocă. Dacă în primul Primul jurnal liber, vedeau începutul unei etape explozive în cariera lor artistică, realitatea le-a dezamorsat rapid, iar jurnalul, ca specie, va dispărea cu totul la scurtă vreme după Revoluție. (Andra Matzal)
Imagine principală via Sahia Vintage. Toate imaginile sunt cadre din filmele menționate.
