În anul 2005, Ahmed Saadawi (n.1973, Irak) lucra în Bagdad ca reporter pentru BBC și astfel ajunsese să fie martor la numeroase orori. Explozii, cadavre mutilate în plină stradă, zile și nopți petrecute la morgă. Cam asta vedea Saadawi când mergea pe teren. Așa i-a venit ideea de scrie romanul Frankenstein în Bagdad, care avea să apară în 2013, asta după ce mai publicase trei volume de proză și unul de poezie. Romanul a fost tradus în multe limbi, inclusiv în română, la Editura Paralela 45 (în traducerea Cătălinei Stanislav, 2018), a câștigat International Prize for Arabic Fiction (în 2014) și a ajuns pe lista scurtă de la International Man Booker Prize, unde pierdut în fața Olgăi Tokarczuk. Pe Saadawi, care azi e o vedetă literară în Irak (e cunoscut și ca scenarist și documentarist), l-am întâlnit recent la Iași, la FILIT, festival care adună anual scriitori excelenți din diverse colțuri ale lumii.
Titlul romanului trimite la celebrul Frankenstein al lui Mary Shelley (1823) și Saadawi se folosește la rândul lui de o imagine a monstrului, doar că e unul format din bucăți de cadavre (victime ale exploziilor) pe care le adună Hadi, un vânzător de vechituri. Prin îmbinarea acestor fragmente de corpuri, Hadi creează propriul lui monstru care se va numi Cumîizice și care va fi „locuit” de sufletul unei alte victime. Toate astea se întâmplă în Bagdad, la câțiva ani după invazia americană în Irak.
Dacă la Mary Shelley Frankenstein era un fel simbol pentru cei „marginali”, oameni care nu aveau acces la resurse și educație (a fost citit chiar și în cheie feministă), la Saadawi el reprezintă o față a tuturor victimelor războiului și un mijloc de răzbunare. Dincolo de asta, acest roman e, în primul rând, portretul unei comunități și al unui oraș dat peste cap de conflicte și violență. Sunt multe povești aici și tonul e unul tragicomic: e despre viața oamenilor de zi cu zi, aia care nu se vede la știri și în statistici, despre familii destrămate, despre mici comercianți ș.a. În contextul ăsta, prezența americană se simte doar în fundal, ca un dușman difuz. De fapt, scopul lui Saadawi nu e acela de a-ți arăta cât de îngrozitor e războiul în sine, ci cât de absurdă și lipsită de perspectivă e viața într-o lume afectată de război.
În scurta întâlnire pe care am avut-o la Iași, am vorbit cu Ahmed Saadawi despre ce înseamnă să scrii fără să vrei să publici, despre viața lui ca scriitor în Bagdad și despre experiența sa de jurnalist în anii după invazia din 2003. Acest interviu n-ar fi fost posibil fără ajutorul translatorului, Ali, un tânăr irakian venit la Iași ca să studieze medicina.
În cât timp ați scris Frankenstein în Bagdad?
Am început în 2008 și am finalizat-o în 2012. Dar am avut vreo trei variante de lucru.
Ce înseamnă asta mai exact?
Asta e tehnica mea de lucru. Prima variantă e mai mult pentru mine, ca un fel de schiță amplă. O citesc și atunci îmi dau seama dacă merită sau nu să public povestea aia. Și dacă simt că am o poveste, atunci încep să intru în detalii. Refac planul și o iau de la capăt. După ce termin cu asta, lucrez pe a treia variantă, care e pentru publicare. Prin tot procesul ăsta, încerc să mă cunosc mai mult pe mine însumi și mă apropii și de personaje. E o modalitate lentă de a scrie, depun foarte mult efort, dar într-un final îmi iese ceva de care sunt mulțumit. Dar am și foarte multe povești pe care nu le-am publicat. Le-am scris pentru mine.
În ce fel a influențat activitatea de jurnalist felul în care scrieți?
În perioada 2005 - 2006, niște ani foarte foarte grei în Bagdad, eram reporter la BBC și eram tot timpul pe străzi. Și aveam sub ochii mei cadavre, eram prins pe străzi cu explozii și ajungeam chiar la morgă. Și uneori rămâneam blocat în zone de conflict. Și de aici, din experiența asta de reporter am ajuns la Frankenstein în Bagdad. Asta ca să dau un exemplu de influență directă.
Ați renunțat la jurnalism?
Da, am renunțat deoarece erau foarte multe victime în rândul jurnaliștilor. Dar dacă aveai nevoie de bani, jurnalismul era o opțiune, chiar dacă era periculos. Dar am lucrat și în televiziune, iar azi scriu scenarii, fac și documentare.
Într-un mediu atât violent, care credeți că e cea mai potrivită abordare pentru un scriitor: una realistă sau una care merge pe fantezie și alegorie?
Prefer să mă folosesc de chestii care nu au legătură directă cu realul și politicul. Și indiferent dacă scrii despre lucruri care sunt imaginare, asta nu înseamnă că nu poți să ai miză politică. Există în literatură arabă unii scriitori clasici care se folosesc de personaje sub forma unor animale vorbitoare, spre exemplu. Dar mesajul din spate e mereu unul politic.
Prim-ministrul Irakului v-a felicitat anul trecut pentru nominalizarea la Man Booker Prize. Sunt curios ce credeți despre relația pe care ar trebui să o aibă un scriitor cu puterea.
Știu că mai mulți politicieni din Irak au citit cartea mea. Sau, mă rog, au pretins că au făcut-o. Doar pentru că romanul meu a avut succes, ei încearcă să se comporte frumos cu mine. Asta nu înseamnă că îl și citesc. Sunt foarte atent când vine vorba de oamenii de la putere, vreau să am o distanță față de ei, doar așa pot să-mi păstrez liberatea și să scriu ce vreau. Poporul irakian mă respectă deoarece sunt liber și nu sunt cumpărat. Dar o să dau și un alt exemplu. Am fost cu ceva vreme în urmă în Italia la un congres internațional, unde eram doar doi oameni invitați din Irak. Eu și președintele Irakului (râde). Când a aflat că sunt și eu acolo, președintele a trimis o mașină după mine că să mă cunoască. Am stat puțin de vorbă, dar a fost așa o chestie de complezență, m-a felicitat, iar apoi șoferul m-a dus înapoi. Doar că în presă a apărut o fotografie și o știre despre această întâlnire. Mulți dintre cititorii mei s-au supărat, au fost dezamăgiți să mă vadă în ipostaza asta.
Cum arată o zi din viața dvs. ca scriitor?
Eu lucrez cel mai bine acasă. Am o cameră la etaj care e numai pentru scris. Mă mișc mult prin cameră, nu-mi place să stau jos, mă plimb prin cameră mai ales când mă gândesc la anumite idei sau direcții pentru textele mele. Am și niște panouri pe pereți pe care scriu tot felul de chestii, gânduri, cuvinte, fraze. Ascult și foarte multă muzică, chiar și când scriu. Muzică arabă, persană, tibetană, muzică pentru meditație. Îmi trebuie ceva care să mă relaxeze.
În Frankenstein în Bagdad sunt niște scene în care unele personaje par desprinse complet de ce se întâmplă în jur, de parcă nici nu aud exploziile și gloanțele. E ăsta un mecanism de protecție, să nu vezi ce e în jur?
Eu cred că acum 15 ani eram complet inconștient. Mă duceam în zone de conflict, dar nu cred că era curaj, ci doar inconștiență. Având în vedere că am patru copii care depind de mine, acum evit situațiile astea, nu mai risc atât de mult. Dar e adevărat că devii cumva imun când vezi atâta violență, e o formă de protecție. Dar nu e ceva voluntar. Doar că la fel de adevărat că e toate lucrurile astea se adună și n-ai cum să uiți acele imagini. Am văzut niște imagini oribile în anii ăia și am crezut că o să le uit la un moment dat, dar timp de 10 am visat lucrurile alea aproape zilnic. Am și scris despre toate acele coșmaruri, am scris ca să uit acele coșmaruri.
Au fost și mulți irakieni care au susținut invazia americană din 2003. Cum vă poziționați dvs. pe atunci?
E adevărat, la început erau mulți irakieni care erau și ei bucuroși, eu fiind unul dintre ei. Eram obosiți de regimul lui Saddam și vedeam în asta o schimbare. Dar apoi am observat cu toții că s-a deschis o poartă spre iad. Noi nu suntem responsabili de această invazie, ei au vrut asta, nu noi. Într-adevăr, noi visam să scăpăm de dictator, dar nimeni nu ne-a întrebat dacă chiar îi vrem pe americani la noi în țară. Și e „comic” că, de cum au intrat, au și stabilit o dată de plecare. Tot fără să ne întrebe. Și uite așa ajungi să lași haos în urma ta. După retragerea din 2011, a urmat o perioadă foarte tensionată, și toate astea din cauza acelei retrageri, care a fost planificată greșit. Irakienii și-au dat seama că America nu e Moș Crăciun și că ei lucrează pentru binele lor, nu al nostru. Să nu uităm că și în 1991 tot ei ne bombardau în puncte de strategice și de atunci noi avem mari probleme cu elecricitatea.
V-ați gândit vreodată să plecați din Irak?
Eu de 25 de ani mă tot gândesc să plec din Irak (râde). Dar uite că n-am plecat.
Foto main: flickr.com
