Oameni, nu cifre / Migrație

„Să stai într-un loc și să vezi lumea întreagă”. Povestea profesoarei de română care iese din limba ei ca să-i aducă pe străini înăuntru

De Oana Filip, Ilustrații de Oana Barbonie

Publicat pe 18 iulie 2024

Profesoara îi invită pe elevi în fața clasei, îi roagă să se așeze într-o linie dreaptă și le cere să spună al câtelea sunt în șir. Îi pune să schimbe ordinea să ajungă fiecare măcar o dată în fruntea șirului și la capăt. Râd și se rotesc între ei. Numărul îl nimeresc mereu, genul e mai complicat.

Eu sunt prima

No. Look. You are man: Primul. Eu sunt primul. I am woman: Eu sunt a doua.

(Nu, uite. Tu ești bărbat: Primul. Eu sunt primul. Eu sunt femeie: Eu sunt a doua. )

Așa se asigură că elevii din fața ei au înțeles numeralele ordinale. Elevii sunt trei bărbați din Sudan, tocmai au primit azil în România. Profesoara este Anca Pascui, o femeie magnetică de 46 de ani din Șomcuta Mare, județul Maramureș. Obiectul studiului: limba română. Locul: sala de curs a Centrului Regional de Proceduri și Cazare pentru Solicitanții de Azil Maramureș din Șomcuta Mare. 

Acesta este unul dintre cele șase centre din țară unde vin oameni din toată lumea care fug de situații dramatice din țările lor, de la refugiați de război din Ucraina, la persoane persecutate din motive religioase din Cuba, la prizonieri de război din Congo. Ca parte a procesului lor de integrare, aceștia primesc șase ore gratuite de limba română pe săptămână. Așa ajung s-o întâlnească pe Anca. 

Lecție/ lecții, substantiv feminin = Formă de bază a învățământului, desfășurată cu o clasă de elevi, într-un timp determinat, sub conducerea unui învățător sau a unui profesor în conformitate cu programa de învățământ; oră școlară consacrată unui obiect de studiu.

Pe pereții sălii vezi o hartă a României cu mesaje în toate limbile pământului, rafturi cu manuale în română, cărți în engleză și panouri pline de poze cu refugiații. Sunt femei cu bebeluși în brațe, adolescenți stingheri, tinere cu hijaburi sau bărbați care stau drepți. Singura față care se repetă pe fiecare panou e a Ancăi. 

„Iubesc foarte mult această activitate a mea. Mă împlinește ca profesor.” E unul dintre primele lucruri pe care le spune când vorbește despre munca ei la Centrul de Refugiați. Predă aici de trei ori pe săptămână, câte două ore. Asta pe lângă orele pe care le are la Liceul Teoretic „Ioan Buteanu” din Șomcuta Mare. „Este o experiență fundamentală pentru mine.”

Misiunea ei este să-i învețe pe străinii nou veniți la noi în primul rând noțiuni practice de limba română. Numeralele ordinale, „primul”, „al doilea”, „al treilea” sunt utile pentru că sunt folosite des în orice limbă, în situații diverse: de la un medic care îți spune „tu intri al doilea la consultație” la un angajator care te avertizează „să nu rămâi ultimul!”. 

Cei trei elevi din Sudan prind repede. Cel mai tânăr, T.*, are în jur de 21 de ani, zâmbește des și ridică mâna când are nelămuriri. De exemplu, „primăvară”, cuvântul pe care l-a tot auzit în ultimul timp, are vreo legătură cu „primul”? O., în vârstă de 38 de ani, e înalt, mai timid și pronunță mai greu. A., cel mai în vârstă, 50 de ani, vorbește și cel mai bine, prinde repede fiecare exercițiu și nu face nicio greșeală. Când reușește să spună „al o sutălea” din prima încercare, profesoara exclamă:

Good. I told you, you are Romanian. I don't know what you did until now, but you are half Romanian. 

Cei trei bărbați trăiesc în România de aproximativ doi ani. Au venit în țară cu viză de lucru și au muncit în Timișoara. Apoi au depus actele pentru a primi azil în țara noastră și au început să facă ore de limba română cu Anca.

S-au înțeles foarte bine și s-au apropiat de la început, dar Anca a simțit mereu reticența lor de a vorbi despre ce au lăsat în urmă. „Când am testat terenul, am observat că îmi toți îmi spun același lucru, protejându-mă, parcă, de o poveste urâtă. Stați liniștită. Acum suntem bine. Cam așa mergea. Ce e acolo nu e bine. E dificil, dar acum suntem bine. Nu vă faceți griji.” A înțeles și n-a insistat. În prezent, Sudanul trece prin una dintre cele mai grave crize umanitare din lume și peste 755.000 de persoane sunt în risc de foamete, după continua escaladare a unui conflict început în 2023. Există informații despre crime motivate pe criterii etnice și masacre. Bărbații au multe motive pentru care nu ar vrea să se întoarcă acolo și nici să vorbească despre acasă. 


În 2023 a izbucnit un nou război civil, care a dus până acum la moartea a 150.000 de oameni (după unele estimări), și a forțat alte 7 milioane de oameni să-și părăsească casele. Secretarul general ONU a declarat că violențele împotriva civililor, folosirea violenței sexuale ca armă de război și violențele motivate etnic ar putea duce la un proces pentru crime împotriva umanității.

Iar Anca nici nu le cere să o facă. A învățat să-și trateze cu grijă elevii, să le lase spațiu să spună ei când și ce simt, să nu pună prea multe întrebări. Și a văzut că, de multe ori, limba română e calea prin care îi poate face să se deschidă. Ca atunci când a predat verbul „a simți” în fața unor adolescenți neînsoțiți de 17 ani, care, imediat ce au învățat să-l folosească, au mărturisit „ne simțim triști”.

„Îi întrebam de fiecare dată de ce vin de acolo, pentru că mi se pare atât de greu să lași totul în urmă și să pleci. Ziceau: doamnă, v-ați temut vreodată pentru viața dumneavoastră? Ați întors vreodată capul peste umăr? V-ați simțit vreodată amenințată cu violul? Dacă de fiecare dată răspundeți nu, înseamnă că e mult mai bine să trăiești în România decât la mine în țară.”

Fie că e vorba de durerea unor adolescenți forțați să plece singuri în lume, fie de trauma tăcută a unor bărbați care nu știu când casa lor va fi din nou sigură, Anca trebuie să fie acolo. 

„La început plângeam pentru greutățile lor, pentru faptul că lumea e nedreaptă, pentru faptul că niște nevinovați au trebuit să treacă prin niște întâmplări înfiorătoare”, povestește Anca despre primii ei ani la Centrul de Refugiați. Soțul ei o întreba de multe ori dacă vrea să continue. Așa că și-a luat o perioadă de gândire, apoi s-a decis. „A fost momentul în care mi-am înțeles locul și rolul pe care îl am. Am înțeles că, dacă mă smiorcăi, nu fac nimic și că datoria mea e să mă duc acolo, să le fiu alături și să-i ajut să se adapteze, învățându-i limba română.”

Profesoară, profesoare substantiv feminin = Persoană cu o pregătire specială într-un anumit domeniu de activitate și care predă o materie de învățământ (în școală).

De la prima întâlnire îți dai seama că Anca iubește limba română. Vorbește clar, fiecare cuvânt articulat perfect, cu un accent maramureșean care se simte discret. Se entuziasmează când vorbește despre cum lucrează cu clasa de refugiați timpurile verbale, la fel de mult ca atunci când îți explică cum folosește romanul Ion ca punct de plecare pentru discuții despre societate și relații interumane la clasa de liceeni. Pare genul de profesoară care n-o să te lase să ieși din clasa ei fără să înțelegi lecția, care o să te certe că fumezi, dar n-o să te zică părinților și care o să insiste să vii la premiere, chiar dacă nu ești pe podium. 

A știut dintotdeauna că vrea să fie profesoară. Când era mică era acel copil care își aduna prietenii în curtea casei și îi punea să învețe poezii. „Nu mai veneau a doua zi, pentru că erau sătui să recite poezii și să primească teme”. A devenit profesoară de limba și literatura română la Liceul Teoretic „Ioan Buteanu” Șomcuta Mare în 2003, după trei ani în care a predat în Baia Mare și în Sighetul Marmației. A cerut ea să vină la Șomcuta. „Am preferat să mă întorc într-un spațiu în care toată lumea mă cunoștea și știa a cui sunt.” Voia să-și reprezinte onorabil familia în comunitate, să-și clădească viața aici, în casa bunicilor ei. 

La Centrul Regional predă din 2006, chiar de la înființare. Crede că i-au propus ei postul pentru că era printre cele mai tinere din echipă și nu avea copii.

Spune că nu știa la ce să se aștepte, dar a acceptat instinctiv. „Cred că așa a fost să fie sau am simțit că e vorba de o experiență hotărâtoare pentru destinul meu profesional.” 

Acum se bucură enorm că a luat această decizie. „Mă înfior și acum când mă gândesc că n-aș fi fost un profesor complet fără această experiență. Pentru că oamenii ăștia mi-au modificat percepția asupra limbii mele, asupra țării mele, asupra statutului meu în această țară, asupra principiilor mele.”

23 de adolescenți din Somalia au făcut parte din prima ei generație și abia atunci a început să înțeleagă în ce s-a băgat. Era iarnă, cursurile de română se organizau la liceu, așa că oamenii au venit înfruntânt troienele de zăpadă. „M-am trezit în fața unor oameni care așteptau de la mine să le ofer câteva pârghii care să-i ajute să supraviețuiască pentru o vreme în România.” 

După câteva minute în care s-au uitat unii la alții neștiind ce să facă, Anca le-a urat bun venit în România, le-a zâmbit, i-a asigurat că le stă la dispoziție și i-a învățat salutul în limba română. 

Pe atunci nu avea manuale de limba română pentru refugiați, așa că a apelat la niște auxiliare pentru studenții străini care studiază româna. În timp, a ajuns să încropească planuri de lecții, fișe de lucru, exerciții. A renunțat să-i întrebe pe cursanți despre nivelul lor de școlarizare (liceu, universitate etc.), pentru că unii nu au niciun fel de școală și nu vrea să-i supere de la prima întâlnire. La începutul fiecărei serii predă alfabetul și nu trece mai departe până nu se asigură că toți recunosc literele și pot pronunța corect sunetele limbii române. ,,Mi-am dat seama că în această etapă trebuie să gândesc ca o învățătoare”. 

„Trebuie să apelez la cuvinte care le sunt familiare și folositoare: „prieten”, „elev”, Cine e elev?, Voi sunteți elevi? Mi-e teamă să le scriu «profesoară», e prea greu și i-aș speria.” O sursă de râsete permanente e cuvântul pix, amuzant și ușor de pronunțat. Iar ceea ce e amuzant și ușor le dă încrederea oamenilor că pot merge mai departe cu învățarea limbii.

Într-o altă oră, profesoara predă verbele. „Fiecare formă verbală se modifică în funcție de persoană. Dar eu vin mereu cu completări: Eu sunt din Irak, tu ești din India, noi suntem din Afganistan. Și în felul ăsta amortizez șocul întâlnirii cu verbul românesc, pentru că ei își recunosc țările.”

A înțeles că lecția despre salut este extrem de importantă. Majoritatea știu deja forma de „salut”, dar Anca îi învață cum să spună „bună ziua”, „bună dimineața”, „sărut mâna” și mai ales în ce contexte se folosesc. „Urechea românului e foarte sensibilă la felul în care saluți.” Odată ce știu care e forma corectă de adresare, refugiații pot să navigheze mai bine subtilitățile limbii și culturii române și sunt cu un pas, mic, dar important, mai aproape de integrare. Profesoara glumește că așa știu și gardienii de la poartă pe unde e ea cu materia, pentru că de la „salut” și „pa”, dintr-odată încep să audă „bună dimineața”, „la revedere”, „bună seara”. Când la clasă a avut un grup de congolezi dintre care unii aveau probleme în articularea lui „bună dimineața”, a găsit alături de ei ritm muzical pe care să potrivească salutul și au învățat astfel dansând.

Un refugiat din prima „promoție” i-a mulțumit în special pentru această lecție: „Mulțumim că ne-ați ajutat să înțelegem lucrurile astea în România. Mulțumim că ne-ați salvat de penibil, pentru că eu zic pa la toată lumea și nu se cuvine.”

Familie, familii, substantiv feminin = Formă socială de bază, realizată prin căsătorie, care unește pe soți (părinți) și pe descendenții acestora (copiii necăsătoriți)

O lecție grea e cea despre„familie”. Când aud „frate”, „soră”, „verișor”, e ocazia refugiaților să spună și „am un frate, o soră, un verișor”. Însă când ești la mii de kilometri depărtare de familie și nu știi când te vei putea întoarce, când nu mai știi nimic de frații, surorile, verișorii tăi, lecția devine mult mai complicată. 

Dar e și multă bucurie acolo. Cursanții se entuziasmează atunci când realizează că „mamă” sună la fel în toate limbile pământului, iar descoperirea asta îi apropie și mai mult pe elevi de profesoara lor.

Pentru Anca, toată perioada la Centrul de Refugiați se împarte în două, înainte de concediul maternal din 2011-2012 și după. E mai ales o separare pur temporală, însă nașterea copilului a schimbat subtil și modul în care lucrează. „Durerea e mai sfâșietoare. Dar și speranța și dorința de a face bine sunt mai mari.” O gâtuie să audă povești despre mame care sunt forțate să-și lase un copil în urmă și se atașează imediat de copiii de la Centru. Când femeile îi povestesc de cei mici ai lor le spune că are și ea un copil și le arată poze. O face ca să le câștige încrederea și să le arate că înțelege durerea lor „pentru că există o legătură universală între mame, pentru că există o forță supranaturală care ne face să empatizăm.” Și-a dorit ca fiul ei să înțeleagă faptul că toți oamenii sunt la fel, indiferent de culoarea pielii sau de locul din care provin. Când cel mic avea 3 ani, la Centrul de Refugiați locuia o familie de sirieni care avea două fetițe, una de vârsta lui. „În timp ce eu le predam părinților, copiii noștri se jucau.” Acasă, l-a întrebat pe băiat cum se înțelege cu fetița: „Cu Zhari vorbesc prin desene”, i-a răspuns el. 

Fotografii din arhiva personală a Ancăi.

Centrul Regional de Cazare și Proceduri pentru Solicitanții de Azil se află în Șomcuta Mare, un orășel din nordul țării, la jumătate de oră de mers cu mașina de Baia Mare. Astfel de centre mai există la București, Giurgiu, Galați, Rădăuți și Timișoara.

La Șomcuta Mare pot fi cazați 100 de oameni, și la nevoie (cum au fost primele zile după izbucnirea războiului din Ucraina) acest număr se poate dubla. Există camere unde sunt cazați oamenii, o sală de mese unde pot mânca, un mic părculeț pentru copii, un spațiu de joacă interior, o sală pentru alăptare, un cabinet medical, o sală de clasă unde predă Anca și spații dedicate ONG-urilor partenere. 

Poți să soliciți azil în momentul în care intri în țară, la punctul de frontieră, dar și mai târziu, cum au făcut sudanezii cărora le predă Anca.

Azil, azile, substantiv neutru = Loc unde cineva găsește ocrotire.

Să-și lași în urmă familia și tot ce ai construit nu e o decizie ușoară. De altfel, atunci când casa ta e distrusă, când nu mai poți să-i asiguri familiei tale nevoile de bază, când viața ta e amenințată, nu ai de ales decât să pleci. 

Migrația nu este un fenomen nou, la fel cum nu sunt nici refugiații. Oamenii au fugit dintotdeauna din calea războaielor sau a foametei, căutând un loc sigur pentru ei și familia lor. Încălzirea globală, numărul mai mare de războaie și guvernările opresive forțează tot mai mulți oameni să-și părăsească casele. În mai 20024, peste 120 de milioane de oameni se aflau în situația asta, peste 43 dintre ei fiind refugiați, iar 6,9 milioane solicitanți de azil. În anul 2022, în România au fost înregistrate 12.368 cereri de azil, Maramureșul fiind al treilea Centru Regional ca număr de cereri, cu 991. 

Azilul este o formă de protecție care îi permite unui străin să rămână în România dacă, din motive care țin de război, încălcarea drepturilor omului, persecuție sau nu se poate întoarce în țara de origine. Sudan, de exemplu, locul de unde sunt bărbații cărora le predă Anca, e o țară sfâșiată. 

Din momentul în care soliciți azil, statul român îți pune la dispoziție (printre alte drepturi precum a avea un translator, asistență medicală, consiliere psihologică etc.) un pat într-unul dintre centrele regionale coordonate de Ministerul Afacerilor Interne. Odată ce obții o formă de protecție internațională în România, adică statutul de refugiat sau statutul de persoană cu protecţie subsidiară (nu întrunești condițiile pentru a fi refugiat dar noul stat hotărăște totuși că nu e sigur să te întorci în țara de origine) poți să rămâi în Centrul de refugiați și să intri în programul de integrare. Din momentul primei interacțiuni cu autoritățile de la Centru până la finalul integrării, beneficiezi și de orele de română și de orientare culturală, în care înveți despre cum funcționează societatea românească. 

Dacă pentru cei care au obținut forma de protecție și au intrat în programul de integrare, orele de română sunt o obligație, pentru cei încă în procedură ele sunt un drept, de care se pot folosi sau nu. 

„Dacă e să punctez o calitate extraordinară a doamnei profesor”, spune Simona Chioran, directoarea Centrului Regional de la Șomcuta, „este aceea de a nu face o diferență între străinii care doresc să participe la orele de limba română și străinii care au obligația de a o face. Îi primește la clasă cu drag pe toți, indiferent de unde sunt și cum sunt în acest stadiu al procedurii.”

A învăța, învăț verb tranzitiv = A transmite cuiva (sistematic) cunoștințe și deprinderi dintr-un domeniu oarecare; a iniția pe cineva într-o meserie, știință, artă etc.

Când înveți limba română, cel mai greu moment, punctul în care se „despart apele” sunt verbele, spune profesoara. A avut un singur elev de-a lungul anilor căruia nu doar că îi plăceau verbele, dar cerea mai multe exerciții cu pronume reflexive pentru a-și îmbunătăți exprimarea. De altfel, Yeboua Moussa Ouattara (cunoscut și ca Moise), elevul în cauză, originar din Coasta de Fildeș, a ajuns să vorbească fluent limba română, iar acum este avocat în Baia Mare. 

Așa cum a înțeles și Moise, verbele din limba română au o conjugare dificilă. Din cauza asta, unii abandonează procesul de învățare sau iau o pauză. ,,Cu puțină ambiție, cu un dram de perseverență se poate trece și peste această dificultate”, spune profesoara, care înțelege și dacă acest lucru nu se întâmplă. „Îi admir pe toți, pentru că știu că nu le este ușor. De-a lungul timpului, eu însămi am venit în contact cu numeroase limbi: arabă, farsi, tamil. Mereu mă pun în locul lor. Dacă lucrurile ar fi fost altfel și stăteam eu în bancă și ei la tablă și mă învățau pe mine limba arabă, câtă ambiție aș fi avut să merg până la capăt?” 

Și nu, nu este ușor pentru refugiații și solicitanții de azil de la Centrul Regional. Veniți de multe ori singuri, lăsând în urmă familii și cariere, oamenii trebuie s-o ia de la capăt într-o altă țară, într-o cultură diferită, purtând cicatrici și răni greu de explicat celor pe care îi întâlnesc. Unul din trei solicitanți de azil suferă de depresie, anxietate sau stres post traumatic, conform unui studiu din 2017, condiții care fac mult mai dificilă învățarea și adaptarea la altă lume.

„Am avut de multe ori senzația suprarealistă că trebuie să ies din limba mea afară și să o studiez, să mă uit cu atenție și să văd care sunt capcanele, care sunt greutățile, cum pot ușura învățarea”, spune profesoara.

Anca are mulți cursanți care, după ce pleacă de la Șomcuta, îi spun că ar vrea să continue lecțiile de română, dar le este greu să o facă, pentru că nu au profesori. Încearcă să-i ajute, dar nu reușește mereu. Colega ei de la Centrul Regional din Galați, o altă „veterană” în domeniu, spune că nu mai recunoaște fețele colegilor din țară, pentru că se schimbă atât de des. 

O problemă mai e și numărul mic de ore. În 2006 când a început, Anca avea 4 ore la Centrul de Refugiați pentru toți cursanții. Nu doar că e un număr mic pentru învățarea oricărei limbi străine, dar nu ia în calcul nivelul diferit al cursanților și nevoile lor. Au fost cazuri în care femei musulmane au refuzat să intre în aceeași clasă cu bărbații. Alteori, străini care în țările de origine nu făcuseră școală veneau la cursuri în aceeași grupă cu absolvenți de facultate. Când oamenii sunt atât de diferiți trebuie să-i împartă pe grupe și atunci nimeni nu mai beneficiază, de fapt, de numărul standard de ore.

Între timp, „norma” ei a ajuns la șase ore pe săptămână, și acestea insuficiente, crede profesoara. Mai multe ore i-ar ajuta pe oameni să prindă limba mai repede, dar le-ar umple și timpul. Chiar și într-un oraș mare e greu să-ți găsești lucruri de făcut dacă n-ai bani și nu cunoști limba și cultura, darămite într-un oraș ca Șomcuta Mare, unde inaugurarea primei patiserii, deschisă de un tânăr din Kosovo, a fost un eveniment pentru toată comunitatea. De altfel, oportunitățile de învățare îi pot ajuta pe refugiații și solicitanții de azil să-și îmbunătățească starea mentală, în timp ce orice bariere în acest proces le poate face și mai mult rău.

Anca are un caiet în care îi roagă pe cursanți de la centru să-i lase câteva cuvinte despre cum a fost experiența.

În ciuda tuturor problemelor, bucuria cea mai mare a Ancăi este atunci când îi aude pe străini vorbind în limba română. În urmă cu patru ani, a avut la curs o familie de iranieni și un băiat din Sudan. Niciunul nu vorbea limba celuilalt. Iranienii vorbeau farsi. Sudanezul vorbea arabă. Ca să se înțeleagă au ajuns să vorbească în limba română. „Pare o chestie atât de nesemnificativă, dar pentru mine înseamnă enorm. Râdeau vorbind în limba română, mă topeam de dragul lor. Au găsit în limba română un mod de conectare, un vehicul lingvistic, au ajuns să se înțeleagă în limba mea maternă. Dacă asta nu e extraordinar, nu știu ce altceva mai poate fi numit ieșit din comun sau spectaculos.”

Extraordinară a fost și perioada de învățare a limbii române pentru Yeboua Moussa Ouattara (Moise), tânărul care îi cerea teme cu pronume reflexive. Cu câteva luni mai mare ca Anca, Moise a venit în România la 32 de ani, la sfârșitul lui 2007, adus aici de un preot ortodox care l-a îndemnat să plece din Coasta de Fildeș ca să scape de războiul civil de acolo. 

După ce a obținut statut de refugiat, s-a înscris în programul de integrare și a început orele de română. În Coasta de Fildeș a studiat Criminologia și își dorea să-și echivaleze și să-și continue studiile în România. I-a zis Ancăi că el a învățat singur la bibliotecă limba română și a rugat-o să-l ajute să ajungă la un nivel care să-i permită să facă față cursurilor de la Facultatea de Drept. Anca l-a chemat să asiste la orele ei de la liceu și, după șase luni, Moise a dat și examenul pentru obținerea certificatului lingvistic. Atunci i-a spus Ancăi că poate e prea devreme să se înscrie la facultate, pentru că nu stăpânește suficient de bine limba română. Profesoara nu l-a lăsat, însă, i-a spus că îi cunoaște valoarea și  crede că teama e cea care îl face să aibă îndoieli, nu lipsa abilităților,. A ascultat-o și acum are propriul cabinet de avocatură în Baia Mare.

„O să rămân întotdeauna recunoscător Ancăi pentru munca de dascăl adevărat.” Pentru că să iei pe cineva care până în urmă cu câteva luni n-a înțeles, n-a auzit și n-a vorbit niciodată limba română și să-i predai până să-l duci la nivel de limba română pentru a merge la Facultatea de Drept, să-i ghicești teama și să-l împingi să o depășească, nu poate face oricine. „Asta e o sfidare. Și i-a ieșit sfidarea”.

Pentru Moise, învățarea limbii române n-a fost un proces ușor. A ajuns relativ repede la un nivel conversațional de bază, dar avea nevoie de un ghid pentru a-și însuși normele  și finețurile limbii române. Pentru că limba nu există într-un vid. Verbele, articolele, numeralele și substantivele nu sunt decât unelte care te ajută să prinzi ceva mult mai greu de explicat în clasă, dar mult mai important: cultura locului. 


Cultură, culturi substantiv feminin = Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori.

O oră din cele șase trebuie dedicată orientării culturale, unde Anca îi învață despre obiceiurile și tradițiile locale, despre regiunile țării, unde sunt capitala, munții Carpați, Marea Neagră, despre cum gândim și cum ne organizăm viața. Unor adolescenți indieni pe care i-a scos în parc a trebuit să le explice de ce o fată și un băiat se țin de mână în public, iar a doua zi, de ce fata se ține de mână cu alt băiat. Pe niște bărbați din Tibet abia a reușit să-i convingă să nu rămână mereu în picioare în prezența ei, pentru că învățarea devine complicată în condițiile astea.

Un moment de maximă bucurie pentru ea a fost când un grup de femei din Siria au rugat-o să rămână în clasă doar cu ele. I-au cerut să închidă ușa, și-au dat jos vălurile, pentru că voiau ca ea să le vadă trăsăturile, părul. „Și acum mi se pune un nod în gât pentru că e un moment foarte intim. Cred că o să-l port cu mine toată viața, pentru că am înțeles atunci câtă încredere au acești oameni în mine, am priceput că sunt apreciată, că sunt omul potrivit acolo.” Câțiva ani mai târziu, când va merge la București pentru un eveniment, va sta chiar în casa acelor femei, deja integrate în societatea românească. „Eu zic mereu sunt un om binecuvântat prin faptul că am parte de atâta recunoștință, de atâta iubire, de atâta înțelegere.”

De cealaltă parte, profesoara învață multe lucruri de la străini. Pe lângă cuvintele pe care le știe în arabă, farsi sau somaleză, și modul în care gătește s-a schimbat. „Am învățat de la elevii mei să gătesc năut, linte. Pe oamenii ăștia îi port cu mine, așezați în cutiuță, și toți îmi vorbesc de acolo. Hummusul e deja o rețetă tradițională în bucătăria familiei mele, iar acest lucru i se datorează lui Samir. Știu că despre turmeric ne-a vorbit prima dată Ahmed, că Zahra mi-a adus odată un fel de omletă cu foarte, foarte multe verdețuri. Mi s-a părut extraordinară, am încercat și eu, dar nu mi-a ieșit.”

A cunoaște, cunosc, verb tranzitiv = A avea sau a dobândi cunoștințe pe baza studiului, experienței; a fi luat cunoștință de ceva.

Când aude știri la radio despre țările din care sunt cursanții ei, cere să se facă liniște. Cunoștințele ei despre politică externă s-au îmbunătățit enorm de când lucrează la Centrul de Refugiați, pentru că înainte de prima întâlnire cu elevii, le cercetează țara, ca să știe ce se întâmplă acolo, despre ce ar fi bine și n-ar fi bine să vorbească. Așa a devenit o sursă de informații și pentru părinții ei. „Mă sună să mă întrebe dacă știu ceva mai mult despre Sudan decât se spune la televizor. Verifică de la o sursă avizată evenimentele ce se întâmplă în lume.” Când au aflat de existența Centrului de Refugiați, în 2006, părinții ei au fost îngrijorați pentru ea. Pe urmă, când a început să le povestească ce face acolo, să le arate poze, să le aducă povești, au devenit curioși și bucuroși pentru ea. „Erau precum orice alt membru al comunității care trebuia să primească informații corecte despre ce se întâmplă acolo și despre cum se gestionează situația. Mi-au înțeles pasiunea și faptul că nu pot renunța la această activitate.”

Pentru că, așa cum simte că trebuie să-și reprezinte onorabil familia lucrând și făcând bine în Șomcuta, așa simte că trebuie trebuie să-și reprezinte onorabil țara în fața străinilor

„Eu trebuie să zâmbesc, să încurajez, să ofer soluții. Trebuie să întrupez românul care e dispus să trăiască alături de oamenii aceștia.” Încearcă să le transmită străinilor faptul că le înțelege povestea, că vrea să îi ajute și că știe câtă bogăție poate aduce prezența lor în comunitate. „Și eu trebuie să le arăt cum e comunitatea mea și să mă port așa cum se poartă comunitatea mea.”

Când o cunoști și o asculți pe Anca înțelegi de ce ne place să ne mândrim cu ospitalitatea noastră. Dar nu suntem toți ca ea. Conform unui Eurobarometru din 2023, 25% dintre români nu erau de acord cu furnizarea de ajutor umanitar ucrainenilor afectați de război, acesta fiind cel mai mare procent din întreaga UE. Un alt sondaj INSCOP din 2024 arată că 23.4% dintre români cred că imigranţii din Orientul Mijlociu reprezintă o mare ameninţare pentru România. Și nu suntem singurii în Europa cu astfel de temeri, după cum arată succesul la europarlamentare al unor partide de extremă dreapta din Franța, Italia sau Germania, care au mesaje anti-migranți. 

Anca își explică rasismul și neîncrederea mai ales prin necunoaștere. Spune că în comunitatea din Șomcuta Mare nu aude discuții rasiste. Oamenii s-au obișnuit cu Centrul de Refugiați și prezența refugiaților. Când iese din comunitate și mai aude altfel de comentarii nu simte nevoia să intervină, mai ales acolo unde i se pare că omul nu dorește să afle mai multe. Dacă e nevoie, le spune: „Tu nu îi cunoști cu adevărat. Eu lucrez cu ei, dacă vrei să vorbim sau să afli mai multe, sunt aici.”

Dincolo de imperativul moral pentru care un popor trebuie să fie primitor cu cei aflați în nevoie, dincolo de motivele economice, profesoara spune că e vorba și despre șansa de a cunoaște și altceva. Când ne temem de celălalt, spune ea, „ratăm șansa de a cunoaște niște oameni fascinanți și povești de viață fascinante. Iar în spatele oamenilor, în spatele poveștilor, stau culturile lor. Și dacă nu ești interesat de altceva în afară de propria ta cultură, nu știu, ești un om primitiv.”

La întâlnirea de zece ani de la absolvirea liceului, diriginta i-a întrebat dacă și-au îndeplinit visurile din clasa a IX-a. Al Ancăi era să călătorească și să întâlnească oameni din alte culturi. „Le-am spus că dorința mi-a fost îndeplinită. Nu am umblat eu mult prin lume, dar au venit oamenii la mine.”

Un tânăr afgan i-a spus la un moment dat un proverb: „Atâtea vieți poți trăi, câte limbi poți vorbi”.

„Și am purtat de atunci cugetarea în suflet. Și nu, nu le-am trăit viețile, că nu pot, dar am trăit alături de ei niște fărâme, niște bucăți de viață care m-au răscolit, m-au completat, m-au făcut om. Eu mă simt om întreg tocmai pentru că am avut șansa să îi întâlnesc și să le cunosc culturile, să văd altceva și să aud altă limbă.” 

Succes, succese, substantiv neutru = Rezultat favorabil, pozitiv (al unei acțiuni).

Pentru profesoara de română, munca de la clasă și cea de la Centrul de Refugiați se împletesc. Într-un orășel mic ca Șomcuta Mare, prezența unor persoane „exotice” e imediat observată, iar oamenii, mai ales adolescenții, sunt curioși. „Elevii mei au început să mă întrebe Doamna profesoară, ce faceți acolo? Ce se întâmplă în spatele porților de la Centru? Am știut în acel moment că este nevoie de informare, că locuitorii Șomcutei trebuie să afle că la Centrul de Refugiați vin oameni care au nevoie de ajutorul lor, că acești străini doresc să învețe limba română și caută să-și facă prieteni.” 


Biblioteca vie este un mod de a crea dialog și a cunoaște situații diferite de a ta. Proiectul simulează o bibliotecă în care vii și împrumuți pentru scurt timp o carte, însă cartea este o persoană care îți spune povestea sa și cu care poți intra într-un dialog. 

În 2009, Centrul Regional din Șomcuta a pornit un parteneriat cu liceul la care predă Anca. Profesoara i-a adus pe copii la Centrul de Refugiați și pe refugiați la liceu. 

„Am dus elevi de toate vârstele acolo, la spectacole, la întâlniri, la activități de tot felul, ca să-i punem față în față cu cei care se aflau acolo. Foarte bine am făcut, pentru că în felul acesta comunitatea a aflat povestea din spatele ușilor închise de la Centrul de Refugiați. Plini de entuziasm, copiii au dus acasă povestea și în felul acesta cred că s-a format o opinie favorabilă. Și de aceea cred că a fost până acum o poveste de succes. Eu susțin mereu acest lucru: pentru comunitatea șomcuteană, existența acestui Centru, cu tot ce se întâmplă aici, este o poveste de succes.”

Desene făcute de copii la prânzul prin care s-a sărbătorit Ziua mondială a refugiatului, în Maramureș. Fotografie preluată de pe pagina de Facebook a Inspectoratului General pentru Imigrări.

O astfel de întâlnire a avut loc și în această vară, cu ocazia Zilei mondiale a refugiatului, când UNHCR și SOS Salvați Copiii au organizat în apropiere de Șomcuta un prânz la care au invitat refugiați ucraineni, pe cei cazați în Centrul Regional, dar și elevi ai Ancăi. 

După ce au dansat pe muzică pop, arăbească, manele, după ce au făcut picturi pe față și au jucat ping pong, elevii s-au adunat în jurul profesoarei să discute despre experiențele lor. 

În timp, Centrul Regional a avut parteneriate și cu alte licee din Baia Mare, iar planul este ca evenimentele de acest fel să continue. Și liceul din Șomcuta, și Centrul își doresc mai multe activități comune. „Oamenii de la Centrul de Refugiați sunt deja parte a comunității și evenimentele astea, deschiderea anului școlar, Crăciunul, Revelionul, Paștele, 8 Martie, Ziua Limbii Române, trebuie să le trăim împreună ca o comunitate.” 

Împreună, adverb = La un loc

La ora de română cu sudanezii, Anca a simțit de la început că ceva e diferit. Când au intrat în clasă, bărbații i-au adus flori. Prima dată s-a gândit că e cu ocazia sărbătorii Eid, sărbătoarea prin care se celebrează sfârșitului postului Ramadan, apoi și-a dat seama că nu.

„,,Auzisem că au cerut transferul, că se pregătesc de plecare, dar nu mi-am dat seama că toate se întâmplă chiar azi.” În timp ce îi învăța să spună „primul”, „prima”, și-a dat seama că e ultima lor oră împreună. Nu a mai scris pe tablă „ultimul, ultima”, ar fi fost prea dureros.

Profesoara nu știe niciodată când cursanții ei vor pleca. Mulți cer continuarea procesului de integrare într-un oraș mai mare, acolo unde își găsesc mai ușor un loc de muncă sau conaționali dispuși să îi ajute.

Cu mulți dintre ei păstrează legătura. Îi scriu pe facebook să-i mulțumească pentru ce au făcut pentru ei, să le spună că au continuat să învețe limba română. Dar asta nu face despărțirile mai ușoare. 

După ce încheie predarea numeralelor ordinale, profesoara vorbește cu ei despre planurile lor de viitor. Îi întreabă unde pleacă. Doi se duc la Timișoara, iar unul la Suceava. În general oamenii, străini sau români, pleacă din Șomcuta pentru că nu e de muncă. Îi întreabă dacă își amintesc cum să ceară un bilet de tren, le spune să-i scrie orice s-ar întâmpla și să nu uite că aici, la Șomcuta Mare, vor primi mereu ajutor dacă e nevoie. Lui T., cel mai tânăr dintre ei, îi spune You take the book with you. Read and exercise. (Tu să iei cartea cu tine. Citește și exersează.)

Bărbații o roagă să-și facă împreună un selfie și să le promită că va adăuga poza pe panou, alături de celelalte. Emoționată, Anca le spune că va face întocmai, apoi îi îndrumă către ofițerul de integrare care se va ocupa de transferul lor.

„Oh, n-a fost ușor”, spune ea cu vocea puțin tremurândă. „Acum ne pregătim pentru următoarea clasă.”

La nici două zile după ei, sosește o tânără mamă din Somalia, care nu vorbește decât câteva cuvinte în engleză. Anca folosește cartonașe cu imagini că să comunice cu ea. La petrecerea de Ziua Refugiaților o caută din ochi să se asigure ca e bine. Înainte să se așeze la masă, profesoara o servește din porția ei de cartofi prăjiți pentru că nu e sigură c-a mâncat suficient. 

Va ține legătura cu sudanezii. Până la urmă, ajung toți trei la Timișoara. T. lucrează la o fabrică de curele, O., în construcții, ce a făcut toată viața. A. lucrează cu lemnul.

Dar până se vor întâmpla toate astea, Anca a rămas la Centrul de Refugiați, încercând cu greu să-și țină lacrimile: „Sunt oameni atât de buni. Sper ca România să-i trateze așa cum merită”.

*Numele bărbaților au fost anonimizate pentru a le proteja identitatea. 

Portretul Ancăi Pascui a fost realizat de Ionuț Duruș, pe care îl poți urmări aici și aici

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK