Un eseu personal pe urmele rușinii, transmise în familie de la o generație la alta de femei.
Amintirea care-mi revine cel mai des din copilărie este ziua în care am ajuns acasă de la școală și am găsit-o pe bunica trântită pe jos. Cred că eram printr-a patra și știu că era primăvară, fiindcă grădina era plină de zambile și lalele înflorite. Imediat cum am intrat în curte, mi-a părut că pierdusem timp jucându-mă cu colegii pe drum. Bunica stătea sprijinită de un perete al casei și deja de la poartă vedeam toată dezordinea cu care eram atât de obișnuită – haine aruncate, covoare ude, de la vreo sticlă de vin scăpată din mână, farfurii și pahare sparte.
Iar se certase cu bunicul, care probabil că iar băuse. Ba nu. Se certaseră înainte ca el să bea și s-au mai certat și după, fiindcă până la urmă el tot a băut. Îl auzeam strigând și înjurând tot ce-i ieșea în cale și, pentru un moment, inima mea de copil de 11 ani a înghețat. Mi-am aruncat ghiozdanul și mi-am julit genunchii trântindu-mă pe aleea de beton, ca să ajung mai repede la bunica. M-am cuibărit lângă ea și o tot întrebam cum se simte, de parcă asta ar fi ajutat-o. Acum cred că doar voiam să mă țină în brațe. Ea stătea cu privirea în jos, mișcându-și capul dintr-o parte în alta, de parcă nu-i venea să creadă ce se întâmplă. Am vrut să-i iau telefonul și să sun la poliție, la ambulanță, orice ar fi avut autoritate mai mare decât mine, dar bunica mi l-a smuls din mână.
— Stai dracului cuminte, mi-a zis și-mi amintesc așa de bine furia pe care am simțit-o, încât și acum îmi vine să urlu.
Nu era nici pe departe prima dată când se certau sau când bunicul o lovea, dar momentul ăsta mi-a rămas cel mai clar în minte. Mă văd cum stau cu capul în poala bunicii și plâng încet, ca să n-o enervez mai rău. Printre lacrimi, privesc covoarele pe care bunica le îngrijea cu atâta răbdare, cum sorb vinul dintr-o sticlă răsturnată. Între timp, bunicul strigă la noi să plecăm din casa lui, deși știe că dorința lui (și a mea) nu i se va îndeplini niciodată.
„Cum să stai cu unu’ care te bate?”
Nu mai știu care a fost primul scandal sau primele lovituri la care am fost martoră. Am crescut cu gândul că e normal să ne temem că bunicul ne va da afară din casă și vom fi nevoite să-l implorăm să ne lase înapoi. Sau, cum se întâmpla de cele mai multe ori, să mă furișez și să-i fur din buzunar cheia de la intrarea din spate. Descuiam încetișor și o strecuram apoi pe bunica în casa unde locuiau amândoi de aproape 30 de ani. Nu mi-am putut imagina niciodată cum doi oameni ca ei sfârșiseră împreună. Când eram mică și îi ceream bunicii să-mi spună povești, deseori îmi spunea cât de mult regretă că s-a căsătorit cu bunicul, care, după spusele ei, nu era bun de nimic. Bunicul, la rândul lui, spunea că ar fi trebuit să-i asculte pe cei din jur și să n-o ia pe bunica nici în ruptul capului. Cu toate astea, se pricopsiseră unul cu celălalt și, luați separat, erau adesea minunați.
Bunicul era blând și muncea mult – era nevoit s-o facă, fiindcă el ne întreținea pe mine și pe bunica dintr-un salariu minim. El a fost cel care a plâns atunci când a aflat că mi-am îndeplinit visul și am publicat o carte, la 21 de ani. Din cauza asta, bunica i-a spus că-i prost și probabil s-a iscat o altă ceartă după ce am închis telefonul. Tot el a plâns și când am plecat la facultate și de fiecare dată când își aducea aminte că mama e departe, în Italia. Bunica plângea alături de mine dacă mă loveam și îmi dădea mie mereu cea mai bună felie de plăcintă, dar tot ea îmi spunea să-l mint pe bunicul că eu îi luasem banii pe care el îi ascundea – dar nu suficient de bine – de bunica, cu toate că eram prea mică să înțeleg ce aș putea face cu ei sau de ce el îi ascunde de ea.
Deși se certau aproape în fiecare zi, bunica mă mustra adesea când îmi mărturiseam frustrarea față de situația lor, față de faptul că bunicul devenea altcineva după prea mult alcool. Îmi spunea să nu fiu proastă și să nu-l critic, că nu-i treaba mea. După un episod în care ei se certaseră atât de tare încât bunicul meu o aruncase din nou în stradă, îi spusesem bunicii că-l urăsc și că în mintea mea i se întâmplă lucruri foarte rele – nu mai știu ce lucruri rele putea avea un copil în minte, dar probabil implicau singurătatea pe care voiam s-o simtă el, după atâtea dăți în care ne amenința că nu ne va mai primi acasă. Atunci, bunica țipase la mine în mijlocul străzii, spunându-mi că are deja un nebun pe cap, să n-o mai enervez și să-mi văd de treabă, că nu mă deranjează nimic. Îmi place să cred că amândoi ar fi fost fericiți dacă nu s-ar fi întâlnit. Dar realitatea era că amândoi purtau o ură imensă, pe care o îndreptau unul împotriva celuilalt, folosindu-se de orice prilej.
Pentru bunicul, un prilej bun era lipsa țigărilor. De aceea, era normal să-i cumpăr țigări din banii pe care-i primeam câteodată pentru școală și mi-i puneam deoparte, știind ce urât făcea când rămânea fără țigări și fără bani, doar cu mult vin. Bunica nu știa, deși câteodată cred că-și dădea seama. De la ea învățasem „să-i pun deoparte” țigările bunicului – să-i iau câteva dintr-un pachet proaspăt cumpărat și să le ascund, până când o să aibă nevoie de ele și va deveni violent. Atunci, ca să-l mai calmăm, puteam să-i dau câte-o țigară, până când își primea el salariul sau cel puțin până când trecea efectul alcoolului. Cândva, bunicul mă trimisese prin sat să cer cuiva o țigară, iar când a aflat bunica, mi-a spus iar că-s proastă și că mă fac de râs prin sat pentru un bețiv. Dar mie nu-mi păsa, atâta vreme cât urma să fie liniște.
Simțeam că asta era de datoria mea. Eu trebuia să mă bag între bunici când se apropiau prea violent unul de altul și să le spun mereu lucrurile potrivite, ca un negociator cu experiență. La început, cât eram foarte mică, părea să ajute dacă începeam să plâng foarte zgomotos, să țip atât de tare, încât furia lor să se concentreze asupra mea. Dar cu timpul n-a mai funcționat. Au început să mă ignore, iar cearta lor escalada până ajungea la amenințări și chiar la loviri. Atunci eu trebuia să formez din propriul corp un zid, să mă așez între ei și să-l implor pe bunicul să n-o mai lovească pe bunica, apoi s-o rog pe bunica să nu-l mai jignească pe bunicul. El se prefăcea că nu mă vede sau poate chiar era orbit de furie și alcool, iar ea se supăra că-i spuneam să tacă, lucru pe care mi-l reproșa mult timp după ce se încheia cearta.
Bunicii mei erau foarte preocupați că îi aud vecinii, ceea ce m-a făcut să mă gândesc că poate nu e chiar așa normal ce ni se întâmplă. Și atunci a început să-mi fie rușine. Violența mi se părea rușinoasă, dar nu pentru agresor, ci pentru mine, fiindcă sunt femeie și sunt slabă și așa voi fi mereu și nu mă voi putea apăra niciodată. Chiar și bunicii mei râdeau de familiile de pe strada noastră care se luptau cu violența și aveau scandal în fiecare săptămână. Apoi îi auzeam constant cum vorbesc despre mama și „cât de proastă e”. „Cum să stai cu unu’ care te bate?” se întreba bunica atunci când fiica lor le povestea despre coșmarul în care se transformase relația ei, dar eu n-aveam niciodată curajul să le spun că și ei sunt la fel.
Eu eram greșeala
La 19 ani, mama a avut un copil, pe care tatăl nu l-a vrut. Fiindcă eram fată. Părinții i-au spus atunci mamei că a făcut cea mai mare greșeală din viața ei și au continuat să-i repete, la infinit, că i-a făcut de rușine. Atunci când au aflat că mama a rămas însărcinată și n-a mai putut să-și termine liceul, au anunțat-o că n-o vor ajuta să mă crească, ba dimpotrivă, au insistat să nu mă nască. Când m-am făcut ceva mai mare, bunica îmi povestea, înainte de culcare, cum a aflat de sarcina mamei abia în luna a șaptea sau a opta și cum a sfătuit-o să facă cumva să piardă copilul sau poate să-l nască și să-l îngroape undeva prin grădină. Mama, însă, nici n-a vrut să audă. Ea își voia copilul, iar mai târziu avea să lupte cu toate puterile, diminuate de depresia postnatală, pentru ca planurile de adopție puse la cale de bunicii mei să nu se concretizeze.
La câteva luni de la nașterea mea, mama a plecat în Italia, ca să aibă cu ce să mă crească, iar pe mine m-a lăsat în grija oamenilor pe care îi iubea cel mai mult – părinții ei, care se opuseseră atât de mult sarcinii. Ceva o făcea în continuare să creadă că ei nu mi-ar face niciodată rău. Multă vreme, eu n-am știut foarte concret că mama e cea cu care mai vorbesc din când în când la telefon. La fel cum n-am știut de ce bunicii îmi șopteau să-i spun că nu vreau să vorbesc cu ea sau de ce niciodată nu o sunau și ei. Știam însă că eram teribil de entuziasmată să o cunosc, atunci când a venit propunerea să o vizităm, eu și bunica, în Italia. Mi-a spus mama la telefon că ne vom vedea curând, iar inima mea o luase razna. Părea că voi întâlni o prințesă din povești, o figură atât de îndepărtată, dar de care mă simțeam atât de legată. În săptămânile care au urmat, zburdam de fericire, până să mă amenințe bunica, după ce făcusem o boacănă, că, dacă se enervează, o să rupă una-două biletele de autocar și o mai văd pe mama din părți! Din acel moment, de fiecare dată când vorbeam cu mama la telefon, încercam să îmi stăvilesc entuziasmul. Asta a făcut-o pe mama să-mi spună la un moment dat că nu păream deloc fericită. „Dacă nu voiai să vii, puteai să-mi spui!”. Eu n-am știut cum să-i explic nici frica și frustrarea, nici nedreptatea pe care le-am simțit, dar măcar planul meu funcționase și reușisem să o văd în carne și oase – o întâlnire care a schimbat întreaga noastră interacțiune.
Îmi amintesc cum bunicii povesteau între ei că mama „s-a despărțit de boul ăla”, pentru ca după o vreme să spună că „s-a întors la el, ca o proastă ce e!”. Nu-mi aduc aminte cum sau dacă au reacționat atunci când despărțirea mamei de tata a fost definitivă sau când mama și-a găsit un partener care s-o iubească și s-o respecte. Toată copilăria mea, cât am locuit cu ei, bunicii mi-au repetat constant să nu fac aceeași greșeală pe care a făcut-o mama. Lucrul ăsta mi-a adus multă confuzie, fiindcă deja înțelegeam că eu eram greșeala despre care vorbeau cu atâta dispreț, deși păreau să mă iubească. Iubirea asta a lor era mereu pătată de violență – altfel nu păreau s-o înțeleagă.
Mi-a fost prea rușine
De rușine, n-am vorbit nimănui despre violența la care erau supuse și mama și bunica. Am încercat o singură dată să cer ajutor – nu mai știu după ce scandal dintre bunicii mei s-a întâmplat, dar probabil că fusese destul de grav cât să trec peste rușine. Eram deja mai mare, printr-a șaptea, și aveam un laptop pe care-l câștigasem la un concurs de la școală – primul meu contact cu internetul. Văzusem la televizor o emisiune în care se spunea ceva despre copiii care cresc în medii defavorizate, că statul încearcă să-i ajute prin nu știu ce program. Nu mi-era clar ce sunt mediile defavorizate, dar atunci mi s-au aprins niște beculețe: aș putea pot să scriu și eu cuiva, să spun prin ce trec. Nici bunicii nu vor afla, nici lumea n-o să râdă de noi, nici eu n-o să fiu învinovățită.
Am căutat e-mailul de la Protecția Copilului, așa cum aflasem de la TV, și le-am scris un mesaj plin de greșeli și de speranță. Le povesteam că bunicul meu bea cam mult câteodată și că mi-e frică de el; că o lovește pe bunica mea; că m-a lovit și pe mine, dar doar o singură dată, și asta pentru că m-am băgat eu prea mult între ei. Am mai scris că nu vreau să pățească nimic bunicul, fiindcă eu îl iubesc, mai ales când nu bea. Îmi bătea inima groaznic de tare după ce am trimis emailul. Mă așteptam să vină Poliția, să dea buzna oameni în costume și uniforme, poate chiar cu Președintele în frunte, să mă ia de acolo și să aibă grijă de mine până când bunicii mei nu vor înceta să se mai lovească și să se înjure. Dar nu s-a întâmplat nimic.
Mă gândeam că poate cei de la Protecția Socială au vorbit despre mine așa cum vorbeau și bunicii mei despre mama: „Ce proastă-i asta! Păi și de ce nu pleacă dacă nu-i convine?”. Sau poate n-am folosit eu adresa corectă. N-am zis nimănui nici că am cerut ajutor, nici că n-am primit un răspuns. Mi-a fost prea rușine.
Bunica n-a cerut niciodată ajutor, iar mama a învățat că nici părinții ei nu îi vor acorda ajutor, chiar dacă l-a cerut de nenumărate ori. Nu se punea problema ca femeile din familia mea să apeleze la autorități. Mai gravă decât violența era frica de „ce va spune lumea”. Așa că tăceau și purtau povara unui secret care le încovoia de durere.
„A, doar atât?”
Câțiva ani mai târziu, într-o zi topită de vară, am simțit un alt fel de rușine.
Nu începusem încă liceul, eram în vacanța de vară și mă plimbam într-unul dintre parcurile din oraș. M-am așezat pe o bancă și am început să citesc Hoțul de cărți, de Markus Zusak. Nu mi-am ridicat ochii din carte nici atunci când un bărbat m-a întrebat dacă se poate așeza pe banca lipită de banca mea, nici când m-a întrebat câți ani am, nici când a vrut să știe dacă am prieten. Mi-am adunat forțele să-i spun că nu înțeleg de ce contează și răspunsul lui mi-a înghețat sângele.
– Nu contează, eu vreau numai să-mi dau drumul.
Nici măcar atunci nu m-am ridicat privirea. Mi-a fost de-ajuns să prind cu coada ochiului mișcările mâinii lui, ca să-mi dau seama că se masturba pe banca de lângă mine. Am dat să mă ridic, dar el m-a prins de braț și am simțit că mi se face rău. Am început să țip, să-i spun că-i dement, să mă lase în pace, și toți ochii din parc s-au îndreptat spre mine. Când mi-a dat drumul, am fugit mâncând pământul pe lângă mamele care-și plimbau copiii în cărucior, dar care n-au zis nimic când am țipat sau când am început să plâng. Nu știam pe atunci că uneori nici martorii la hărțuire nu știu cum să reacționeze. Atunci mi-a fost doar frică și rușine, fiindcă bunica mi-a repetat de atâtea ori să nu fac aceeași greșeală ca mama, să nu provoc, să nu atrag atenția, să stau la locul meu. Mă gândeam că a fost vina mea, fiindcă nu reușeam să găsesc o explicație pentru acțiunile atât de absurde ale unui străin. Și dacă eu am provocat totul și am nevoie de ajutor, la cine voi merge să-l cer?
Am sunat imediat un prieten, să-l rog să ne vedem, că am pățit ceva, că mi-e frică. După ce i-am povestit ce mi se întâmplase, a râs și m-a întrebat sec:
– A, doar atât?
Și iar mi-a fost rușine, așa de rușine că m-am dus direct acasă și n-am mai ieșit zile bune. Nu le-am zis nimic bunicilor mei, nici atunci, nici mai târziu. La câțiva ani distanță, bunica îmi spunea că „umblu ca o panaramă pe străzi, la ore târzii” sau „că-mi arde de prostii”, atunci când veneam la ora 20:00 de la repetiții de teatru sau de la voluntariat. Nu știam cum să mă apăr de cuvintele astea, dar știam că, dacă mi se întâmplă ceva, e doar vina mea.
N-am mai pus niciodată piciorul în parcul ăla – nici cu prietenii și nici singură. Nu am mai povestit nimănui nimic despre ce mi s-a întâmplat acolo decât după câțiva ani, când m-am mutat în alt oraș, să studiez jurnalismul. Aveam vreo 20 de ani când fetele de la Centrul FILIA, una dintre cele mai puternice organizații de la noi în ceea ce privește drepturile femeilor, au postat un chestionar legat de hărțuire stradală. Am citit zeci de mărturii de la fete și femei care povesteau întâmplări așa similare cu cea prin care trecusem și eu: fete de 12 ani urmărite de bărbați până în scara blocului, atingeri în zonele intime în spații publice sau în autobuz, comentarii despre hainele unor adolescente de 15 ani și ce le-ar face ei, bărbați necunoscuți în toată firea.
Și așa am prins curaj și am început să mă gândesc că poate, până la urmă, n-a fost vina mea. De fapt, am prins atâta curaj, încât o bună bucată de vreme am început să vorbesc doar despre violență și frică și singurătate și neajutorare. Și m-am simțit bine, că în sfârșit pot să spun, fără rușine, că există violență. Că eu am văzut-o cu ochii mei și am trăit-o îndeaproape. Apoi m-am simțit doar singură și teribil de tristă, fiindcă toți păreau să știe deja asta – doar alegeau să ignore.
A fost un moment când credeam că nu-mi mai e rușine deloc și chiar m-am vindecat. Nu mai auzeam înjurături sau uși trântite și nici nu mai trebuia să mă pun strategic între doi adulți, pentru a-i apăra de ei înșiși. Asta până să mă sune bunica de revelion, să-mi spună că bunicul iar a dat-o afară din casă și acum nu mai are cine să se furișeze ca să-i fure cheia.
Credem că e vina noastră
Nu m-am vindecat de nimic. Am 23 de ani și n-am mers niciodată într-un club, știind că acolo aș putea da de oameni beți și mi-ar fi prea frică de ce sunt ei în stare. Nici nu ies din casă seara. Grăbesc pasul când mă întorc acasă pe întuneric, de la facultate, cu mâna pe spray-ul cu piper din buzunar. Îmi vine să urlu la fiecare om care se uită la mine de parcă aș fi o bucată de carne. Acum vreo două luni a strigat unul după mine „Ce p*lă îți ceri, fă!” Într-unul dintre cele mai mari orașe din România, centru universitar, oameni faini, vorba aia, nu în orășelul din care vin și în care se masturbau oamenii lângă fetițe de 14 ani.
În urmă cu câteva săptămâni m-a urmărit un tip până la intrarea în mall, insistând să-i dau contul meu de Instagram sau alte date de contact. Nu m-a lăsat în pace decât când l-am amenințat că-l chem pe domnul de la pază. Un curier mi-a livrat mâncarea, după care mi-a scris pe Facebook, să-mi spună poftă bună și să mă întrebe dacă-l chem și pe el înăuntru, în timp ce-mi apăsa clanța de la ușă. Un șofer de la un serviciu de ride-sharing mi-a zis că-i sunt așa dragă, încât ar încuia portierele și m-ar lua acasă, iar apoi a părut surprins când i-am spus să mă lase să cobor. O mașină de poliție, cu doi tineri în uniformă care emanau Siguranță și Încredere, mergea încet pe lângă mine, în timp ce unul dintre ei îmi zicea că m-ar lua la o plimbare și că rujul meu ar arăta bine pe corpul lui.
Sunt doar câteva dintre situațiile care fac posibilă această statistică: 80% dintre femei trec prin hărțuire sexuală în locuri publice, la nivel global. Și numărul ăsta s-ar putea să nu fie real, fiindcă de prea multe ori ne e rușine. De prea multe ori credem că e vina noastră.
De când am ajuns la facultate, mi-am concentrat toată atenția în direcția violenței, dintr-o nevoie de a recăpăta controlul asupra vieții mele. Nu mai voiam să simt că nu pot face niciodată nimic. Orice temă de seminar, eseu sau articol trebuia legat de violența împotriva femeilor, de parcă căpătasem din senin o voce, iar acum oamenii de la celălalt capăt al e-mailului chiar mă puteau auzi. Doar că nici acum nu aude nimeni. Suntem doar noi, în cercul nostru strâns, care dăm din cap dezaprobator de fiecare dată când citim despre un nou caz de viol sau despre o altă femeie omorâtă în bătaie de partenerul ei.
Jumătate din populația României este formată din femei, însă prezența lor la conducerea țării nu reflectă această realitate. În continuare, rămânem sub media de 25% a Uniunii Europene în ceea ce privește reprezentarea femeilor. Și atunci, cui cerem să ne protejeze? Celor care strigă în gura mare în Parlament „te agresez sexual” unei foste colege de partid? Sau celor care nu negociază cu femeile? Parlamentarilor care au dosar penal pentru amenințarea fostei soții? Sau candidaților la funcția de Președinte care declară că feminismul e o mizerie sau că rolul femeilor nu e în politică?
Eu mi-am folosit vocea pe care am reușit s-o eliberez, ca să vorbesc doar despre violență, de parcă ăsta ar fi fost scopul fetiței care se temea în copilărie de propria familie. Am încercat să fiu o portavoce pentru femei care au trecut prin violență domestică, în timp ce mă ascundeam în spatele lor și-mi spuneam că eu ar trebui să mă simt norocoasă, că n-am fost o victimă. Prin minte mi se strecura însă amintirea din ziua când m-am întors de la școală, în clasa a patra, și am găsit-o pe bunica pe jos. Simt că o viață o să port vina asta, că n-am vorbit când a trebuit sau că nu am putut face mai mult fiindcă mi-a fost prea rușine.
„Rușinea trebuie să schimbe tabăra”
Mama a avut curajul să plece de lângă bărbatul care o agresa, chiar dacă părinții ei îi spuneau că n-o s-o mai vrea nimeni, mai ales cu un copil. Ăsta părea fi cel mai negru scenariu, în care eu eram ca o boală agățată de gâtul ei, chiar și de la câteva țări distanță. Părinții îi mai spuneau și că e vina ei, că ar trebui să îndure, că și ea e rea de gură și-l provoacă.
Chiar dacă cei mai mulți ani nu mi-a fost aproape, mama mi-a fost exemplu în privința asta. Datorită ei mi-am zis că n-o să tolerez niciodată violența în jurul meu, știind din amintirile ei cât de greu i-a fost să se rupă de agresorul ei. Știu și cât a suferit din cauza stigmatizării venite atât din partea părinților ei, dar și a societății. Poate că așa am învățat și să nu învinovățesc niciodată o victimă.
Mama a crezut mereu în povești de dragoste, în basme și filme siropoase, în care prințul salvează prințesa. Îmi spunea lucrurile astea într-una dintre dățile în care o vizitam în Italia: că acum e salvată, că în sfârșit se simte bine în relația ei, după ce bărbatului de lângă ea îi fusese greu să-i câștige încrederea. Și eu mă uitam la ea, gândindu-mă doar că pe mama n-a salvat-o niciun prinț, că ea singură s-a salvat, în pofida întregii uri îndreptate înspre ea și în a rușinii pe care a simțit-o până de curând, fiindcă a îndrăznit să fie victimă. Când am absolvit facultatea, mama a venit în România, să mă vadă. Atunci am vorbit și despre lucrarea mea de licență și despre toate proiectele legate de violența împotriva femeilor pe care le-am făcut la facultate, iar ea m-a întrebat dacă am făcut toate astea fiindcă mi-a povestit ea prin ce a trecut. Nu știu. Nici atunci n-am știut ce să-i spun.
Știu însă că m-am folosit de munca mea pentru a-mi exprima furia, de parcă eu, ca simplu individ, n-aș avea aceeași putere să-mi fac publică frustrarea. Doar că întotdeauna am ales să merg acasă și să plâng după ce vreun bărbat îmi spunea ce mi-ar face el, fiindcă mi se văd genunchii pe sub fustă, sau să le povestesc prietenelor mele, care, la rândul lor, au aceleași povești de împărtășit, de parcă noi am fi provocat și cauzat un șir lung și nefericit de întâmplări. Dar n-a fost vina mea. Și nici rușinea nu e a mea.
„Rușinea trebuie să schimbe tabăra,” s-a spus la începerea procesului în care Gisèle Pelicot a dovedit unei lumi întregi că abuzul n-ar trebui ascuns de ochii lumii din cauza rușinii. La sfârșitul anului trecut, tribunalul din orașul francez Avignon a devenit nucleul unei mișcări globale pentru supraviețuitoarele violenței sexuale și pentru femei. Acolo s-a judecat cazul în care Dominique Pelicot a fost acuzat că și-a drogat și violat soția ani la rând, invitând zeci de bărbați să facă același lucru. La 72 de ani, Gisèle nu doar că n-a dorit să-și protejeze numele sub anonimat, dar a hotărât ca acest proces să devină public, tocmai pentru că, spunea ea, e timpul ca rușinea să nu mai apese pe umerii femeilor supuse violenței. Curajul ei a făcut istorie, iar mie mi-a lăsat în minte o imagine vie: aceea că rușinea e arma agresorilor, a celor care vor uși închise, priviri întoarse, capete plecate, tăcere și ziduri cât mai înalte. Dar vocea acestei femei a devenit un strigăt colectiv pentru fiecare dintre noi: rușinea nu ne aparține.
