Ani buni am stat „în întuneric”, ros pe toate părțile de o rușine toxică care mă ținea în loc, dar pe care nu o vedeam nicicum. A venit momentul să-i spun rușinii pe nume. 

---

 

Tatăl meu a murit în martie 1991. Avea 37 de ani, exact vârsta mea de acum. 

1991 a adus multe schimbări în viața familiei, pe care însă atunci nu aveam cum să le înțeleg. Tata nu mai era, iar mama, profesoară la un liceu agroindustrial, rămăsese singură cu doi copii. Frate-meu avea 13 ani, iar eu mă pregăteam să intru în clasa I, la o școală din Botoșani, aflată la câteva sute de metri de casă. Ajunsesem „cu pile” în clasa d-lui A., învățătorul, fiindcă tata fusese un profesor de matematică foarte apreciat în oraș. 

Am urât anii de școală primară. În realitate, marele învățător era un tip agresiv de care îmi era frică și pe care nu l-am plăcut niciodată. Dl. A. îi ochea imediat pe cei mai vulnerabili și-i umilea în fața clasei, iar ca pedeapsă avea obiceiul să ne cheme la catedră și să ne ridice de perciuni cu ambele mâini, până scânceam de durere. Nu-mi plăcea matematica, iar pentru asta mă taxa mereu, aducându-mi aminte că îi fac de râs numele lui tata.  

„Asta-i o clasă cu copii de familie bună”, aveam să tot aud în jurul meu, iar cu timpul ajunsesem să mă simt un outsider. Mă înțelegeam bine cu colegii, dar începusem să devin conștient de lucrurile care mă făceau să fiu diferit de ceilalți. Mamă văduvă, orfan de tată erau cuvinte care îmi defineau deja universul, iar situația noastră financiară devenise brusc și mai precară. 

Și mai era ceva. Întrebarea pe care mi-o puneau colegii și de care aveam oroare: „De ce a murit tatăl tău?”. De fiecare dată mă înroșeam și mormăiam: „Avea ceva la plămâni, nu știu exact”. Explicația asta vagă aveam să o dau ani la rând, inclusiv prietenilor din liceu. La noi în familie, subiectul a fost mereu băgat sub preș, iar mama îmi zicea doar atât: „Taică-tu a avut mereu probleme cu plămânii, încă din tinerețe, când lucrase ca hamal în port și făcuse o pneumonie gravă. Și a mai și fumat mult.” Nu se vorbea însă aproape deloc despre faptul că tata băuse mult, mai ales în ultimii ani ai vieții. Moartea lui fusese grăbită și de alcool, nu mai încăpea nicio îndoială, dar nu aș fi recunoscut asta în fața nimănui. Era secretul meu. Voiam să rămân cu imaginea unui tată deștept, frumos și robust, și nu cu cea a unui tip deprimat, buhăit și cu ficatul ciuruit de alcool. 

Acum, la trei decenii distanță, îmi dau seama că sentimentul care m-a măcinat în anii de după moartea tatălui meu era, înainte de orice altceva, rușinea. O rușine care se infiltra treptat și care mă ținea într-o stare de inerție, până în punctul în care nu mai voiam să mă trezesc dimineața și să mă duc la școală. Nu aveam deloc încredere în mine și mi se părea că sunt cel mai prost elev din lume. Lucrurile aveau să se schimbe încet în gimnaziu și la liceu, odată ce mi-am dat seama că școala nu înseamnă doar ridicatul de perciuni și ore îngrozitoare de matematică care mă făceau să tremur. Datorită unor profesoare care au văzut ceva în mine (insist asupra genului, pentru că niciodată nu a fost vorba de bărbați), am descoperit plăcerea de a merge la școală și de a studia istoria, româna, engleza, geografia. Am devenit mai vesel, parcă mai curajos și mai hotărât să descopăr lucruri noi. Ceea ce nu înseamnă că-mi încheiasem răfuiala cu rușinea. Dimpotrivă, abia se încheiase primul act.
 
Lucrurile aveau să se complice din ce în ce mai tare. 
 

Ce este rușinea?

„Ne ducem viețile apăsați de rușine. Rușinea e un sentiment mult mai important decât se crede în general”, mi-a spus scriitorul american Jonathan Franzen în urmă cu câțiva ani. Era o zi însorită de toamnă și ne întâlnisem în holul Hotelului Unirea din Iași, pentru un interviu. Cuvintele lui m-au pus pe gânduri, dar nu-mi dădeam seama exact de ce. Câteva ore mai târziu, mi-a picat fisa. Oamenilor nu le place să vorbească despre rușine. Ceea ce într-un fel e paradoxal, în condițiile în care ea planează mereu deasupra noastră, ca o dronă sâcâitoare ce ne urmărește peste tot, acasă, la școală, în cartierul sau în satul în care locuim, la locul de muncă și pe rețelele de socializare. O auzim, știm că e acolo și ne bâzâie, dar ne facem că nu o vedem. 

Am rămas cu o întrebare în aer la sfârșitul acelei zile: ce e, totuși, rușinea? 

În general, rușinea e definită ca un sentiment de jenă, provocat de un eșec sau de o greșeală, o senzație negativă cauzată de o situație penibilă. Cam așa sună definițiile la prima mână, care se găsesc în DEX. Însă rușinea despre care vorbea Franzen era legată de un strat mult mai adânc al existenței și al cărui înțeles îmi scăpa atunci. 

Așa că am început să citesc despre asta și primul lucru pe care l-am observat e că unii psihoterapeuți încep prin a face o distincție între vinovăție și rușine. 

În timp ce vinovăția are o țintă precisă și e legată de regretul asupra unor lucruri pe care le-ai făcut, rușinea ține de întreaga identitate a cuiva. Vinovăția înseamnă să spui „am făcut ceva greșit”, iar rușinea se traduce prin „sunt un om defect”. Vinovăția e de cele mai multe ori la vedere, asta și pentru că vinovatul se poate arăta uneori deschis și dispus să repare ce a greșit, în timp ce rușinea mocnește în izolare, e învăluită în secret. Rușinea apare și ca manifestare a unei traume, iar tăcerea din jur este la rândul ei o parte a traumei, după cum observă și psihanalistul și neurologul Boris Cyurlnik în cartea Mai bine mor decât să spun. Rușinea. Tocmai de aceea „rușinea refuză să se lase rostită” și tot din acest motiv se vorbește atât de puțin despre ea. Ea apare ca „traumă individuală, însă care capătă formă doar sub privirea celorlalți”. 

În același timp, multora le e destul de greu să facă diferența între vinovăție și rușine, atunci când le trăiesc pe pielea lor. Însă, așa cum constata psihanalista Helen B. Lewis încă din anii ‘70, diferența majoră constă în ținta evaluării: „Experiența rușinii este direct legată de sine, care este centrul evaluării. În cazul vinovăției, nu sinele este obiectul central al evaluării negative, ci mai degrabă lucrul făcut sau nefăcut.”

Filozoful Jean-Paul Sartre plasează rușinea chiar în centrul existenței umane. În Ființa și neantul, Sartre construiește un triunghi ale căror vârfuri sunt „rușinea”, „corpul” și „vulnerabilitatea”. Lupta fiecăruia dintre noi se duce undeva între vulnerabilitate și nevoia noastră de a aparține.

Există însă și numeroși factori din „afară” care induc rușine și care exploatează tocmai această vulnerabilitate, iar aici biserica are un rol covârșitor. Doctrina păcatului originar spune că toți ne naștem păcătoși și că responsabilitatea pentru tot răul din lume stă pe umerii noștri. Noi am stricat planul lui Dumnezeu de a face o lume perfectă încă din prima fază de implementare a proiectului divin, iar acum trebuie să suportăm urmările. 

„Rușinea e demonul din mine de care nu am fost niciodată conștient. Însă odată ce identific rușinea și îi zic pe nume, încep să am putere asupra ei”, spune John Bradshaw, autorul unei cărți importante, Healing the Shame that Binds You. Tresar când citesc asta. Îmi dau seama că ani buni am stat „în întuneric”, cu rușinea care mă rodea pe toate părțile, dar care pe care nu o vedeam nicicum. Scrierea acestui text e pentru mine și o încercare de de a-i spune rușinii pe nume.

Privirea era întotdeauna acolo

în dimineaţa aia de august s-a schimbat tot
îi auzeam vocea prin somn uşor stridentă un râs bărbătesc zgomotos
care rupea definitiv liniştea tuturor dimineţilor de vară
dimineţi senine în care mă trezea sfârâitul ochiurilor
mama robotind în bucătărie dan citind  într-un cot
abia ne pusesem cablu în fiecare dimineaţă butonam
telecomanda încă nespălat pe ochi
dar de data asta m-a trezit el
am deschis uşa de la dormitor fără să fac zgomot
şi vocea lui m-a izbit de parcă am deschis uşa unui tren în mers
i-am văzut şapca de ofiţer m-am vârât sub cearşaf încercând să adorm la loc
acum o auzeam şi pe mama râzând un ofiţer de armată
un bărbat în uniformă la aşa ceva visase ea toată viaţa
am închis ochii soarele îmi bătea în faţă
încercam să-mi imaginez cum arată
încercam să umplu şapca ţeapănă de pe măsuţa de sticlă din hol
ce cap ar intra aici

Așa începe un poem pe care l-am scris în urmă cu mai bine de zece ani, intitulat unirea urziceni învingea glasgow rangers. Era un text autobiografic în care descriam cum mama l-a cunoscut pe M., un căpitan de armată, la șase ani după ce a murit tata. 

Mă obseda acest moment al întâlnirii lor, pentru că în el găseam semnele prevestitoare pentru o serie de transformări profunde din viața mea de adolescent. 

În primele luni, lucrurile păreau cât de cât ok între ei, până într-o zi, când M. a venit la noi într-o stare foarte ciudată. Era amețit și agitat, tocmai luase salariul și băuse cu colegii la un bar de lângă unitatea lor din Dorohoi. Nu era o beție obișnuită, cum vedeam eu la vecinii care se întorceau acasă toropiți de băutură. Mi-am dat seama de asta încă de când l-am văzut intrând în casă cu un baton de salam de vară, o sticlă mare de Fanta pentru mine și frate-meu, și un buchet de flori din care cădeau petale ofilite. A intrat încălțat în bucătărie, s-a așezat pe un taburet și a rămas așa câteva minute, scrâșnind din dinți cu o privire sălbatică. A început să urle brusc la mama și să o acuze că îl înșală, reproșându-i că, de fapt, ea minte când zice că se duce la muncă. A rupt florile, i le-a aruncat mamei în față, a spart mai multe farfurii și a plecat, cu ochii înroșiți. 

Acela a fost doar începutul. Au urmat ani întregi de scandaluri, doar că mult mai violente, cu bătăi și uși sparte, cu poliție, declarații la secție, jocuri de noroc, datorii. Pe mine M. nu m-a lovit niciodată, însă pe mama a bătut-o de mai multe ori. După fiecare show, cum îl numeam eu cu frate-meu, Dan, mama îl dădea afară și zicea gata, s-a terminat totul între noi. Doar că după câteva săptămâni sau chiar zile, M. se întorcea spășit și se împăcau. 

Am avut zeci de certuri cu mama în care îi reproșam lucrurile astea, dar ele nu duceau nicăieri. Nici acum nu înțeleg foarte bine de ce au fost atâția ani împreună, dar cred că are legătură și cu rolul de salvatoare pe care ea și-l luase. Ca într-un roman de Dostoievski, cred că mama visa să-l schimbe pe M., care la rândul lui avea multe în comun cu Dmitri din Frații Karamazov, voia să-l aducă pe calea cea bună. Și adevărul e că, atunci când nu bea, M. putea să fie și un tip ok. Iar asta făcea lucrurile și mai complicate. 

Mai mult decât scandalurile în sine, pe mine mă termina tensiunea de dinaintea lor. Țin minte că el lua salariul în ziua de 16 a lunii, și deja de pe 14-15 mă apuca agitația. Iar în zilele în care vedeam că întârzie, stăteam în pat aproape paralizat de frică, știind că, undeva în mijlocul nopții, o să-i aud bocănitul bocancilor pe scări. 

Violența ajungea la mine pe cale auditivă în primul rând, prin urletele care răsunau în tot blocul, prin pașii lui greoi și ușile trântite, care mă speriau cel mai tare, motiv pentru care am rămas de atunci cu o sensibilitate la zgomote și voci puternice. 

Povestea e lungă și din ce în ce mai încâlcită, și amplifică și mai mult rușinea care mă înhățase în copilărie. 

Viața mea în cartierul Spicul fusese una plăcută până când a apărut M., în dimineața aia de august. Eram săraci și ne lipseau multe, dar măcar aveam parte de tihnă și de o oarecare normalitate. O normalitate după care am ajuns mai apoi să tânjesc și pe care o invidiam când mergeam în casele prietenilor mei. Eu îmi făceam ușor prieteni, ieșeam la fotbal, eram pus pe glume și îmi plăcea rolul de bufon pe care mi-l luasem în gașca din fața blocului. Însă odată ce scandalurile de la noi din casă s-au întețit, îmi era tot mai greu să dau ochii cu vecinii și cu prietenii, în condițiile în care știa tot cartierul despre relația tumultoasă pe care o avea mama cu căpitanul cartofor. De fiecare dată când ieșeam dimineața din casă, după câte o noapte din asta albă, mă simțeam copleșit de rușine, de parcă eram strâns de o gheară pe dinăuntru și strivit de o Privire din afară. Nici nu era nevoie să fie cineva în fața blocului, mă simțeam așa și când strada era pustie. Pentru mine, Privirea era întotdeauna acolo. 

Noroc că intrasem deja la liceu, simțeam nevoia să evadez din cartier și să descopăr fețe noi. Ieșeam în parcul Eminescu, unde se adunau rockerii, printre care și frate-meu și prietenii lui, și parcă nu mai era totul așa sufocant. Descopeream o altă lume. 

A, și mai era ceva nou pentru mine. Alcoolul. 

Alcoolul intrase în viața familiei încă dinainte să apară M. Fratele meu începuse să bea și el încă din adolescență și venea des cu prietenii lui la noi acasă, unde trăgeau beții până târziu în noapte. Mama bea și ea ocazional, iar după ce l-a cunoscut pe M., a băut și mai mult. Bunica mea bea pe ascuns, iar unchiul meu, Ion, venea la noi în vizită mai tot timpul ciupit, uneori chiar foarte beat. Ion a murit la 50 de ani, înecat într-un iaz, în timp ce se întorcea noaptea de la o cârciumă. 

În copilărie, asociam alcoolul cu rușinea, cu boala și, evident, cu moartea. În același timp vedeam că peste tot în jur se bea — în casă, la barurile din cartier, la țară —și credeam că asta înseamnă viața de adult. Ce nu realizam însă atunci era că trăiam într-un oraș dat peste cap de scumpirile și șomajul din anii ‘90, când principiul de bază părea să fie „scapă cine poate”. Haos, sărăcie și mult alcool. Alcool prost, contrafăcut, care îi omora pe oameni încet și sigur. 

Cu atât mai mare a fost surpriza mea când, la primele ieșiri cu noii mei prieteni în parcul Eminescu, am descoperit cât de relaxant poate fi alcoolul. Beam orice: bere, vin, votcă cu lichior (tun, îi ziceam). Abia aia era adevărata evadare pe care o căutam și care mă făcea să uit de casă, mai ales în zilele de după scandaluri. Reușeam astfel să exist în două lumi paralele: o lume era casa mea, unde lucrurile se degradau din ce în ce mai tare, cealaltă erau băutele cu prietenii, când plonjam într-o stare aproape extatică. Viața mi se părea atunci minunată și îmi venea să-i iau în brațe pe toți din jurul meu. Nu amestecam cele două lumi. Încetasem să-mi mai invit amicii pe la mine și făceam tot posibilul să-mi țin prietenele la distanță, un alt obicei care m-a tot urmărit în viață. Îmi era rușine cu familia mea. 

Dar alcoolul părea să le rezolve pe toate. Mă foloseam de el ca de un energizant și, cât timp beam, orice rușine se dizolva. În plus, aveam mai mult curaj să vorbesc cu fetele, nu mai eram așa anxios și  oamenii râdeau la glumele mele. Beam doar când mergeam la rockotecă sau la bairamuri, iar faptul că nu simțeam nevoia să beau constant îmi dădea impresia că am totul sub control. Îmi ziceam în gând de multe ori: eu sunt diferit de cei din familia mea, eu nu beau ca ei, eu nu sunt pe autodistrugere. În doar câțiva ani, m-am transformat într-un binge-drinker, adică într-un băutor ocazional, dar care consumă o cantitate mare de alcool într-un timp foarte scurt. 

Una dintre capcanele acestui tip de consum e iluzia care te face să crezi că nu ai o problemă cu alcoolul. Și asta și pentru că apar mereu fluctuații: poți să bei cumpătat două seri la rând, dar să pierzi controlul și să te faci praf în a treia seară. Și atunci te consolezi că a fost doar o beție de-o seară, o scăpare. Tu nu ești ca cei marinați într-o beție perpetuă, pe care îi privești cu milă. Dar dacă bei mult și repede la o ieșire în oraș, ai toate șansele să te faci de râs, să spui tâmpenii, să ai pierderi de memorie. Pe scurt: te faci de rușine. De aici nu mai e decât un pas până la etapa „beau ca să uit că mi-e rușine că beau”, vorba lui Antoine de Saint-Exupéry.

Am trecut prin multe episoade de felul ăsta de-a lungul timpului, mai ales la petreceri, iar rușinea pe care o simțeam a doua zi, mahmur, era cumplită. E o senzație sufocantă și paralizantă, în care se suprapun toate: vinovăția pentru ceva ce ai făcut, rușinea și ura de sine. Mai grav e că te poți simți așa și după seri în care nu ai făcut nimic anume, fiindcă devine aproape un reflex. Odată cu el apare și instinctul masochist de a încerca să te vezi retrospectiv prin ochii celorlalți: derulezi filmul înapoi și te concentrezi doar pe imaginea ta de om beat, așa cum îți imaginezi că te vezi din exterior. Și atunci când epuizezi privirile concrete ale celorlalți, îți rămâne Privirea, care e peste tot și niciunde.

Rușinea toxică

În ultimele decenii, mai mulți cercetători din domeniul psihologiei și psihoterapiei au vorbit despre conceptul de rușine toxică, care este diferită de ceea ce numesc ei rușinea sănătoasă. Spre exemplu, Brené Brown, profesoară la University of Houston, vede vinovăția ca pe o formă de rușine sănătoasă, perspectivă care vine să lămurească confuzia de care vorbeam mai sus. 

Rușinea toxică, în schimb, este o forță distructivă care poate duce în timp la tulburări de personalitate, la adicții, anxietate, depresie, violență ș.a. De asemenea, ea se poate manifesta și prin autosabotaj, autovictimizare, narcisism, perfecționism, sindromul impostorului. În general, rușinea toxică este cauzată de experiențe traumatizante și de abuzuri din copilărie, fie ele fizice sau verbale, dar poate fi și rezultatul unei educații excesive, prin care părinții impun standarde nerealiste copiilor. Un copil care nu va atinge imediat țintele la care visează părinții va crește apăsat de sentimentul eșecului și cu promisiunea iubirii condiționate. Copilul știe că va avea parte de dragostea părinților doar dacă va bifa acele reușite absurde pe care aceștia le așteaptă de la el. 

Fiind o emoție care se conturează în relație cu ceilalți, rușinea poate fi și consecința unei respingeri, mai ales pentru copilul care caută o anumită conexiune și căruia nu i se răspunde pe măsură. Psihoterapeuta Arielle Schwartz vede rușinea ca pe „o rană a excluderii: lipsa unui sentiment de apartenență  îți dă senzația că ești într-un fel de exil; rușinea te face să te simți diferit și neînțeles în propria familie, ca un străin într-un teritoriu ciudat.”

Să nu uităm totuși că rușinea e o emoție, și ca orice emoție umană, se definește prin lumini și umbre. „În sine, rușinea nu e rea”, spune John Bradshaw în Healing the Shame that Binds You. „Rușinea e o emoție normală. De fapt, fără rușine nu poți fi cu adevărat uman. Rușinea ne face conștienți de limitele noastre. Rușinea ne ține în interiorul hotarelor umane, arătându-ne astfel că facem greșeli în viață, și că avem nevoie de ajutor. Rușinea ne amintește că nu suntem dumnezei.”

Această rușine sănătoasă poate deveni însă toxică atunci când e internalizată și când acaparează cu totul identitatea cuiva. E o rușine atât de copleșitoare și dezumanizantă, încât, așa cum observă Bradshaw, persoana respectivă va avea nevoie de un sine fals, ca și cum s-ar deghiza. E un proces în urma căruia încetezi oarecum să exiști, asemănător acelei ucideri a sufletului, despre care vorbește psihanalista Alice Miller. De aici și pendularea între perfecționism și autosabotaj, care te face să tânjești atât după un sine idealizat, cât și după unul decăzut, aflat sub demnitatea umană. 

Tot ce descrie Bradshaw îmi sună familiar pentru că eu însumi am trecut prin acest proces dureros, complicat și extrem de obositor. Cu toate astea, eu nu văd lucrurile în alb și negru, și cred că această nevoie a deghizării se poate traduce și prin reinventare. În aceeași măsură în care ea te împinge pe piste greșite și te ține în loc în viața de zi cu zi, această vânătoare de măști și noi identități poate veni la pachet cu transformări și descoperiri importante. Cred că sinele nu este fix & imuabil, ci poate fi și fluid. 

Însă calea pe care o ai de parcurs până la acele descoperiri e lungă, iar prețul pe care îl plătești e pe măsură. În primul rând, apare problema adicției, care întreține la rândul ei un lanț întreg de disfuncționalități. Iar adicția are în spate o cauză și, după cum constată și medicul Gabor Maté, care are o lungă experiență în tratamentul dependențelor, vine ca o reacție în fața suferinței umane și este, de cele mai multe ori consecința unei traume. „Ai simțit rușinea înaintea dependenței”, spune Mate. Iar odată cu adicția vin noi valuri de rușine, care pătrund în toate cotloanele vieții de zi cu zi. Astfel ajungi să te identifici cu rușinea toxică și să o vezi ca fiind definitorie pentru personalitatea ta. 

Partea cu adevărat tragică e că mulți oameni ajunși în situația asta nu mai văd nicio cale de ieșire. Sunt prea epuizați și le este rușine să ceară ajutor, iar de cele mai multe ori nici rudele nu fac nimic pentru a-i ajuta, în condițiile în care stigma socială din jurul dependențelor este mult prea apăsătoare. 

Îmi povestea o amică din Pakistan despre tatăl ei, care fusese toată viața dependent de droguri, și despre cum decenii la rând rudele lui au depus eforturi pentru a ține totul ascuns. Rușinea era prea mare, iar adicția trebuia să rămână secretul familiei. „Și-au consumat toată energia pe asta, în loc să încerce să-l salveze”, îmi spunea ea la câteva luni după moartea tatălui. 

O altă mare problemă e că există și o (meta)rușine car îi urmărește și pe abstinenți și pe cei aflați în faza de recuperare. Am stat de vorbă recent cu un prieten care hotărâse să ia o pauză de alcool pentru câteva săptămâni. „Mi-a prins bine pauza, dar cel mai greu mi-a fost în serile în care adormeam gândindu-mă la toate căcăturile pe care le-am făcut la beții în trecut”, mi-a zis el. 

Acest tip de reflecție are însă avantajele ei, tocmai pentru că presupune să stai în durere și să nu nu fugi de tine însuți. Scopul nu e să-ți ștergi trecutul, ci să ieși din brațele rușinii toxice, să faci cale întoarsă spre rușinea sănătoasă, unde există loc și pentru iubirea de sine, nu doar pentru ură. 

Să stai în durere presupune și o redefinire a relației tale cu timpul, după cum se vede și în acest pasaj memorabil din cartea lui Bogdan Alexandru Stănescu, Copilăria lui Kaspar Hauser: 

„Primul lucru pe care-l observi când renunți la o dependență e cantitatea imensă de timp care se desfășoară în față, zilnic, concomitent cu scurtarea lui la nivel general, filosofic. (...) Mi-am făcut procese de conștiință care țineau zile întregi, timp în care zăceam într-o aparentă letargie, întins pe pat, și-mi priveam mâinile, degetele de la picioare, descopeream un corp pe care-l mai văzusem cu asemenea luciditate doar în adolescență. Nopțile au devenit teritoriul coșmarului, fie al insomniei cu faldurile ei nesfârșite, din mătase neagră, fie al viselor absurde, premonitorii sau anamnezice. Am început să-mi rememorez fiecare clipă decisivă a vieții și modul în care am acționat atunci, să-mi dau bile albe sau, majoritatea, bile negre.”

Voiam să-i văd pe ceilalți, dar să nu fiu văzut

Cândva prin clasa a 12-a mă pregăteam să merg la olimpiada județeană de istorie și profesoara își pusese mari speranțe în mine. „Ai toate șansele să mergi la olimpiada națională și chiar să intri la facultate fără examen”, mi-a spus ea. Nu sunt eu de nivelul ăsta, mi-am zis în gând.

Cu o seară înainte de olimpiadă, m-am întâlnit cu niște amici, tineri actori de la Teatrul Mihai Eminescu, care mă adoptaseră în gașca lor. Mă simțeam bine cu ei și eram fascinat de mediul lor boem. Am ajuns cu toții la unul dintre ei acasă și am băut până dimineață. M-am dus la olimpiadă terminat, după o noapte în care nu închisesem un ochi. După ce ne-au dat subiectele, am scris câteva rânduri și am ieșit din sală după un sfert de oră. Îmi băgasem picioarele în olimpiada lor.

În viața mea apăruseră deja primele semne de autosabotaj, izvorâte din rușine. Însuși faptul că ajunsesem la Liceul Pedagogic era un semn. Deși mi-ar fi plăcut să studiez la „Laurian” sau la „Eminescu”, licee unde predase și tatăl meu, optasem în cele din urmă pentru un liceu mai slab, unde am intrat printre primii. Mi se părea că nu aveam cum să fac față și că oricum nu meritam să fiu la un liceu mai bun. 

Tot în adolescență eram activ în clubul de teatru al liceului, unde jucam și uneori făceam și pe-a regizorul. La un moment dat, mi s-a propus să joc rolul principal într-o piesă de Mrożek. Era totul bine și frumos la repetiții până când, într-o zi, m-a cuprins o spaimă cumplită că va trebui să urc pe scenă. Brusc m-a înfricoșat gândul de mă expune și de a fi văzut. Îmi era teamă că mă voi face de rușine. Am plecat de la repetiții și le-am zis colegilor că ies din spectacol. Și așa am ieșit definitiv și din clubul de teatru. 

S-a întâmplat însă apoi un lucru bizar, care, deși pare minor, mi-a influențat viața în mod semnificativ. După ce am văzut un un spectacol la Teatrul „Mihai Eminescu”, am simțit nevoia, fără un motiv anume, să scriu o cronică despre el. Textul meu a fost mai apoi publicat într-o revistă locală și așa a ajuns să fie citit și de Marius Rogojinschi, regizorul spectacolului. Nu-l știam prea bine, dar m-am întâlnit într-o zi întâmplător și el mi-a zis: „Tu scrii foarte bine. De ce nu dai la Teatrologie? E o secție de critică la UNATC”. 

N-am dat prea mare atenție vorbelor lui, mai ales că nu înțelegeam ce e aia teatrologie, până în momentul când trebuia să aleg la ce facultate să merg. Oscilam între Litere și Jurnalism, dar evident că îmi era frică de ambele variante. Mă speria concurența și, din nou, nu mă vedeam destul de capabil să fac așa ceva. Nu e de mine Universitatea București, nu merit să fiu student acolo. 

Mai rămânea însă o opțiune: teatrologia. 

Am intrat primul cu 9.98. Ce-i drept, spre deosebire de secțiile cool de la UNATC, Regie și Actorie, aici concurența era mică și nici nu se ocupau toate locurile. Alesesem din nou varianta cea mai sigură și mai la îndemână. 

Deși primii ani la UNATC au fost frumoși, un lucru care însă mă bântuia era sentimentul de vinovăție de după ce plecasem de acasă. Mama încă era cu căpitanul M., iar faptul că rămăsese singură cu el mă măcina zilnic. Mă simțeam ca un părinte care își abandonase copilul și-l lăsase expus pericolului. Am intrat astfel într-o etapă și mai anxioasă, iar remediul pe termen scurt îmi era deja cunoscut. Alcoolul. 

Încă din facultate începusem să colaborez cu câteva reviste, scriam cronici de teatru, mergeam la festivaluri și îmi făcusem un nume în breaslă. Doar că după o vreme, m-am plictisit de teatru sau cel puțin de teatrul mort, care e dominant pe lumea asta, după cum constata și regizorul britanic Peter Brook. Mi se părea un univers prea mic, rupt de lumea din jur și chiar de celelalte arte. Era același „teatru cu punțile tăiate”, despre care vorbea și Mihail Sebastian în urmă cu un secol. 

Am terminat cu chiu, cu vai facultatea și am rămas o perioadă scurtă preparator, dar s-a ales praful și de experiența asta. Aveam senzația că sunt un impostor, că n-am ce căuta acolo și drept urmare nici nu m-am ținut de treabă. M-am desprins într-un final cu totul de UNATC, deși unii dintre profesori încă trăgeau de mine să rămân la catedră. Poziția de cadru universitar mi se părea peste puterile mele, și adevărul e că nici nu mă simțeam în largul meu acolo. 

Dintr-o dată m-am trezit cu totul în aer, și încă într-un moment de criză financiară, când nici joburi nu se mai găseau. Dar nici nu mai conta. Nu mai gândeam pe termen lung în nicio privință și funcționam doar pe principiul de pe azi, pe mâine. 

Tot cam pe atunci mă părăsise și partenera mea, cu care fusesem împreună cinci ani. N-am fost deloc surprins, și tocmai de aceea nu am fost chiar devastat. Muriseră și bunicii mei în acei ani, iar fratele meu, bolnav de pancreatită, fusese la un pas de moarte.

Ajunsesem să mă identific cu rușinea. Doar că nu știam că era vorba de rușine. Tocmai asta era și capcana. Așa a început și căderea. A fost ca un proces de disoluție, de parcă spărgeam cu ciocanul tot ce mai semăna cu vechiul eu. 

Instinctul ăsta de a mă anula venea în principal din frica mea de expunere, care atinsese un stadiu critic. Nu mai scriam articole și cronici de teatru și refuzam orice propunere de colaborare, chiar și în condițiile în care o duceam prost cu banii. După care îmi dădeam cu pumnii în cap și mă învinovățeam că sunt incapabil și leneș.

La această spaimă contribuise și faptul că descoperisem pe net niște comentarii răutăcioase la adresa mea (erau chestii legată de lumea teatrală, jurii, UNATC), unele îndreptățite, altele doar chestii veninoase spuse de oameni care nici măcar nu aveau curajul să o facă cu numele lor real. Dintr-odată descoperisem că internetul nu e doar minunăția care îți deschide lumea, ci e și locul în oamenii pot spune lucruri nasoale despre tine. Era un șoc nu doar pentru narcisicul din mine, care din copilărie voia să fie plăcut de toată lumea, ci și pentru că rușinea asta nu mai semăna cu nimic din ce trăisem până atunci. Dintr-odată mi se confirmau acolo, pe ecran, criticile pe care mi le aduceam mie însumi.  

Amânasem destul de mult să-mi fac cont pe Facebook și țin minte că atunci când, prin 2011, m-am hotărât să intru în rețea, l-am întrebat aproape speriat pe un prieten: „Auzi, pe Facebook se înjură lumea și din astea?”. „Nu, mă”, mi-a răspuns el râzând. „E pe pace, punea lumea poze, clipuri de pe Youtube.” Mi-ar plăcea să-l revăd pe acel prieten și să-l întreb acum, zece ani mai târziu, cât de pașnic i se mai pare Facebook-ul. 

Toate zilele erau la fel. Mâncam mizerii, trăgeam beții în weekenduri și nu mă simțeam bine în corpul meu. Aveam timp, dar nu scriam nimic. Și de lene, dar și pentru că aveam impresia că literatura e doar terenul lui frate-meu, care era deja considerat unul dintre cei mai apreciați poeți ai generației lui. Eu eram un outsider. 

Chiar de Crăciun, când am ajuns acasă în Botoșani, am trecut și printr-un episod depresiv oribil, moment care i-a panicat și pe prietenii mei, îngrijorați că o iau razna. Acest episod avea legătură tot cu expunerea: cu câteva zile înainte, fusesem invitat de cei de la Dilema veche să răspund la o anchetă pe tema: cel mai bun spectacol al anului. Am scris la repezeală un scurt text prin care mă scuzam că văzusem prea puține spectacole în acel an, dar în care mai spuneam că Legenda Marelui Inchizitor mi se părea a fi unul dintre cele mai importante spectacole ale anului. Era vorba de un monolog susținut de Victor Rebengiuc, în regia lui Radu Penciulescu, montat la TNB. Nu-mi dau seama de ce făcusem alegerea asta, probabil a fost ceva care m-a atins, plus că aveam și eu fixațiile mele cu Dostoievski pe atunci. 

Ajuns însă acasă, de sărbători, am început să mă panichez. Nu mai eram mulțumit de alegerea mea. Mi se părea total ridicolă și compromițătoare. Ce vor zice ceilalți? Poate vor crede că mă dau bine pe lângă TNB? Altfel, cum se explică opțiunea mea? Eu, care militez pentru tot felul de experimente teatrale, am ales un spectacol convențional. Cum vine asta? Dar dacă nu vreau să fiu pe placul TNB-ului, înseamnă că gusturile mele sunt îndoielnice. Ceea ce e la fel de grav. Oare mi-am pierdut discernământul?

În prima noapte n-am dormit aproape deloc. Mă gândeam doar la textul din Dilema, care urma să mă discrediteze pe vecie. A doua zi n-am mâncat mai nimic. Stăteam întins în pat și priveam în tavan, iar maică-mea se învârtea în jurul meu cu farfurii pline cu mâncare. Am fost la o petrecere în ajun și le-am vorbit prietenilor doar despre Marele Inchizitor. Erau perplecși. Asta e doar o supapă, mi-au zis ei, doar știi și tu că problemele tale sunt în altă parte. Și aveau dreptate. Doar că mă lăsasem dus până în punctul în care fetișizam depresia. Stanie era și senzația de letargie în care bălteam, cu atât mai mult cu cât știam că am în mine niște resurse, pe care însă le îngropasem adânc. 

Simbolic, începusem să le îngrop încă din ziua în care renunțasem să joc rolul din piesa lui Mrożek, și mai apoi când am decis să dau la Teatrologie. Alesesem să fiu un observator al lumii, și nu parte din ea. Ceea ce în sine nu e rău, până la urmă mare parte din munca scriitorilor și a jurnaliștilor se bazează pe observație, și e un exercițiu esențial în tot ceea ce fac azi. Însă eu ajunsesem în faza de observator steril, speriat de acțiune, de responsabilități, de lume în general. Voiam să-i văd pe ceilalți, dar să nu fiu văzut. Eram, așa cum spune Arielle Schwartz, un exilat, un străin în propria lume. 

La un moment dat însă, în toată bezna s-a întrevăzut o lumină.

Calea de ieșire

Când mi-a venit ideea să scriu acest text, nu-mi era foarte clar încotro mă voi îndrepta. De aceea am și amânat câteva luni până să-l încep. Singurul lucru pe care îl știam era că nu-l voi putea scrie decât dacă voi renunța la proiecțiile mele, care mă fac uneori să văd realitatea printr-un filtru estetizant. Acesta nu e un text scris de pe poziția cuiva zen, care a depășit problemele și care acum livrează soluțiile de vindecare. Dimpotrivă, pe parcursul scrierii lui, am trecut prin momente similare celor despre care am tot vorbit până acum. Ba chiar m-am autosabotat, am abandonat textul de câteva ori, m-a înspăimântat gândul că va trebui să-l arăt colegilor mei și că va trebui să-l public. 

Am continuat tocmai pentru că, din când în când, aveau loc declicuri și descopeream, în timp ce scriam, lucruri despre mine. În același timp, îmi devenise din ce în ce mai clar că miza era să găsesc o cale de a-mi spune povestea într-un sens care să fie relevantă și pentru alții. Contrar a ceea ce se crede în general, autobiografismul nu e doar o chestiune solitară, ci și o formă de a crea o legătură cu ceilalți. Mai ales atunci când vorbești despre rușine. 

Într-un interviu pe care-l ascultam recent, terapeutul britanic David James Lees insistă că „rușinea e doar o emoție” - o emoție care depinde de noi și de alegerile noastre. Rușinea nu e vreo boală sau vreun virus pe care l-am luat în copilărie și de care nu mai scăpăm. Problemele apar odată ce intrăm în spirala rușinii, cu adicții, autosabotaj și toate formele pe care le poate lua, până când ajungem noi înșine să ne complicăm viețile. 

Și acum, vestea bună: există soluții. 

Ele nu urmăresc să extirpe rușinea toxică ca pe o tumoră, și de aceea nici termenul a vindeca nu e tocmai potrivit. Scopul este mai degrabă de a transforma rușinea, de a parcurge drumul înapoi de la cea toxică la cea sănătoasă. Și nu poți face asta decât dacă destructurezi spirala rușinii. 

John Bradshaw propune mai multe soluții și exerciții în cartea Healing the Shame that Binds You, pe care le prezintă drept metode de externalizare, provenite din diverse școli de terapie. Primul pas - și încă unul extrem de important - este ieșirea din ascunzătoare. Să îmbrățișezi rușinea implică durere, dar atâta timp cât rușinea noastră e ascunsă, nu putem să facem nimic în privința ei, spune Bradshaw. Sunt mai multe căi de ieșire, de la a merge la terapie până la a participa la grupuri de suport, în cazul celor care se confruntă cu adicții. Comunicarea cu ceilalți și împărtășirea poveștii tale au un rol important, iar în acest caz și scrisul ajută foarte mult. Există și o serie de exerciții prin care poți să externalizezi imaginea de sine și vocile din capul tău, vocea care te ceartă, vocea părintelui etc., și astfel să aduci și o dimensiune pozitivă în felul în care te percepi. Tot de un astfel de control al vocilor ține și modul în care te raportezi la istoria personală și la acea meta-rușine care te trage înapoi chiar și după ce crezi că ai depășit mai multe obstacole din viața ta. Și mai e ceva: reconectarea cu copilul pierdut din tine, aspect asupra căruia insistă mai mulți terapeuți; aceștia definesc această reconectare drept punctul cheie în procesul de transformare a rușinii toxice în rușine sănătoasă.

Eu, unul, nu m-am ținut de vreo metodă anume în mod constant. Am încercat diverse strategii, dar nu le-am integrat în viața mea. Cu toate astea, au fost lucruri care m-au ajutat în reducerea rușinii. Evident, și astăzi mă confrunt cu anxietatea și autosabotaje, dar rușinea nu-mi acaparează viața ca acum zece ani sau mai bine. Asta e diferența majoră. Problemele de familie n-au dispărut; ba dimpotrivă, au venit altele poate și mai complicate. Cu toate astea, acum am mai multă încredere în mine, nu mai sunt așa letargic și nu mai am frica aia teribilă de expunere, deși ea mocnește în continuare și am rămas sensibil la critici. Nu mai am senzația că privesc lumea de la distanță, ci mă simt parte din ea.

Astăzi sunt într-o relație cu cineva alături de care mă simt foarte bine, am un job stabil, lucrez cu niște oameni pe care îi apreciez &  de la care am multe de învățat, iar munca de reporter mă încântă. După 2013 încoace, am fost implicat în diverse proiecte culturale și publicistice, iar în ultimii ani am scris și câteva texte de care sunt mulțumit, mi-au fost montate două piese de teatru, iar o a treia e în lucru. Poate că, văzute din afară, nu reprezintă mare lucru, dar pentru mine înseamnă ceva. Dacă mi-ar fi spus cineva după ce am terminat facultatea că voi face toate astea, i-aș fi râs în față. 

Un punct de cotitură a fost o bursă la Bard College din Berlin între 2010 și 2012. Dacă pentru mulți dintre colegii mei de acolo, veniți din toată lumea, asta era o bursă printre altele sau o trambulină pentru alte poziții academice, pentru mine a fost o salvare într-un moment în care eram la pământ. În cei doi ani petrecuți acolo am avut ocazia să fac lucruri la care nici nu visasem până atunci. Studiam literatura, istoria artei, filosofia cu niște profesori deștepți și amuzanți, mergeam la cursuri în splendidele muzee din Berlin, făceam excursii de grup în orașe din Italia, unde învățam despre Renaștere ș.a. Căpătasem mai multă încredere în mine, îmi plăcea viața în acel campus micuț din Berlin și, cel mai important, simțeam că aparțin unui loc și unui grup. 

Odată ajuns la Berlin, mi-am dat seama că  era locul perfect în care o puteam lua de la zero. Nu mă știa nimeni  și voiam să las în urmă tot ce avea legătură cu România, inclusiv limba română. Începusem să visez la o carieră academică, la doctorate și masterate în America, ba chiar aveam o fixație să devin scriitor de limbă engleză. Problema era că mă lăsam dus de proiecții, care nu erau susținute de un efort pe măsură sau de o înțelegere realistă a aspirațiilor mele. Ce mă fascina era ideea de face asta, și nu lucrul în sine. De data asta, mă dusesem în direcția opusă, spre sinele idealizat, despre care vorbește John Bradshaw. 

În cele din urmă, m-am întors în România și câțiva ani mi-am văzut de alte treburi, dar încă nu-mi ieșise din cap fantezia mea de a fi scriitor în America. Nu-mi găseam locul. În 2017, am tras de mine și am fost acceptat la un masterat de scriere creativă în Michigan. Se ivise în sfârșit șansa la care visasem atât, doar că odată ajuns acolo, m-a izbit realitatea. Nu doar că mă descurcam foarte greu cu banii, dar mi-am dat seama că nu asta îmi doream și că nu aveam ce căuta acolo. M-am întors în România după trei luni, apăsat de rușine și cu sentimentul că sunt un mare ratat. Însă n-a trecut mult până să-mi dau seama: odată consumată fantezia mea, puteam în sfârșit să scriu și să fac toate acele acele lucruri la care visasem, chiar aici, în România. Fusese ca o dezvrăjire. Am început să mă simt bine aici, să nu mai am senzația că viața e mereu în altă parte. Știam mai bine cine sunt și unde sunt.

Umbra din noi

Una dintre provocările cu care se confruntă cei care aspiră spre un sine idealizat e că trebuie să depună foarte mult efort în menținerea acelei imagini nerealiste, după cum observă și autorul cărții Healing the Shame that Binds You. În lumea de azi, în care suntem toți pe rețele de socializare, lucrurile devin și mai complicate când vine vorba de păstrarea aparențelor gonflate. Mai mult, Bradshaw spune că acestora le este și mai greu să recunoască și să-și accepte părțile disparate ale sinelui. Noi, oamenii, suntem ființe contradictorii și pendulăm între diverse stări, luăm decizii iraționale și suntem definiți de contraste. Or, pentru cineva care ține cu dinții de o imagine imaculată, va fi și mai greu să accepte și să integreze acele laturi întunecate care ies din noi în diverse situații. Bradshaw compară asta cu încercarea a ține o minge sub apă. Și pentru că ele nu vor fi recunoscute ca atare, prin acceptarea și iubirea de sine, oamenii vor fi și mai măcinați de rușine odată ce ele ies la suprafață. 

În cartea Umbra din noi, Verena Kast vorbește despre acceptarea umbrei și spune că există „pericolul de a ne contesta orice valoare, convinși fiind că cine nu este în întregime bun este rău până în adâncul ființei sale. Disocierea între bine și rău, care ne-a făcut până acum să ne identificăm doar cu latura bună, cea luminoasă, rămâne valabilă, deteminându-ne însă acum să ne identificăm doar cu latura întunecată.”

În ultimii ani, am avut mari dificultăți să-mi accept umbra și am ajuns să mă gândesc la mine doar în termeni maniheiști. Am avut perioade în care am decis, de exemplu, să nu mă ating deloc de alcool pentru câteva săptămâni sau chiar luni, timp în care eram mândru de mine și-mi întrețineam această imagine puritană. Apoi picam în cealaltă extremă, cu episoade de mâncat și băut compulsiv, când mă judecam extrem de aspru pentru că dintr-o dată imaginea ideală se făcea țăndări. Ceea ce nu înseamnă că abstinența nu ajută, dar dispariția substanței nu rezolvă automat și problemele din adâncime. 

În aceste situații, psihoterapia este o soluție, pentru că te ajută tocmai să-ți identifici fețele multiple și să le îmbrățișezi cu tandrețe. Am fost la trei terapeuți de-a lungul timpului și de fiecare dată am renunțat după câteva săptămâni sau luni, poate dintr-o altă  formă de autosabotaj. Chiar și așa, aceste ședințe m-au ajutat pe moment și acum sunt hotărât să reiau terapia. 

Unul dintre terapeuții la care am fost, și căruia îi vorbisem despre problema mea cu alcoolul, m-a întrebat într-o zi: „te-ai gândit vreodată cum te-a ajutat alcoolul de-a lungul timpului?”

Am rămas blocat. În primă fază, mi s-a părut o întrebare tâmpită, după care am început să mă întreb serios: oare chiar m-a ajutat vreodată? Și, ușor-ușor, mi-am dat seama că da. Poate că, pe lângă problemele pe care mi le-a creat (mie și implicit altora din jur), alcoolul m-a și ajutat să trec peste niște momente foarte grele, precum cele din liceu, să-mi tempereze anxietatea atunci când simțeam că o iau razna sau să-mi scadă cenzura interioară. Erau soluții pe termen scurt, dar au avut rolul lor. 

După moartea tatălui meu, m-am raportat la alcool ca la un dușman, un fel de monstru care o să vină să mă devoreze și pe mine. Doar că problema nu era alcoolul în sine, ci felul în care am filtrat eu toate evenimentele din copilărie. Un prieten, băutor de felul lui, îmi zicea recent că nu înțelege de ce am relația asta așa tensionată cu alcoolul. „Băutura e un dragon, dar e un dragon pe care îl călărești tu, nu el pe tine”, mi-a zis el. Ani întregi am încercat să-mi rezolv problemele orientându-mă spre exterior și gândind oarecum mecanic, însă calea de scăpare e exact în direcția inversă: spre interior și, mai exact, înapoi la copilul din tine.

Nu cred că am luat vreodată în serios ideea asta de copil interior. Am scris despre copilăria mea de mai multe ori, ce-i drept, dar nu m-am gândit la posibilitatea unui dialog cu copilul interior. Asta până de curând. 

Mama e bolnavă de cancer și, din toamna trecută, face tratamentul în București. Stă temporar într-un apartament din Crângași, unde mă duc să o văd constant. În ciuda faptului că ultimul an a fost unul foarte greu pentru toată familia, nu pot să nu observ și alte schimbări pe care le-a adus boala. Niciodată nu am văzut-o pe mama atât de lucidă, atât de atentă și de curioasă în legătură cu ceea ce fac. Evident, receptivitatea ei are legătură și cu faptul că a eliminat alcoolul din viața ei. E prima dată când o văd atât de prezentă. 

M-am dus de curând să o văd pe mama, într-o după-amiază cu lumină aurie de mai, și am luat-o pe jos de pe Calea Victoriei până în Crângași. Pe drum, mi-am pus în căști Healing Shame, un episod din The Adult Chair, un podcast al terapeutei Michelle Chalfant. Cu vocea ei plăcută și tonică, Chalfant explică cum noi, oamenii, ajungem să creștem cu multe credințe false, pe care creierul nostru le înregistrează încă din copilărie. Doar că toată această filtrare distorsionată are loc prin creierul unui copil, ceea ce ne face să credem că nu merităm să fim iubiți sau ne face să ne învinovățim pentru derapajele părinților, mai ales în familiile unde se bea mult. 

În clipa în care Chalfant a pronunțat cuvintele „copil dulce și inocent”, am simțit ceva ca un junghi. 

Și apoi am ascultat-o cum ea prezintă cei opt pași dintr-o meditație ghidată. Ideea acestui exercițiu e să stai pe un scaun, cu ochii închiși. Cum eu tocmai treceam pe sub Pasajul Basarab, înconjurat de mașini și praf, nu era tocmai cadrul ideal pentru meditație ghidată. Și totuși am zis să ascult până la capăt. 

Drumul arată așa: din poziția adultului care ești azi, încerci să te întorci în timp, spre momente în care ai fost copleșit de rușine sau să inviți la lumină acea parte din tine care a fost rușinată, să intri în dialog cu acea versiune a ta mai tânără. Mai exact cu copilul interior, căruia să îi mai spui întâi că ești acolo ca să-l cunoști mai bine și să ai grijă de el. Apoi să-i oferi ocazia să spună ce are de zis. „Poate țipă, poate plânge, nu contează, e ok. Tu asculți ce are de zis”, spune Chalfant. „Și abia după aia îi spui că îți pare rău că a trecut prin ce-a trecut și că ai lipsit atâta timp. Dar acum trebuie să știe că ești aici să ajuți.” Urmează o parte foarte importantă în care tu, adultul, îl ajuți pe acel copil să înțeleagă de unde vine trauma, corectându-i astfel percepția greșită. 

Eu știu ce i-aș zice acum copilului interior, chiar acum, în timp ce trec pe lângă IDM și pe lângă barul de gară unde se bea Neurmarkt pentru „bărbați cum trebuie”: „Nu tu ești de vină, ci mama ta a greșit atunci când a continuat relația cu M. după ce ai rugat-o în repetate rânduri să nu-l mai primească în casă”. Sau: „Tatăl tău a greșit atunci când a continuat să bea și să nu mai aibă grijă de el, deși știa că avea doi copii, pe care i-a lăsat orfani. Nu tu ești de vină.”

Mai e un pas, cel în care îl întrebi pe copilul care trăiește încă în tine: tu ce ai nevoie de la mine?

Ascultă-l și promite-i: o să fac asta pentru tine, o să mă întorc.

Lăsasem în urmă agitația de la Pasajul Basarab și intrasem pe niște străduțe liniștite, Alizeului, Țibleș, Lucăcești, cu case ale căror acoperișuri scânteiau sub razele blânde ale apusului. Atunci m-a bușit brusc plânsul, pentru că dintr-odată l-am văzut: un copil singur și speriat, de care trebuie să am grijă. 

Da, pot să fac asta pentru tine.