Run The Jewels, RTJ4, 2020
SCOR SCENA9: 4 din 5
Într-o joi, pe 30 iulie, Donald Trump a mai cotcodăcit după o mărgică pe care-o clocise pe Twitter: ce-ar fi dacă am amâna prezidențialele din toamnă? Alertele breaking news au început să piuie instantaneu, lăsând în urmă - cum bine îi șade unui început de mileniu ADHD - o altă știre: economia Statelor Unite a scăzut cu aproape 33% în perioada aprilie-iunie, cel mai grav declin de la al doilea război mondial încoace.
Run The Jewels (rapperii El-P și Killer Mike) refuză de vreo șapte ani să pună botul - inegalitatea, injustiția și contractul social global făcut ferfeniță sunt temele lor predilecte. Sigur, din perspectivă apăsat americană, dar nu vă faceți iluzii: fluturii care bat din aripi în Washington încă produc cutremure și la marginea imperiilor.
Lansat pe fundalul pandemiei de coronavirus și al acutizării protestelor Black Lives Matter, al patrulea lor album, RTJ4, e zgomotul prezentului: cacofonic, distorsionat și deranjant, dar - în cele din urmă - imposibil de dat deoparte. Iarăși, cine are impresia că la noi, în dulcele bâlci est-european, astfel de discuții ar fi nepotrivite ori nu e atent, ori e complice.
Așadar, țineți-vă bine, căci povestea începe direct și brutal, în mijlocul unei încăierări cu poliția. Iar protagonistul nostru mai degrabă se-mpușcă în cap decât să se dea prins:
I got one round left, a hunnid cops outside
I could shoot at them or put one between my eyes.
Chose the latter, it don't matter, it ain't suicide
And if the news say it was, that's a goddamn lie.
Can't let the pigs kill me, I got too much pride
And I meant when I said it, never take me alive.
Yankee and the Brave (ep.4) pornește cu instrumentație la foc automat și cu versuri asemenea, flux al conștiinței într-un film de groază. Ooh la la, în schimb, este intens fredonabilă și copilăroasă.
Ceea ce le leagă e insistența dinspre final: în cazul primeia e vorba de crescendo, în celălalt - de instrumentarul hip-hopului clasic (scratch-uri, sincope din ce în ce mai abrupte, destrămarea „materialului de lucru").
Out of Sight mărită cele două procedee și le adaugă, după vreun minut și jumătate, flow-uri (rostirea sacadată care transformă versurile într-o pastă omogenă, cuvânt-dupăcuvânt-du-pă-cu-vânt) într-atât de accelerate încât riști să te ia cu amețeală.
E, cum spuneam, rap după manualul marilor clasici nouăzeciști, care-ți impune să ciulești urechile chiar și-atunci (sau mai ales atunci) când ții hotărât și irepresibil ritmul. Odată ce ți-a atras atenția, adică, te obligă să cauți urgent versurile.
Desconsiderat chiar și după decenii bune de la consacrare, rapul rămâne una dintre puținele forme de artă în care, atunci când îți imaginezi lumea drept un conflict între Ayn Rand și Kurt Vonnegut, senzația nu e vomitiv-livrescă, ci naturală și proaspătă: "Hand on my heart and my mind on my drugs/Got a Vonnegut punch for your Atlas shrug".
Holy Calamafuck se frânge după numai un minut și jumătate și devine altceva: un "Fire!" rostit de-o voce de copil marchează interludiul, iar modul de adresare de după e în mod evident mai amenințător, mai grav. Instrumentația se diversifică și ea până în punctul în care - aproape pe nesimțite - ai alunecat din hip-hop în electronicale (goonies vs. E.T.).
Partea mediană a albumului conține, probabil, cel mai eficient "dublet" înregistrat până acum de Run The Jewels - walking in the snow și JU$T (aceasta din urmă cu nițel ajutor din partea lui Zack de la Rocha) amplifică zgomotul și lasă furia să răbufnească. Ai de toate: de la bucățele de refren repetate până când ajung un soi de mantre (un procedeu, apropo, foarte pop) până la riff-uri nu departe de Rage Against The Machine, dacă tot aminteam de musiu de la Rocha.
Sentințele, de asemenea, sunt și ele mai clare, iar concluziile - mai tăioase. N-o să lămurim controversa aici, dar e semnificativ că, înainte ca lumea să se fi apucat să dărâme statui, oamenii ăștia îi îndemnau pe ascultători să-și privească mai atent puținele bancnote:
Look at all these slave masters posing on your dollar!
În aceeași super-grea categorie stau criticile la adresa pseudocreștinilor care n-au probleme când copiii imigranților sunt aruncați, la propriu, în cuști ("Never forget: in the story of Jesus, the hero was killed by the state"), amintirea unui alt caz de abuz polițienesc decât cel căruia i-a căzut victimă George Floyd ("My voice goes from a shriek to whisper: I can't breathe!") și metafora apăsată și înfricoșătoare din Pulling the Pin ("There's a grenade in my heart").
RTJ4 abundă în astfel de momente, dar trebuie spus că, dacă muzica n-ar susține ansamblul, ar fi aproape degeaba. Din fericire, nu e cazul - 40 de minute trec ca o boare, amestecul de stiluri, tehnici și procedee nu strică vreodată impresia apăsată de omogenitate, iar încheierea - a few words for the firing squad - sună mai degrabă a epitaf, a cerc închis și te duce cu gândul la albumele conceptuale din alte vremuri: faptul că solo-urile nesfârșite de chitară au fost înlocuite de beat-uri e cu totul irelevant.
Pe scurt, RTJ4 e un document angajat și clar dintr-o perioadă în care e foarte ușor să-ți pierzi capul. Am început prin a-l evoca pe Donald Trump și e important de adăugat că acesta nu e menționat nici măcar o dată pe parcursul albumului: dacă ar fi de reținut o idee, una singură, din cele 40 de minute de zgomot și de furie, aceasta ar fi ca niciodată să nu te concentrezi asupra simptomelor, ci să încerci să înțelegi cât mai bine cauzele bolii care te macină.
foto cover: captură din Legend Has It
