Raafat Majzoub, arhitect, scriitor și artist libanez, îl invită pe filosoful Costică Brădățan să discute despre eșec în legătură cu rolul arhitecturii ca naratoare a civilizației și despre conservare ca instinct omenesc fundamental. Mazjoub a primit bursa de cercetare Aga Khan pentru Arhitectură Islamică la MIT și va ține un curs în cadrul programului de Artă, cultură și tehnologie, pe care l-a și absolvit. Costică Brădățan predă studii umaniste „Paul Whitfield Horn” la Honors College, Texas Tech University, și autor al cărților „A muri pentru o idee” și „Elogiu eșecului. Patru pilde de umilitate”.
Această conversație face parte din volumul Beyond Ruins: Reimagining Modernism (ArchiTangle, 2024), dedicat renovării Niemeyer Guest House, un proiect al East Architecture Studio din Tripoli, Liban, premiat cu Aga Khan Award for Architecture. Clădirea proiectată în 1962 de celebrul arhitect brazilian Oscar Niemayer pentru orașul Tripoli trebuia să servească Târgului Internațional Rachid Karameh, considerat cel mai vechi târg comercial din Africa. A fost gândită ca un manifest arhitectural al modernizării Libanului din anii '60, însă construcția ei a fost abandonată în 1975, când în țară a izbucnit un război civil. În 2023, clădirea a fost propusă pentru lista UNESCO a siturilor periclitate, iar o parte din acest complex arhitectural a fost restaurat și transformat de East Architecture Studio în spațiu de lucru, creație dedicat unei lungi tradiții în prelucrarea lemnului.
Traducerea în limba română a interviului a fost realizată de Iulia Gorzo.
Raafat Majzoub: Mă interesează perspectiva ta asupra ruinelor. Par a fi în strânsă legătură cu eșecul și umilitatea, subiecte pe care le tratezi în profunzime în cea mai recentă carte a ta, Elogiu eșecului. Patru pilde de umilitate. Eșec în sensul că limbajele devin ruine atunci când nu mai sunt utile, clădirile devin ruine pentru că nu sunt administrate sau întreținute, ideologiile devin ruine când energia le e secătuită.
Costică Brădățan: Într-adevăr, ruinele par a fi în strânsă legătură cu eșecul și umilitatea, dar poate că într-o manieră chiar și mai dramatică decât cea sugerată de tine. Priveliștea ruinelor, cum ai observat, poate evoca o proastă administrare sau chiar lipsa oricărei întrețineri. E cumva de bun simț: a da viață unui lucru e doar jumătate din proces; cealaltă jumătate e menținerea sa în viață, ceea ce presupun că face ca procesul de creație să fie unul continuu.
Și totuși, prezența ruinelor semnalează ceva mai profund, mai grav și mai devastator: precaritatea funciară a oricărui lucru omenesc, transformarea oricărui rod al muncii noastre în ruină, „deșertăciunea tuturor lucrurilor”. Oricât am îngriji un lucru, oricât timp și efort am dedica întreținerii sale, tot va fi „redus la ruină”. Ruinele sunt destinul nostru.
În acest sens, ruinele ne aduc aminte pur și simplu cât de aproape suntem mereu de nimic. Deși sunt parte din această lume, ele evocă o altă lume. Sunt o linie de graniță – literalmente o piatră de hotar – între două tărâmuri: existență și non-existență. Iar în acest sens, sunt obiecte de studiu fascinante. Semnifică nimicul în proximitatea căruia există toate lucrurile omenești și unde se vor și întoarce în cele din urmă.
Și umilitatea?
Tocmai aici intră în joc umilitatea. Pentru că întâlnirea asta cu ruinele ca vestitoare ale nimicului ne „aduce cu picioarele pe pământ”. O expresie potrivită, dacă ne gândim că „umilitate” vine din latinescul „humilitas”, rădăcina sa fiind „humus” – „pământ” sau „sol”. Și avem multe de învățat din acest drum descendent al nostru: coborând pe pământ, avem șansa să ne deșteptăm și să ne uităm la noi, dar și la toate celelalte lucruri, într-o lumină nouă. Oamenii – și arhitecții în special – pun de regulă mare preț pe „perspectiva aeriană” și pe diferite „perspective de sus”, pentru cât sunt de revelatoare. Și totuși, acestea nici nu se compară cu „perspectiva de jos”, care ne oferă acces la intimitatea lucrurilor, la un nivel de detaliu și o bogăție perceptivă pe care o „vedere aeriană” n-o va putea oferi niciodată. Unul dintre regizorii mei de film preferați este Yasujirō Ozu. Marca lui stilistică este cadrul fix, filmat de la nivelul solului: camera lui nu privește lumea din perspectiva unei persoane care stă în picioare, cum se întâmplă la majoritatea regizorilor, ci din cea a cuiva care stă pe tatami. E metoda de lucru și perspectiva umilității înseși.
Ce vreau să spun cu asta e că a fi cât mai aproape posibil de pământ, a fi aduși „cu picioarele pe pământ”, un sentiment pe care tind să ni-l insufle ruinele, ne poate face cu adevărat mai înțelepți pentru că ne pune „la punct”. Se poate spune, așadar, că ruinele ne „ancorează”. Și tocmai de aceea, în ciuda izului lor de neant sau poate chiar datorită acestuia, ar trebui să le conservăm ori de câte ori e posibil.
Atunci mi-ai putea vorbi despre noțiunea de conservare? Cunoscându-ți opera, aș putea presupune că se referă la imposibilitatea imaginării viitorului, dar mă întreb dacă nu cumva poate fi concepută și ca o tehnologie care să-l calibreze. E posibil și ca ambele perspective să însemne același lucru, dar ar fi minunat să ne spui mai multe despre conservare.
Înainte de asta, Raafat, cred că le datorăm cititorilor noștri o explicație. Cel puțin eu unul le sunt dator cu o mărturisire. Adevărul e că nu sunt specialist în arhitectură. Ceea ce nu mă împiedică să fiu fascinat de ea, așa cum nici faptul că sunt mai degrabă ignorant în materie de aerodinamică nu-mi știrbește fascinația față de zbor. Și mi-am zis că ai dat dovadă de o îndrăzneală remarcabilă, nu-i așa, invitând un inocent desăvârșit să contribuie la acest volum. De altfel, îndrăzneala ta a fost atât de frapantă, încât mi s-a părut întrucâtva înduioșătoare. Așa am ajuns la concluzia că singurul fel de a mă arăta la înălțimea invitației tale îndrăznețe era să fac ceva la fel de îndrăzneț: s-o accept. Iată-mă deci discutând pe larg un subiect despre care nu știu prea multe. Mai bine nu se poate.
Să-ți răspund acum la întrebare: vrem să „conservăm” ceva, indiferent de stadiul de ruinare în care se află, pentru că ne oferă o senzație de „ancorare”. Restaurând o clădire veche, dându-i o viață nouă, e ca și cum am arunca o ancoră în trecut: asta ne ține pe loc, ne fixează, ne înrădăcinează. Facem asta tot timpul, indiferent de costuri și dificultăți tehnice, oricât ar fi de anevoios. O facem pentru că acolo e viața – în trecut. Și întotdeauna tindem către viață.
Ha! Ei, îți mulțumesc că mi-ai făcut pe plac, dar ce înțelegi prin „viața e în trecut”?
Viața e în trecut, firește – unde altundeva să fie? E suficient să ieși la o plimbare într-un cartier nou, într-un complex construit recent (sunt o mulțime în ultima vreme). Trebuie să recunoști că toată acea noutate emană neîndoielnic ceva inert, superficial și deloc atrăgător, așa că nu vrem să zăbovim acolo mai mult decât trebuie. Indiferent de patina artificială sau de stilul „clasic” imprimat acestor clădiri, știm că viața e în altă parte. Viața – „viața trăită”, adevărată, autentică – e acolo unde sunt clădirile vechi, bisericile, moscheile și templele vechi, piețele străvechi. De aceea, de fiecare dată când vizităm Atena sau Roma, Istanbul sau Cairo, Beijing sau Kyoto, ne simțim atrași de cartierele lor vechi, oricât ar părea de în ruină, primitive sau șubrede, și rareori vizităm zonele noi. Vei spune că în cartierele noi nu prea avem ce vedea, că toate arată la fel. Tocmai despre asta e vorba. Suntem atrași spontan de umanitatea păstrată în pietrele vechi. Nu numai pentru că sunt vechi (în natură există stânci chiar și mai vechi, față de care nu simțim însă vreo atracție deosebită), ci pentru că istoria omenirii – capitole lungi din ea – s-a întâmplat în prezența lor, care nu doar că ne-au oglindit existența de-a lungul veacurilor, ci au și absorbit-o, într-un fel. Știm instinctiv că, în pofida aspectului lor de ruine, găsim în ele mai multă forță decât în cele mai noi edificii.
Beyond Ruins. Reimagining Modernism
Nu e oarecum paradoxal?
Ba sigur că da. Într-adevăr, probabil că e unul dintre cele mai frumoase paradoxuri despre care vorbim aici: ruinele sunt vestitoarele nimicului și totuși mustesc de viață și potențial. Din acest punct de vedere, exprimă cu acuratețe un lucru esențial despre condiția umană: ca ființe umane, ocupăm un loc la marginea existenței, cu un picior atârnând deja deasupra prăpastiei. Nici noi nu suntem mare lucru și totuși, în același timp mustim de viață.
În discuția ta cu Robert Zaretsky despre The Idea of Europe de George Steiner, pui întrebarea: „Ce anume este Europa, din moment ce găsim o parte din ea în Himalaya?” Iată reflecțiile tale despre orașul Shimla din India: „Regăsim acolo arhitectura, ca și teatrele și galeriile de artă.” Pentru că vorbim despre o carte care are în centru renovarea unei clădiri dintr-un complex expozițional modernist abandonat, proiectat de un arhitect brazilian în Liban ca parte a strategiei de consolidare națională de după obținerea independenței, o strategie care n-a reușit să decoleze, mă întreb cum vezi felul în care artefactele publice – clădirile, de pildă – creează și impun mitologii colective, și consecințele ontologice ale eșecului acestor artefacte.
Așa cum observam mai devreme, tot ceea ce realizăm „se preface în ruine” atunci când se împlinește sorocul. Toate lucrurile omenești eșuează în cele din urmă. Dar există o categorie de lucruri – cum e Târgul Internațional Rachid Karami, proiectat de Oscar Niemeyer – care încep cu un eșec, nu reușesc să decoleze, cum ai spus. Situația mi se pare fascinantă din punct de vedere filosofic. E ca și cum ar refuza să se înfăptuiască. În cartea la care te-ai referit mai devreme, Elogiu eșecului, în capitolul în care discut despre E. M. Cioran, aduc în discuție o expresie românească foarte dragă lui: „n-a fost să fie”. Felul în care expresia e folosită în mod curent în limba română sugerează ceva amenințător, fatalist, „bătut în cuie”. Când ceva nu e să fie, atunci orice-ai face, oricât și ori de câte ori te-ai strofoca, pur și simplu nu se va înfăptui. Nu poți schimba destinul. Unele lucruri (un oraș european în Himalaya, de pildă) pur și simplu nu sunt menite să fie, iar faptul că nu reușesc să decoleze ne spune, probabil, o poveste importantă despre ceea ce putem – și mai ales ceea ce nu putem – face. Proiectul lui Oscar Niemeyer de a construi un centru expozițional futurist la Tripoli pare să fi fost, din toate punctele de vedere, unul dintre aceste lucruri. Niciodată n-a decolat cu adevărat. Acum, întrebarea arzătoare e următoarea: ce-i cu acest proiect de restaurare? E proiectul lui Niemeyer trezit din morți sau e altceva? Încercați pur și simplu să terminați o clădire sau să provocați destinul?
Răspunsul tău are ceva spiritual. Poate că ar fi interesant să vorbim despre spiritualitate seculară, în cadrul conceptualizării mortalității clădirilor dintr-un oraș. Clădirile abandonate, chiar dacă poartă uneori încărcătura unor evenimente traumatizante, stimulează de obicei imaginația prin lipsa lor de utilitate. Sunt curios ce părere ai despre asta.
Clădirile abandonate mi se par fascinante. Sunt în mod evident locuri ale eșecului – uneori, ale unor eșecuri devastatoare – mărturii vii că ceva n-a mers conform planului. Și totuși, au ceva deschis și nedefinit, ba chiar tentant și creativ. Chiar dacă au eșuat ca ceva anume sau poate chiar de aceea, pot deveni acum aproape orice. Uneori, aproape că nu există nicio relație între scopul pentru care a fost proiectată inițial o clădire și noul ei rol, pentru care a fost reproiectată. Întâmplarea face să fi fost cazat recent la un hotel din Łódź – unul dintre cele mai imaginative hoteluri în care am stat vreodată – care a fost pe vremuri o fabrică de textile, și chiar una destul de oprimantă. Ar fi fost incomparabil mai ușor să demolezi zidurile alea nenorocite și să construiești în locul lor un hotel nou-nouț. Și totuși, încă o dată, oamenii se agață de „viața trăită” păstrată de acele structuri industriale vechi. Dintr-un motiv sau altul, vor să prelungească povestea – sau s-o „recicleze”, în fapt. Pentru că și poveștile sunt reciclate în permanență.
Ce se întâmplă cu sensul când poveștile sunt reciclate?
Presupun că sensul e revitalizat.
Acestea fiind zise, ce înseamnă, de fapt, că o clădire a eșuat, dacă n-a fost învățată sau creată să moară? În acest sens, felul în care arhitectura neagă timpul/realitatea e o provocare interesantă. Cred că abordezi această temă în Elogiu eșecului, în epilog, unde vorbești despre oamenii care acceptă posibilitatea ca viața să nu aibă, în ansamblu, niciun sens, și totuși nu se sinucid pentru că li se pare că n-au ajuns la finalul poveștilor lor.
Acolo vorbesc despre cât de importante sunt poveștile și actul de a povesti în viețile noastre. Avem nevoie de o poveste ca să ne trezim dimineața și avem nevoie de o poveste ca să facem față zilei. Avem nevoie de povești pentru tot ce facem. Într-adevăr, avem mai multă nevoie de povești decât de mâncare – poveștile ne țin în viață, în primul și în primul rând. Sugerezi acum că același lucru e valabil și pentru clădiri: nu putem demola cu adevărat o clădire câtă vreme povestea ei se deapănă încă. Hotelul din Łódź în care am stat e doar un alt capitol în povestea fostei fabrici de textile, care refuză, într-un fel, să se încheie. Îmi place asta. Dar țineți minte: întotdeauna, noi suntem cei responsabili de aceste povești – sunt poveștile noastre, nu ale clădirilor. Găsind o nouă utilitate unei clădiri abandonate, reproiectând o structură veche, nu facem decât să arătăm câtă nevoie avem de povești și cât suntem de dependenți de a spune povești – nu individual, de data aceasta, ci colectiv. Arhitectura e întotdeauna o poveste colectivă.
În acest volum, renovarea Niemeyer Guest House e concepută mai degrabă ca un eșafodaj decât ca o renovare statică. Această metaforă ne permite să explorăm complexitatea auctorialității și efemerității în proiectele recente de renovare a patrimoniului. „Vidul” despre care vorbești în „Born Again in a Second Language”, atunci când autorul scrie în altă limbă decât cea maternă (te citez: „E ca și cum, preț de-o clipă, pășește în vid – fisura îngustă dintre limbi, unde nu există cuvinte de care să se agațe și nimic nu poate fi numit – eul scriitorului nu mai există”), amintește de acest eșafodaj. Ilustrează totodată platforma pe care o oferă clădirile abandonate, care lansează imaginația dincolo de auctorialitatea unui singur arhitect. Poți să reflectezi la această comparație și să ne spui mai multe despre ce ne învață o astfel de auctorialitate despre povești colective, identități conectate și caractere comune?
Apreciez implicațiile budiste ale întrebării tale: sugestia că eul e ceva îndoielnic, asta în caz că există. În eseul pe care l-ai citat, vorbeam despre una și aceeași persoană care, schimbând limba, adoptă două euri diferite, fiecare limbă cu propriul eu, ca să zicem așa. În consecință, însăși ideea de eu e subminată. Cu toate astea, în cazul menționat de tine, situația e puțin diferită, în ciuda asemănărilor pe care le observi: același proiect trece prin diferite faze și regimuri auctoriale, din mână în mână și de la un eu la altul – comanditarii proiectului, Oscar Niemeyer însuși (primul arhitect), renovatorii, dulgherii, comunitatea în care se întâmplă lucrurile, locul unde se întâmplă (Tripoli) și, până la un punct, chiar și Brazilia, țara de origine a primului arhitect. Fluiditatea e evidentă în toate astea. Nu doar pentru că modernitatea e „lichidă”, cum spunea cineva, ci mai ales pentru că arhitectura e fluidă prin natura sa.
S-ar putea susține că arhitectura poate fi opusul fluidității.
Da, s-ar putea susține. Dar aș da ca exemplu Hagia Sofia, ca să ilustrez ce vreau să spun. A fost catedrală ortodoxă, apoi catolică (în timpul celei de-a patra cruciade), moschee, muzeu, apoi din nou moschee (și în același timp muzeu), o capodoperă de artă publică și o atracție turistică importantă. A fost proiectată de doi topografi greci, la ordinul unui împărat roman creștin, convertită în moschee de către un sultan otoman, reconvertită în muzeu de către un lider secular turc (Atatürk), apoi re-reconvertită în moschee-muzeu de către alt lider turc, unul mai puțin secular (Erdoğan). Mai multe comunități și-au țesut viața colectivă în jurul acestei clădiri: bizantină și otomană, creștină și musulmană, religioasă și seculară, tradițională și modernă. Între zidurile ei s-a vorbit în perioade diferite greaca, latina, venețiana, araba și turca – turca otomană, apoi turca modernă. Astăzi, în epoca turismului global, Hagia Sofia vorbește limba Turnului Babel însuși, jucându-și în continuare rolul de moschee. Poate exista ceva mai fluid?
E interesant că aduci în discuție Turnul Babel ca produs secundar al practicilor de conservare. Asta mă face să-mi reprezint această fluiditate mai degrabă ca pe un ocean cu valuri fremătătoare. Babel a fost o pedeapsă pentru oameni pentru că și-au sfidat destinul finit, la care te-ai referit mai devreme, distrugându-și capacitatea de a comunica. Ne spui mai multe despre asta, în contextul traducerii la un nivel colectiv și identitar?
Importanța Turnului Babel ca unul dintre miturile noastre fondatoare nu e niciodată supraestimată. Povestea aceea e unul dintre cele mai bune lucruri care ni s-au întâmplat. Înainte de acel eveniment mitic, vorbeam cu toții o singură limbă, comunicarea fiind așadar ușoară, lină și plictisitoare la culme. Ca o conversație între două computere. Ai văzut vreodată ceva de o monotonie mai atroce? Îți omoară sufletul. După care Dumnezeu „a amestecat limbile a tot Pământul” (Facerea 11:9). Ca urmare, au apărut o sumedenie de limbi locale, iar odată cu ele, o mulțime de alte lucruri necesare: traducători și traduceri, lexicoane și dicționare, interpreți și interpretări, hermeneuți și hermeneutică, școli de limbi străine și de culturi străine, antropologia și etnografia, lingvistica și semiotica, spioni profesioniști și școli de spionaj, limbajul codat, creatori și spărgători de cod. Trebuie să recunoaștem că, datorită unui eșec arhitectural, lumea a devenit deodată un loc mult mai interesant.
Într-adevăr, ceva nou și proaspăt a apărut în urma unei crize: un mod de exprimare care pune preț pe nuanțe, ironie și subversiune, care trădează un mod de gândire sceptic, efemer și mai ales smerit. De fapt, așa s-au născut științele umaniste, în siajul Turnului Babel. Înainte nu avuseserăm nevoie de ele. Comunicarea între oameni nu-i niciodată simplă și avem nevoie de științe umaniste tocmai ca s-o facem mai complexă, mai nuanțată, mai fecundă. Poate că asta ne va și salva pe termen lung, pentru că minții omenești nu-i priește monotonia ca de computer, ci ambiguitatea și echivocul, dublul înțeles și sofismele – gafele și penibilul, erorile și neînțelegerile cărora le cădem întruna pradă, urmate de eforturile asidui de a le corecta.
Prăbușirea Turnului Babel a fost deci o binecuvântare, de fapt. De aceea, eu văd în multiplicarea limbilor despre care vorbește mitul felul lui Dumnezeu de a-i răsplăti pe oameni pentru cutezanța lor și nicidecum o formă de pedeapsă.
Foto: Azopan
