Joi, 23 aprilie
M-am mutat în Glasgow din Londra în vara anului 2018 pentru un masterat în studii muzeale, sperând să-mi îmbunătățesc șansele de a avea o carieră în patrimoniu cultural și ca să-mi creez o viață într-un nou oraș. Aș spune că am avut o rată de succes de 50% . Am absolvit anul trecut în decembrie și am încercat să-mi caut slujbe peste tot în Marea Britanie, dar n-am putut să plec din orașul ăsta. Iubesc Glasgow-ul. Iubesc oamenii, arhitectura, istoria, arta, muzica, puburile. M-am angajat ca asistent de galerie la Riverside Transport Museum și mi-am petrecut ultimele 6 luni plimbându-mă prin cavernele galeriilor, asigurându-mă că micuții care ne vizitează nu distrug toate expozițiile. Poate nu e ambiția mea profesională numărul 1, dar este o slujbă excelentă. După o săptămână ciudată și o perioadă de incertitudine, muzeul și-a închis porțile pe 25 martie.
Cam cu o săptămână înainte de instaurarea carantinei, eu și Cariad - prietena mea din copilărie din Stroud în Anglia - ne-am mutat din liniștitul West End, într-un apartament mai aproape de centrul Glasgow-ului. Ne doream să fim mai aproape de unde se întâmplă lucrurile. Argyle Street e plin de restaurante la modă, puburi faine, sandwich shop-uri sofisticate și saloane de tatuat. Acum stăm înăuntru și ne uităm la lume de pe geam. Oamenii de aici sunt renumiți pentru cât sunt de prietenoși, aproape prea prietenoși. La început, mi se părea că jumătate din populația orașului îmi face avansuri și cealaltă jumătate e beată. Acum oamenii rămân cât pot de amabili: ne evităm pe stradă, dar facem cu toții un efort să schimbăm zâmbete pline de regret.
Mâine e ziua mea. Colega mea de casă tocmai a plecat să facă niște cumpărături. Era îngrijorată să iasă pentru mai mult de o oră și să meargă la mai mult de un magazin, pentru că știe că nu e chiar voie. Ne-am certat un pic în legătură cu regulile carantinei și dacă e vreo discrepanță între ce zice Organizația Mondială a Sănătății și ce zice guvernul. Pe cine ascultăm? Am decis că e o ocazie specială și că n-am ieșit deloc de câteva zile bune și că e în regulă. Colega mea de casă e o ca un cadou din partea universului.
Mai târziu, o să vorbesc cu câțiva prieteni să organizăm o petrecere karaoke virtuală. Un băiat cu care mă vedeam înainte de carantină va cânta Dolce Vita de Ryan Paris, o alege inspirată în aceste circumstanțe. Nu mi-a cunoscut prietenii, dar nu pare emoționat. Îmi trimite poze cu pisica lui toată ziua și simt că suntem adolescenți care își trăiesc relația pe messenger ca pe vremuri. E drăguț.
Vineri, 24 aprilie
Azi am împlinit 26 de ani, ceea ce pare ciudat de neinteresant. M-am așteptat să mă simt tristă de ziua mea, pentru că nu sunt alături de cei dragi, dar sunt de fapt COPLEȘITĂ de emoție. Toată lumea mi-a trimis poze, GIF-uri, videouri, felicitări virtuale. Îmi dau seama că a fost o zi plină, pentru că de-abia m-am uitat pe geam. Mama mi-a trimis o selecție impresionantă de săpunuri și creme de mâini extravagante de ziua mea. Asta demonstrează grija și dragostea ei, dar și anxietatea intensă pe care o simte în fața virusului.
Aș vrea să strâng în brațe pe toată lumea și să le spun cât de dragi îmi sunt. De fapt, o să le zic imediat după câteva Campariuri. Sau măcar o să le cânt foarte tare Angels de Robbie WIlliams. În momente ca astea simt pe toată lumea aproape, chiar dacă nu-i pot găzdui în micul meu apartament. Realizez că sunt foarte binecuvântată, acum după un Campari sau 2.
Sâmbătă, 25 aprilie
Petrecerea virtuală de karaoke a fost un succes TOTAL. Cred că toată lumea era pregătită pentru un pic de destrăbălare și s-a implicat deplin. Simt că am avut o petrecere reală. Am primit o grămadă de mesaje de la lume care-mi mulțumea pentru chef, ceea ce e amuzant, pentru că eu n-am făcut nimic. E mult mai ușor decât să găzduiești o petrecere reală. Mă simt oribil, în schimb. Sunt foarte mahmură. Am fost așa de entuziasmată, încât am ținut un discurs foarte lung și ridicol despre cum toată lumea e împreună aici în Glasgow cu sufletul, dar se distrează în cutiile lor de izolare de departe. Un dezastru. Un prieten mi-a comparat discursul cu oratoria lui Donald Trump.
Duminică, 26 aprilie
Azi m-am simțit cam nasol, probabil inevitabil după atâta entuziasm. E încă o zi frumoasă și însorită. Eu și colega mea de casă, Cariad, ne-am plimbat prin parc, care e surprinzător de gol, prin briza caldă. Glasgow e unul dintre cele mai ploioase orașe din Marea Britanie, dar nu țin minte când a plouat ultima dată. Toată lumea spune că, deși vremea e oribilă, orașul compensează prin amabilitatea oamenilor. Poate că acum, că nu mai avem o conexiune umană, vremea s-a îmbunătățit.
I-am trimis un mesaj fostului meu iubit, Evan, care locuiește la Milano. Când a început pandemia, glumeam cu prietenii de la muzeu că poate Evan are coronavirus. Dar când lucrurile s-au înrăutățit în Italia, gluma mea n-a mai fost amuzantă și i-am scris să-l întreb dacă e bine. Acum îl întreb ceva despre o rețetă cu napi, pe care i-am primit într-o livrare de legume și nu știu la ce s-o folosesc. Mi-e dor de el.
Luni, 27 aprilie
Viața în izolare mă face foarte obosită. În fiecare zic fac mai nimic, dar sunt obosită la 9 pm. Fraser a venit să ne aducă niște pâine făcută de el și am vorbit un pic la ușă. E doctor și încă lucrează, deci nu se izolează așa ca noi. Vede lume, colegi și pacienți. Sigur că e ciudat și pentru el, dar e diferit. A fost tare bine să-l văd. M-a întrebat ce-mi lipsește cel mai mult și mi-am dat seama că nu mă gândisem la asta.
Bineînțeles, mi-e dor de prezența fizică a celor dragi mie, dar încă îi văd și aud. Mi-e dor de fapt de străinii de pe stradă și din autobuz. Mi-e dor să merg la serviciu și să beau un ceai în camera personalului. Mi-e dor de muzeu, de pub. Mi-e dor să fiu într-un grup, să stau în liniște și să-i ascult pe alții. Mi-e dor de o grămadă de oameni pe care nu-i cunosc. Mi-e dor de concerte, de călătorit în alte părți ale orașului, țării, lumii! Mi-e dor de promisiunea unei zile libere sau a unei seri în care pot să fac exact ce vreau, unde vreau. Mi-e dor de oamenii de care dau fără să ne scriem sau sunăm. Mi-e dor de mama mea, vreau s-o îmbrățișez și să mâncăm prostii și să ne uităm la chestii aiurea la televizor.
Cel mai tare mă sperie incertitudinea. Nu știu când o să mă pot bucura din nou de toate lucrurile astea. Înainte de carantină mi se părea că totul e haotic în lume, acum mă gândesc cât de bine și de liberă eram. Nu-mi vine să cred că am 26 de ani. Știu că nu-i mare lucru, dar e trist să mă gândesc că mersul vieții mele a înghețat. Încercam din greu să mișc cumva lucrurile în viața mea către ceva mai bun. Poate acum primesc cea mai complicată lecție de răbdare.
Marți, 28 aprilie
Azi m-am simțit foarte bolnavă, durere de cap, gât, corp. M-am trezit cu un mesaj de la maică-mea, speriată pentru că se simțea prost. Între noi aveam toate simptomele asociate cu Covid. Trăiește singură, așa că mi-am setat o alarmă pe telefon să verific la intervale fixe dacă e bine. E ciudat să te simți bolnav zilele astea, verifici din nou și din nou dacă ai tuse, febră, gust, miros. Stresul te face să te simți și mai prost.
Joi, 30 aprilie
Azi noapte m-am simțit plină de stres și anxietate, n-am putut să dorm. Anxietatea asta se strecoară peste tot și mă face să mă îngrijorez de fiecare părticică a vieții mele.
Am sunat-o pe prietena mea Freya, care mă știe din copilărie și înțelege mereu cum mă simt. Am vorbit despre cât de fundamentală e frica de moarte și de boală e și cum acum suntem cu toții blocați în case, înfruntând frica asta singuri. Mi-a spus că e în regulă să mă simt speriată, pentru că înseamnă că îmi prețuiesc viața și asta e bine. Dar e important și să te separi de stresul ăsta. Mi-a zis: M-am simțit oribil dimineață, dar am lăsat deoparte gândurile astea și acum sunt în grădină, bucurându-mă de soare.
Mă bucură faptul că găsesc alinare în cuvinte și conversație. Deși mi-e dor de pupat și îmbrățișat, pun accent pe minte la fel de mult ca pe corp și prieteniile mele sunt la fel de pline de înțeles de la distanță. Mă simt binecuvântată să cunosc așa mulți oameni extraordinari. Acum că am ajuns la final de jurnal, mă întreb dacă am avut vreo revelație, dacă am conștientizat ceva major despre mine sau lume. Nu prea. E încă o zi dintr-o serie de săptămâni cam la fel. Carantina se va termina și vom continua să facem prăjituri, să mâncăm, să o luăm razna un pic, să bem prea mult, să ne sunăm, să jucăm jocuri și să avem grijă unii de alții cât de mult posibil. Mâine e o nouă zi.
Acum, în Glasgow
De când mi-am terminat jurnalul, multe țări și-au început procesul de relaxare a regulilor de carantină. În Scoția, prim-ministra Nicola Sturgeon a elaborat recent un fel de hartă pentru ieșirea din carantină. Toată lumea discută acești pași și când ar putea fi implementați. Am început să măsurăm timpul proporțional cu zilele noastre de naștere. Vom putea să-l vizităm pe Nick în Liverpool de ziua lui în iunie? Va putea colega mea de apartament Cariad să găzduiască câțiva prieteni pentru o mică petrecere-cină de ziua ei în iulie? E bine să poți să începi să te gândești la viitor. Părea mult mai greu acum o lună, dar mă simt mult mai răbdătoare și accept că unele lucruri sunt peste puterea mea de control. Nu cred că lucrurile vor reveni la ceea ce consideram normal și nu cred că vom uita vreodată perioada asta de criză și incertitudine, dar cred că viața va continua. Într-un fel, mă simt ciudat de optimistă. Cred că am învățat cât suntem de vulnerabili ca oameni dar și cât de cumsecade, plini de resurse și cooperativi putem să fim. Știu că urmează vremuri grele, dar dacă ne vom aminti lecțiile astea, cred că vom fi în regulă.
