Ideea de a învăța din experiențele altor societăți care au trecut prin atrocități este esențială pentru a înțelege cum adevărul poate fi scos la lumină și cum comunitățile își pot vindeca rănile istorice. Rwanda, Gambia și alte state oferă lecții valoroase despre investigarea și asumarea trecutului, lecții care ne pot ghida în explorarea unei pagini întunecate a istoriei României: sclavia romilor. O atrocitate prea puțin conștientizată, dar cu efecte vizibile și astăzi, sclavia romilor a lăsat urme adânci, manifestate prin rasismul sistemic și discriminarea persistentă, fenomene pe care le putem combate prin studierea, recunoașterea și memorializarea lor.
Ca jurnalist român independent am străbătut lumea, din Palestina, Siria și Liban, până în Republica Democrată Congo, Mauritania sau Ciad, în principal motivat de interesul meu față de violența politică, conflict și drepturile omului. Am documentat procesele de reconciliere care au avut loc după comiterea unor atrocități în țări precum Gambia și Rwanda. În același timp, ascultând podcastul Obiceiul Pământului de Ana-Maria Ciobanu, am ajuns să reflectez la procesele prin care trebuie să treacă și România, pe baza celor la care am fost martor în documentarea mea ca și corespondent străin.
Deși sclavia romilor s-a încheiat acum aproape 170 de ani, ea a durat peste cinci secole, iar înțelegerea sa în societatea românească este aproape inexistentă. Ne lipsesc monumente, muzee, institute de cercetare și, mai ales, adevărul complet despre această perioadă. Sclavia romilor a fost insuficient studiată și cu atât mai puțin urmată de un proces aflare a adevărului, de reconciliere între romi și neromi și de compensare a victimelor.
Investigarea acestei perioade, acordarea de reparații financiare, reconcilierea activă între comunități și tragerea la răspundere a celor implicați sunt procese politice costisitoare, dificile și incomode. Totuși, având în vedere impactul acestei istorii asupra perpetuării rasismului în societatea noastră, ele sunt esențiale. Modelele pe care le-am observat în unele dintre cele mai sărace țări ale lumii demonstrează că astfel de procese sunt posibile și necesare.
Am ajuns în Gambia în 2023, la șase ani după prăbușirea regimului lui Yahya Jammeh, dictatorul care, timp de mai bine de două decenii, și-a terorizat poporul printr-o combinație de brutalitate și opresiune. Miza luptei lui era să mențină controlul absolut asupra celei mai mici și uneia dintre cele mai sărace țări de pe continentul african.
Sprijinit de o rețea de politicieni corupți, Jammeh a impus un climat de frică și teroare, recurgând la tortură, violență sexuală, experimente medicale, execuții extrajudiciare și dispariții forțate. Aparatul său de securitate reprima fără milă orice formă de opoziție, reținând, torturând și ucigând pe oricine îndrăznea să îl conteste.
În 2017, regimul lui Jammeh s-a prăbușit, sub presiunea voinței populare și a comunității internaționale, după ce acesta refuzat să accepte rezultatele alegerilor ce îl declarau câștigător pe Adama Barrow. Guvernul nou ales, deși plin de oameni din timpul lui Jammeh, a adoptat o serii de reforme pentru drepturile omului și a înființat Comisia pentru Adevăr, Reconciliere și Reparații, considerată de numeroși experți juridici una dintre cele mai eficiente și transparente instituții de acest tip din lume.
Ascultarea mărturiilor victimelor regimului și investigarea Comisiei a început în 2017 și a culminat cu un raport în 2022, care documenta abuzurile regimului Jammeh. Inițiative similare de creare a unor comisii de adevăr au fost implementate și în alte contexte istorice, cum ar fi în cazul Genocidului din Rwanda, al sfârșitului apartheidului în Africa de Sud sau a investigării abuzurilor asupra copiilor indigeni din Canada.
Procesul de justiție de tranziție inițiat de Comisie s-a încheiat cu o serie de recomandări pentru guvern, menite să asigure păstrarea memoriei colective, prevenirea repetării atrocităților, compensarea victimelor și repararea nedreptăților. Chiar dacă acestea nu au fuseseră comise de actuala administrație, un proces de vindecare a fost inițiat, iar suferința victimelor a fost recunoscută public și oficial.
Am mers în Gambia pentru a înțelege mecanismele de represiune ale regimului și efectele lor traumatice asupra societății. Mai mult, am vrut să aflu cum poate o comunitate să se reconstruiască după ani de cruzime și opresiune.
Veneam, la rândul meu, dintr-o societate care trecuse prin 40 de ani de dictatură ceaușistă ce a lăsat răni adânci în România. Totodată, veneam dintr-o societate care a ținut romii în sclavie timp de peste cinci secole și care încă se confruntă cu violența împotriva femeilor și a minorităților etnice și sexuale. Credeam că locul din care vin îmi va oferi o mai bună înțelegere a acestor procese, dar am ajuns să înțeleg că drumul spre reconciliere este lung și complicat.
Holocaustul a fost investigat în România, deși mai mult în ultimii ani, iar conștientizarea rolului României și implicarea sa activă e încă foarte scăzută la nivelul populației generale. Iar experiența romilor în această tragedie rămâne încă insuficient documentată. Statul român a implementat câteva măsuri menite să păstreze memoria acelor crime: la București a fost construit un Monument al Holocaustului, Guvernul a decis constituirea Institutului de Cercetare Elie Wiesel în 2005, există zile de comemorare și urmașii victimelor primesc indemnizații lunare. Aceste inițiative, deși minimale, au contribuit la recunoașterea și asumarea trecutului, atât pentru evrei, cât și, în parte, pentru romi.
Însă, când vine vorba de recunoașterea istoriei și a impactului sclaviei romilor, măsurile adoptate sunt chiar mai firave de-atât. Ziua de 20 februarie, care marchează oficial dezrobirea romilor, se numără printre puținele inițiative luate de autoritățile române pentru a păstra memoria acestei perioade. Dar nici măcar această zi de comemorare nu vorbește, de fapt, despre cine a comis atrocitățile și refuză să numească corect situația istorică—adică faptul ca a fost sclavie și nu înrobire medievală.
Adevăr
Adevărul este esențial într-un proces de reconcilier, mai ales că cei peste 500 de ani de sclavie sunt adesea denumiți înrobire și nu sclavie. Biserica Ortodoxă Română, cel mai mare deținător de sclavi din acea perioadă, încă susține că a fost un obicei al vremii și nu neapărat o atrocitate.
România a avut o tentativă de a crea o comisie de investigare a sclaviei romilor în anii 2000. Delia Grigore, cercetătoare și etnologă romă, a fost prezentă în comisia creată la inițiativa unui deputat social-democrat.
„Erau oameni care minimizau gravitatea sclaviei în acea comisie”, mi-a spus Grigore, care a menționat că după una sau două întâlniri ce nu s-au finalizat cu vreo concluzie, comisia nu s-a mai reunit.
Comisiile pentru aflarea adevărului sunt instrumente de reconciliere folosite la nivel global. În Canada, ele au investigat soarta miilor copii indigeni trimiși în școli rezidențiale, descoperiți mai târziu îngropați în morminte comune sau au dispărut. În Gambia, au documentat experimentele medicale forțate pe persoane cu HIV și disparițiile forțate. În Rwanda, au adus la lumină mărturii despre genocidul în care aproape un milion de oameni au fost măcelăriți de vecinii și familiile lor cu macete. Toate aceste atrocități au trecut printr-un proces de recunoaștere și vindecare.
Strategia Națională a României pentru Incluziunea Romilor din 2021 conține un capitol despre reconciliere istorică, care prevede includerea în manuale a temelor despre sclavie și Holocaustul romilor. Strategia a fost demarată în 2022, însă nu este suficientă, crede Grigore, care insistă că fără investigare, memorializare și creare de instituții culturale nu putem înțelege cu adevărat trecutul și impactul acestuia asupra prezentului.
Atât boierii, cât și Biserica și domnitorii Moldovei și Țării Românești, au comis atrocități inimaginabile în perioada sclaviei, conform documentelor studiate de cercetători precum Magda Matache, profesoară de studii rome la Harvard, și Delia Grigore. Romii sclavi erau moșteniți sau oferiți cadou precum niște obiecte, iar copiii boierilor erau obligați să asiste la bătăi crunte aplicate copiilor sclavilor, pentru a se obișnui cu cruzimea. Tinerele rome erau vândute pentru reproducere, iar brutalitatea sistemului era de o asemenea amploare încât chiar și călătorii străini care au scris despre aceste practici cu greu puteau crede ceea ce vedeau.
Într-un jurnal de călătorie din Țara Românească, Robert Walsh scria în 1824 despre romi că „așa de mare este degradarea la care au fost duși, încât dacă unul dintre ei este omorât de stăpânul său, nu se mai dă nici o atenție acestui fapt; dacă însă a fost omorât de un străin, moartea sa este plătită cu o amendă de optzeci de florini”. Un preot unitarian din Cluj care a călătorit în regiune în 1841 și în 1843 spunea citat de Matache într-un eseu scris de ea: „Îngrozit, am zorit pașii, pentru a mă depărta de un lucru de care fiecare națiune își aduce aminte cu rușine și râde de neomenia înaintașilor săi.”
Magda Matache mi-a spus că o comisie de cercetare și aflare a adevărului despre sclavia romilor, similară celor din Rwanda, Gambia sau alte țări, ar fi primul pas spre vindecare.
Aflarea adevărului nu doar că ajută la memorializarea trecutului și la prevenirea repetării acestor crime, dar ne permite și să înțelegem mai bine dinamica rasială și socială din prezent. Spre exemplu, faptul că sclavia romilor și implicarea activă a României în Holocaust, cot la cot cu Germania nazistă și nu ca o simplă subordonată, sunt teme insuficient recunoscute, a contribuit direct la rasismul și segregarea romilor în societatea românească, consideră cercetătoarea.
„Rasismul din România își are rădăcinile în sclavie, fiind o formă de injustiție colectivă ce are repercusiuni în lumea modernă”, a completat Matache.
Cercetătoarea subliniază că Biserica Ortodoxă Română ar trebui să își deschidă arhivele, care în prezent sunt greu accesibile, astfel încât oamenii să poată descoperi dacă strămoșii lor au fost sclavi. O comisie oficială ar putea clarifica acest aspect și ar aduce adevărul la lumină.
„Biserica pune o piedică în calea aflării adevărului istoric despre propriul său rol”, explică ea.
O comisie de adevăr ar putea recomanda crearea unui institut de cercetare, care să aibă acces la toate arhivele statului și ale bisericii și să poată investiga cu adevărat trecutul, asemenea Institutului Național pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel”.
Memorie
În Gambia am cunoscut-o pe Sira Ndow, fondatoarea unei organizații dedicate reprezentării celor dispăruți forțat. Pe lângă activismul pentru justiția victimelor, ea a creat Memory House, un muzeu care păstrează vie amintirea acestora, printre care se numără și unchiul ei, unde sunt expuse obiecte personale și fotografii ale celor uciși, torturați și dispăruți.
Ndow mi-a vorbit cu forță și determinare: activista și-a dedicat întreaga viață conservării memoriei regimului brutal al lui Yahya Jammeh și a victimelor sale, pentru a se asigura că istoria nu se va mai repeta.
În România, avem Agenția Națională pentru Romi în subordinea guvernului, precum și Centrul Național de Cultură al Romilor, care au inițiative culturale și civice. Totuși, Delia Grigore crede că, pe lângă aceste instituții, avem nevoie și de teatre, filarmonici, monumente și, mai ales, muzee.
Memorializarea victimelor și a evenimentelor istorice este esențială, îmi explică etnologa. Ea a creat muzeul virtual Amare Rromentza, pentru a păstra vie memoria sclaviei romilor, însă România încă nu are un muzeu fizic dedicat acestui subiect.
În 2023, parlamentul a aprobat un proiect pentru un astfel de muzeu, însă nici pănă astăzi nu există terenul sau banii pentru înființarea sa.
Monumentul Holocaustului din România include o secțiune dedicată romilor deportați în Transnistria, însă inscripțiile explicative sunt doar în română, engleză și ebraică—nu și în romani. În 2009, când a fost inaugurat monumentul, Grigore chiar a condus o inițiativă pentru a traduce textul, dar acesta nu a fost adăugat nici până în ziua de astăzi.
Un monument separat pentru Holocaustul romilor, precum cel din Berlin, nu a fost niciodată propus în România, nici măcar ca proiect.
Reconciliere
Între dealurile verzi ale Rwandei, o țară mică din Africa de Est, i-am întâlnit pe Mukaremera Laurence și Nkundiye Thacien.
Laurence, o femeie cu o privire pierdută și un zâmbet abia schițat, stătea în liniște, fixând un punct îndepărtat, în timp ce Thacien îmi povestea cum, acum 30 de ani, i-a ucis soțul cu o macetă.
Thacien a fost unul dintre autorii genocidului din Rwanda din 1994, când grupul majoritar hutu a ucis peste 800.000 de oameni în mai puțin de 100 de zile. I-am vizitat pe cei doi vecini chiar la împlinirea a trei decenii de la genocid—unul dintre cele mai macabre evenimente ale secolului XX.
Peste un milion de hutu au participat la campania de exterminare, folosind macete, grenade și arme de foc pentru a-și ucide vecinii tutsi, indiferent de vârstă sau sex. Nici hutușii care au încercat să protejeze tutsi nu au fost cruțați.
„A fost un ordin. Dacă nu te supuneai, îți amenințau familia cu moartea”, mi-a spus Thacien. „Așa că am simțit că trebuie să o fac.”
I-am întâlnit pe cei doi în Mbyo, un sat care, la trei decenii după genocid, s-a transformat dintr-un loc al crimelor într-un simbol al rezilienței. Este unul dintre cele șase sate de reconciliere din Rwanda, unde foști criminali și supraviețuitori ai genocidului trăiesc împreună și încearcă să-și vindece trecutul.
Sentința lui Thacien a fost redusă după ce și-a recunoscut crimele și i-a cerut iertare lui Laurence—iertare pe care ea i-a acordat-o doar după ani întregi de dialog și eforturi de împăcare.
„Am făcut ceva îngrozitor. Am rănit-o pe ea și pe familia ei”, mi-a spus bărbatul. „Acum, în timpul săptămânii de comemorare, singura mea dorință este să fiu alături de ea. Vreau să îi arăt că îmi pasă și că o voi proteja. Vreau să se simtă în siguranță lângă mine.”
În timp ce vorbeam, copiii și nepoții lor se jucau împreună în curte. Cei doi se priveau cu blândețe, dar Laurence nu mi-a dat impresia că l-ar fi iertat complet pe Thacien—și poate că așa ceva nici nu este posibil.
„Nu putem uita. Este imposibil să uităm”, mi-a spus femeia. „Acum trăim în pace, dar ne amintim. Și ne vom aminti mereu.”
Totuși, chiar dacă iertarea nu vine ușor, importanța scuzelor oficiale este subestimată în România, îmi explică Matache. Cercetătoarea de la Harvard consideră că asumarea responsabilității la cel mai înalt nivel este esențială pentru un proces autentic de reconciliere.
Scuzele sunt esențiale, atât la nivel macro, între stat și comunități, cât și la nivel micro, între făptași și cei care au suferit. În România, asumarea responsabilității ar trebui să vină atât din partea statului, cât și a instituției religioase ortodoxe.
Când am vizitat eu Gambia în 2023, guvernul încă nu își ceruse scuze oficiale pentru crimele comise în timpul dictaturii lui Yahya Jammeh, deși mulți oficiali ai regimului său rămăseseră la putere.
Guvernul Japoniei și-a cerut scuze femeilor de confort din Coreea—victimele armatei imperiale, care au fost forțate să satisfacă nevoile sexuale ale soldaților niponi, și le-a oferit reparații financiare.
În România, o astfel de recunoaștere nu este văzută ca necesară.
Instituții puternice
Am fost impresionat de ecosistemul de organizații ale societății civile care luptă pentru drepturile victimelor în Gambia.
Isatou Jammeh era doar o fetiță când a dispărut tatăl ei.
Tatăl ei era vărul dictatorului Yahya Jammeh. A intrat în conflict cu acesta după ce a protestat împotriva vânătorii de vrăjitoare a lui Jammeh asupra famiiliei și a oamenilor din satul lor. Vânătoarea a răpit aproape 1.000 de oameni din satele lor de „vraci” și i-a dus în centre de detenție secrete, unde au fost forțați să bea amestecuri halucinogene ce adesea îi omorau. În urma disputei, dictatorul și-a ucis vărul și i-a ascuns trupul, care nu a fost găsit niciodată.
Astăzi, Isatou conduce o organizație pentru victime și luptă pentru a trage guvernul la răspundere, cerând implementarea recomandărilor Comisiei pentru Adevăr, Reconciliere și Reparații. Face parte și, dintr-un grup operativ creat de stat pentru a descoperi rămășițele celor care încă sunt dispăruți, prin exhumări și identificarea gropilor comune din întreaga țară.
În Gambia s-au format instituții puternice pentru drepturile omului și, mai ales, organizații civice cu influență și sprijin internațional, care presează constant guvernul să respecte procesul de reconciliere.
„Avem o relație love-hate cu guvernul. Colaborăm cu ei, dar îi și criticăm constant”, mi-a spus Ndow, lidera societății civile care a creat Memory House in Gambia.
Ndow si Jammeh fac parte dintr-o rețea de organizații, multe dintre ele fondate de victime ale regimului, care luptă să mențină vie memoria evenimentelor, să aducă responsabilii în fața justiției și să obțină compensații pentru victime.
În România avem ONG-uri care militează pentru procese similare, dar cele două cercetătoare rome cu care am vorbit cred că societatea civilă, romă și neromă, nu este suficient de bine coagulată pentru a pune cu adevărat presiune asupra autorităților.
Matache mi-a explicat că și în România ar fi nevoie de o mișcare civică bine organizată și cu forță politică, pentru a impulsiona aceste schimbări.
Grigore este de părere că presiunea ar trebui să vină din partea Uniunii Europene—altfel, statul român și Biserica Ortodoxă nu vor admite niciodată greșelile trecutului. Există inițiative la nivel european pentru crearea unor comisii ale adevărului și un proces de reconciliere la scară continentală pentru crimele îndurate de romi.
Așa s-a întâmplat și în secolul al XIX-lea—presiunea a venit atât din interior, cât și din afară. Scriitorii pașoptiști români precum Vasile Alecsandri sau C.A. Rosetti, susținuți de călătorii vestici, au semnalat ororile sclaviei romilor în scris și au contribuit la abolirea ei prin presiune externă.
Educați în străinătate și scriind despre atrocitățile pe care le-au văzut, pașoptiștii au devenit o sursă esențială de documentare pentru cercetătorii care studiază astăzi sclavia romilor. La fel ca atunci, impulsul pentru recunoaștere și reconciliere de astăzi ar putea veni și din exterior.
Însă aceste procese sunt lente, iar dovezile rămân în mare parte în arhive și documente istorice. Alte comisii similare din lume au pus accent pe mărturii directe ale victimelor care mai erau în viață la momentul investigațiilor istorice.
Grigore susține că dovezile existente—documentele istorice, precum arhivele Bisericii—ar trebui să fie suficiente măcar pentru recunoașterea oficială a gravității perioadei de sclavie a romilor.
Nu am menționat reparațiile, care, deși ar reprezenta cea mai importantă consecință a acestor procese, nu pot fi oferite, înainte ca adevărul să iasă la lumină și să fie memorializat.
Abia după ce istoria este acceptată și integrată în conștiința colectivă putem începe să ne întrebăm ce înseamnă, de fapt, dreptate pentru victime și descendenții acestora.
În cazul în care guvernul ar clama lipsa fondurilor pentru reparații, acestea ar putea fi acoperite din fonduri europene și din cele ale Bisericii Ortodoxe.
Deși istoria sclaviei romilor se încheie oficial cu aproape 170 de ani în urmă, impactul acesteia – sărăcia, segregarea și discriminarea – persistă și astăzi. E limpede că avem nevoie, ca societate, de un dialog sincer și deschis, de un proces de vindecare care să implice nu doar investigarea trecutului, ci și un angajament de a construi un viitor în care dreptatea și demnitatea fiecărui cetățean sunt garantate prin aflarea adevărului și recunoașterii greșelilor.
Din exemplele Gambiei și al Rwandei, România ar putea învăța nu doar importanța adevărului și a reparațiilor, ci și cum să creeze un cadru instituțional care să sprijine această reconciliere pe termen lung. Statul român este perfect capabil să susțină instituții dedicate rememorării sclaviei și genocidului romilor.
Poate să pară o preocupare neimportantă, având în vedere problemele economice, politice și sociale cu care se confruntă țara. Însă lipsa voinței politice, discriminarea sistemică împotriva romilor și percepția generală de negare sau minimalizare a sclaviei lor sunt probleme reale ce trebuie adresate. Dacă Gambia și Rwanda au reușit să facă asta, noi de ce nu am putea?
Imagine principală: Memory House folosește obiectele și poveștile celor dispăruți în timpul regimului lui Yahya Jammeh, pentru a memorializa și a onora amintirea lor.
