Am vrut să vedem cum arată Bucureștiul când dă peste el cea mai mare epidemie din ultimele decenii. Cum s-a schimbat orașul în ultimele 10 zile? 

Joi, 12 martie, 59 de cazuri de COVID-19 confirmate în toată țara.
Am ieșit la prima plimbare mai lungă prin oraș. Pentru că stătusem cu nasul online, mă așteptam să fie gol Bucureștiul. Dar nu era așa. Mi-am amintit că nu toată lumea e răsfățată ca mine, să poată lucra de acasă, și poate nu toată lumea e așa fricoasă. La Unirii era plin, în centrul vechi ghizii le povesteau grupurilor de turiști despre Hanul lui Manuc. Primele locuri unde se vedea schimbarea față de săptămâna trecută erau restaurantele și centrele comerciale - era gol peste tot.

Duminică, 15 martie, erau confirmate 139 de cazuri de coronavirus și urma să intre în vigoare starea de urgență. Ultima oară Bucureștiul a trăit regimul de stare de urgență în ianuarie 1999, la mineriadă. Străzile erau goale, gol prin autobuze și tramvaie.

M-am simțit singură, pentru prima dată de când ne temem unii de alții. La coadă la Mega o fată zâmbitoare ne-a atins ușor pe spate pe mine și pe doamna din față, ne-a vorbit de aproape, a încălcat linia invizibilă pe care o păstram între noi. După câteva zile de distanță corespunzătoare, mă uit la ea și nu înțeleg ce zice. Ne roagă să o lăsăm în față, că nu are multe. Mi-e frică de fata asta, îmi dau seama rușinată. Nu pare să cunoască noile reguli, e lângă noi, prea aproape, râde, apoi tușește un pic și își trage fularul peste gură, mai râde un pic. E îmbrăcată în bluză roz și colanți cu steluțe, ține în mână o legătură de ceapă verde și o pâine. Ne-am ferit de ea, și eu și doamna din față, de parcă urma să-i explodeze capul și nu voiam să sară sânge pe noi. Ne-am retras și am lăsat-o în față, orice doar să nu ne mai atingă. Am ieșit din magazin și aș fi vrut să fug după ea și să îi spun că-mi pare rău. Nu o să-mi fie ușor cu distanța și cu frica de celălalt, sunt obișnuită să pălăvrăgesc, să mă bag în seamă cu necunoscuți pe stradă, să mă hăhăi cu oricine. Îmi amintesc de prietenul japonez care îmi povestea interacțiunea cu România, cum i s-a părut extrem că toată lumea îl pupă și îl atinge. S-au schimbat regulile.

Am coborât la metrou și apoi am luat tramvaiul două stații. Mi-am făcut curaj de parcă săream cu parașuta. La Mc la Romană nu e nimeni, asta chiar e o imagine ciudată. Nici în Parcul Ioanid nu e nimeni, toți pomii sunt înfloriți.

Marți, 17 martie, 217 cazuri confirmate de COVID-19 în toată țara.
Mă așteptam să găsesc pe stradă aceeași atmosferă de duminică. Dar lumea în continuare trebuie să meargă la muncă, așa că la metrou, prin cartiere și pe bulevardele mari e plin de oameni. La Obor sunt mormane de fructe, legume, nuci și usturoi, flori. Cum intri în piață, te întâmpină câteva dealuri de suluri albe: pentru nevoia mare de hârtie igienică au apărut mai multe oferte - 3 la 10 lei sau 5 la 10 lei.  În parcul de lângă primărie, bătrâneii joacă șah și table. Din trotuarul de lângă magazinul Obor ies cabluri și fiare. Printre ele, pe gardul de piatră, oamenii stau la o țigară, un băiat mănâncă semințe. Mă uit hipnotizată la el cum își atinge buzele de zeci de ori și scuipă pe jos cojile care lucesc în soarele călduț.

Cumpăr căpșuni, usturoi și lalele de la o doamnă. Are mănuși negre de plastic și, spre deosebire de casierii epuizați de la Mega (mulți fără mănuși), nu pare apăsată de frenezia cumpărăturilor. „Ce să facem domnișoară, suntem la muncă. Mi-e frică, cum să nu-mi fie. Dar eu am avut o viață frumoasă, mi-e milă de nepot, că nu înțelege de ce trebuie să stea în casă când e soarele ăsta afară. (...) Am văzut la televizor, se îngrămădesc toți la supermarket, când aici avem de toate. Fructe, legume proaspete, sănătate curată.”

Miercuri, 18 martie, 260 de cazuri COVID-19 confirmate.
Mi-am început plimbarea în Parcul Circului. Oamenii sunt cuminți, păstrează distanța. O doamnă târăște pe iarbă la deal un cărucior de cumpărături, își dă masca de pe nas ca să miroasă un măr înflorit.

Doi tineri se îmbrățisează și se sărută cât stau la coadă la Farmacia Tei. Paznicul iese și strigă „hai, 6 oameni în farmacie!”.

În Pipera se revarsă în stațiile de tramvai și autobuz muncitorii care lucrează la construcția noilor clădiri de birouri. Un bărbat dintr-un grup care așteaptă tramvaiul 16 scoate dintr-o sacoșă câteva sticle de bere. Mă apropii, cer voie să le fac un portret, glumim ca și când n-ar veni sfârșitul lumii, e plăcut. În fața stației de metrou, patru oameni vând lalele, 25 de fire la 10 lei, preț de pandemie în luna florilor. O femeie se împiedică de un fier ieșit din șina tramvaiului, cade pe burtă și își sparge telefonul. Paznicul de la clădirea de lângă zice „corona, corona, da’ noi tot în epoca de piatră am rămas”, iar colega răspunde „nu, uite, epoca de fier”.

Intru în mall Promenada. Toate magazinele sunt deschise și, în afară de paznici și nelipsiții curieri de la Glovo, care mișună prin food court și pe care i-am văzut prin tot orașul, nu e nimeni.

La tata nu am mai mers, are 75 de ani și mi-e frică să nu-l îmbolnăvesc cu ce-oi avea și nu știu. Am vorbit la telefon în fiecare zi, mi-a zis să stau liniștită, că are tot ce-i trebuie, vecinele i-au adus ciorbă, ardei umpluți și sarmale, ca de Crăciun. În blocul în care stă tata, văduvii se ajută între ei, mă bucur că fac asta și acum. Sper că și în alte blocuri e așa. Doamnele gătesc și împart cu domnii, iar domnii le cumpără prăjituri și fructe de la magazinul de la parter. Se văd la soare în părculețul de lângă bloc, își fac complimente, povestesc despre copii și îi înjură pe politicieni. Și zilele astea s-au văzut, mai rar, când ies să ia un pic de aer, dar nu mai stau pe aceeași bancă, păstrează cei doi metri între ei. Pentru bătrânii singuri din orașe treaba asta cu distanțarea socială nu e o noutate, din singuri devin mai singuri. Tata a ieșit într-o dimineață cu scăunelul de pescuit, cu jumătate de oră înainte de deschiderea farmaciei, ca să fie sigur că își poate lua medicamentele.

În zilele în care m-am plimbat pe străzi, am trecut prin toate stările, de la panică la dulce relaxare iresponsabilă. Am văzut orașul în toată splendoarea lui clasistă, împărțit pe cartiere între cei care își permit să stea acasă și cei care trebuie în continuare să meargă la muncă zi de zi. Îmi dau seama că cea mai nesănătoasă relație din viața mea, cea cu Bucureștiul, și-a atins apogeul și vreau să ne despărțim. Visez la un colț de deal cu copaci, la orice bucățică de natură, doar oraș să nu fie. Dar sunt la Victoriei, lângă Guvern. N-am ce face, îmi pun Gabi Luncă, Grea mi-e, Doamne, inima ‎până acasă. Pentru că e printre cele mai frumoase albume din lume, mai ales când te simți singur, și pentru că acum, mai mult ca niciodată, mi-aș face-o casă-n pădure, o căsuță de pământ.

Am încercat să păstrez distanța, nu m-am apropiat deloc de oameni în vârstă. Am stat cât am putut de puțin în spații închise, nu am atins mânere și butoane, am umblat cu o sticluță cu spirt în buzunar, din care mi-am turnat pe mâini tot timpul. Cu metroul și tramvaiul am mers o singură dată, când erau goale. Nu am ieșit de două ori cu aceleași haine. Când am ajuns acasă, în fiecare seară mi-am lăsat hainele pe hol, mi-am șters aparatul cu spirt și am spălat orașul de pe mine scufundându-mă cu totul în cadă în apă fierbinte.