Citind cartea România medicilor, a lui Constantin Bărbulescu, cercetător în istorie, sociologie și antropologie, poți avea de multe ori impulsul să verifici anul la care se referă când descrie problemele sistemului medical românesc. Chiar dacă volumul lui pune sub lupă sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20, atunci când recuperează din arhive mărturii despre criza medicilor, starea jalnică a sistemului sanitar rural, lipsa de implicare a autorităților publice sau despre oamenii care fug de vaccinare, ele îi sună foarte cunoscut unui cititor care urmărește știrile despre spitalele românești în vremea pandemiei de coronavirus. La fel i se poate părea și un anume tip de discurs pe care medicii emancipați din orașe, ajunși între 1860 și 1910 în satele românești, îl au despre cei mai săraci dintre locuitori - păstrând proporțiile, și azi persistă dinspre elitele urbane diverse forme de dispreț față de cei înapoiați, „din alt secol”. România medicilor a apărut acum câțiva ani la Editura Humanitas și a fost relansat de curând în format digital.

Dincolo de asemănările astea și de multe altele care țin de politici de administrație publică aproape neschimbate de mai bine de un secol, cartea lui Constantin Bărbulescu e o resursă extrem de valoroasă de informații prea puțin explorate la noi. Bazată pe o documentare cât se poate de temeinică, ne pune în față o oglindă numai bună ca să măsurăm transformarea unei societăți, pe care cercetătorul o surprinde chiar în inima modernizării ei. Intervalul studiat de Bărbulescu începe cu trei ani după ce Carol Davila și Nicolae Kretzulescu înființau la București Școala Națională de Medicină și Farmacie - universitatea care azi îi poartă numele lui Davila. Tot atunci, noile politici medicale și de igienă publică ieșeau din marile orașe și pătrundeau în sate. Contexul pe care-l reconstruiește România medicilor nu ține doar de realitatea socială din teren, așa cum e ea conservată în diverse surse, ci și despre cheia ideologică ce învârtea mecanismul de politici publice de sănătate. 

Acum, când se vorbește mai mult ca oricând despre bolile de care suferă sistemul medical din țară, studiul lui Constantin Bărbulescu e o unealtă foarte bună de înțelegere. Până s-o citiți în întregime, vă propunem mai jos câteva fragmente din prima parte a cărții, în care, din rapoarte ale medicilor și primelor instituții de supervizare sanitară, e pus cap la cap un puzzle al României rurale la sfârșit de secol 19.

Rapoartele medicilor de plasă

O primă categorie de rapoarte sanitare derivă din însăşi structura ierarhiei a ceea ce legile sanitare numesc „organele sanitare“ (1). La baza sistemului sanitar se află medicul de plasă care, conform legii din 1874, „trimite medicului primar raporturi periodice şi tabele statistice asupra stărei sănătăţei publice şi asupra serviciului de poliţie sanitară“ (Pârvulescu, 1883, p. 81). Din păcate, tocmai rapoartele medicilor de plasă – „medicii ţăranului“, cum îi numeşte Iacob Felix, personaje care trăiesc în stricta apropiere a ţăranului – sunt cel mai dificil de depistat. (...) Or, poate că suntem în căutarea unei iluzii, pentru că legislaţia, în acest caz, este imprecisă: rapoartele trebuie să fie „periodice“, ceea ce înseamnă orice… sau nimic. Aceasta şi deoarece condiţia medicului de plasă este una ingrată şi deci nedorită de tinerii medici; dar să îl lăsăm mai bine pe doctorul Felix să ne prezinte situaţia: „Tinerii cari au dus o viaţă relativ confortabilă în timpul studiilor şi al stagiului militar se sperie de traiul primitiv, de lipsa absolută de tot confortul la cari sunt expuşi în cele mai multe comune rurale, unde se găseşte foarte anevoie o casă cu chirie, unde mai ales acei dintre medicii de plasă cari nu sunt stabiliţi la reşedinţa subprefecturii şi a judecătoriei de pace sunt obicinuit lipsiţi de orice societate potrivită cu gradul lor de cultură, unde numărul mare de comune cari constituie circumscripţia medicală le impune o muncă prea grea, astfel că nu le rămâne timp pentru studii. […] Mare parte a medicilor de plasă nu aduce populaţiunii servicii reale; pentru ei acest serviciu este un rău trecător, de cari doresc să scape cât de curând; de aceea nici nu-şi cumpără trăsură, umblă cu cai de chirie şi fac cât se poate de puţine excursiuni. Idealul nostru de medic de plasă este reprezintat prin câţiva medici cari au îmbătrânit în acest serviciu, cari au petrecut toată viaţa printre ţărani, cari cunosc gândurile şi suferinţele lor, cari compătimesc cu ei şi se bucură de deplina lor încredere“ (Felix, 1897, pp. 28–31). Poate cercetări viitoare în Arhivele Judeţene vor duce la depistarea rapoartelor acelor puţini medici „îmbătrâniţi în acest serviciu“. E posibil ca doctorul M. Hârsu să fie unul dintre ei, pentru că raportul său este unul dintre cele mai extinse şi dovedeşte o bună cunoaştere a oamenilor şi a locurilor. 

Acum ne punem întrebarea: care este valoarea acestor rapoarte pentru istoric? Ce putem afla din ele? Doctorul Hârsu se dovedeşte un excelent etnograf, descriind ocupaţiile locuitorilor, îmbrăcămintea sau locuinţa: „Casele sunt clădite din bârne şi acoperite ori cu lătunoi (margini), ori cu şindrilă (draniţă). Ele au de obicei o cameră mare, o tindă (sală) şi o cămară; casele cu două camere sunt foarte rare. Casele se lipesc cu lut şi se văruiesc cu var or cu mal (un fel de pământ alb strălucitor şi luciu), or cu humă (un fel de pământ sur ca cenuşa). Casele de obicei se îngrijesc numai la zile mari; la Paşte, hram etc. Ferestrele sunt totdeauna mici, deseori aproape microscopice; numai ici-colea întâlneşti câte o casă mai mare, cu ferestre mari şi luminoase“ (Hârsu, 1899, pp. 215–216). Descrierile de acest fel împânzesc de fapt rapoartele medicilor şi oferă un material valoros prin vechimea lui etnografului de astăzi, dar şi istoricului lumii rurale româneşti. De altfel, chiar medicii care scriu la sfârşitul secolului al XIX-lea sintezele privitoare la igiena ţăranului român – Gheorghe Crăiniceanu (Crăiniceanu, 1895) şi Nicolae Manolescu (Manolescu, 1895) – vor utiliza din plin rapoartele sanitare drept sursă primară. Uneori, în aceste rapoarte ies la lumină reprezentări ţărăneşti unice despre corp şi boală. Una dintre ele este prezentată tot de dr. M. Hârsu, care ştie că: „În gura poporului sifilisul poartă numele de frenţe, bube rele, cel perit şi boale lumeşti. Poporul crede că «orice om are cel perit; omul se naşte cu el. E de ajuns să-l zădăreşti cu mâncări iuţi, prea sărate, cu acrituri etc. Şi el iese. Ardeiul roş, mic şi iute, e pricina cea mai mare a iscării sale; crapul vechi sărat încă îl stârneşte»“ (Hârsu, 1899, p. 281). În această circumscripţie de munte, vaccinarea şi revaccinarea antivariolică sunt dificil de realizat şi de verificat, din cauza habitatului risipit şi a unor practici ale populaţiei rurale, care, mărturiseşte medicul nostru, anulează efectul vaccinării: „mulţi dintre cei revaccinaţi îşi şterg braţul îndată ce vaccinatorul le întoarce spatele; la cei mici, la vaccinaţi, aceasta se face de mame, mătuşe etc., spre a scăpa de indispoziţia copiilor inoculaţi“ (Hârsu, 1899, p. 251). Este doar o nouă mărturisire despre neîncrederea ţăranilor în medic şi în medicina modernă. 

Să îl lăsăm pe doctorul Hârsu deoparte şi să ne întoarcem la doctorul Vasile Bianu, care, în 1882, era medic al plasei Bistriţa de Sus din judeţul Bacău. Şi el se confruntă cu lipsa de încredere a populaţiei rurale în vaccinarea antivariolică, iar ţăranii plasei sale „uzează de toate mijloacele posibile pentru a-şi sustrage progenitura de la hultuire“ (Bianu, 1882, p. 337). În plus, autorităţile comunale, care ar trebui să îl sprijine în realizarea vaccinării, îşi sustrag cei dintâi copiii de la acest act medical, aşa cum face primarul din comuna Luizi Călugăra, care „în timpul hultuirii, pe de o parte dădea ordine să se aducă toţi copiii la Primărie, iar pe de alta îşi expedia nevasta şi copiii în cu totul altă direcţie, spre calea iepurelui!“ (Bianu, 1882, p. 338), stârnind consternarea şi tristeţea medicului nostru. Doctorul Bianu ne vorbeşte şi despre imposibila izolare a pacienţilor suferinzi de boli epidemice în acelaşi mediu ţărănesc, unde locuinţa cu o singură cameră este supraaglomerată: „unde am pune bolnavul, unde pe cei sănătoşi?“ (Bianu, 1882, p. 337). Iată o dilemă în faţa căreia medicul nu are alternativă. Nici încercarea de a izola casa infectată de celelalte case nu poate funcţiona, pentru că ţăranii nu îşi restrâng libertatea de mişcare de dragul vorbelor unui domn, chiar dacă el este medic de plasă. În comuna Flipeni, într-o duminică, doctorul Bianu reuşeşte, totuşi „cu multă greutate“, să trimită „acasă împreună cu vătăşelul o mumă cu copilul său în braţe ce suferea de variolă în perioada de descuamaţie, din cârciuma plină de oameni cu copiii lor!“ (Bianu, 1882, p. 337). Nu trebuie să ne închipuim că teama de vaccinare care bântuie mediile ţărăneşti şi corolarul ei – încercarea de a se sustrage de la acest act medical – constituie o atitudine care apare din senin la mijlocul secolului al XIX-lea. Ea este tot atât de veche ca şi metoda profilactică în sine. Statul şi autorităţile ecleziastice fac încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea eforturi în vederea acceptării vaccinării de către populaţie. (2)

Rapoartele medicilor primari de judeţ

Dacă rapoartele medicilor de plasă sunt atât de rare, rapoartele superiorilor lor, medicii primari de judeţ, sunt abundente. Iar acesta se datorează modificării legii sanitare în 1885 care va impune publicarea rapoartelor în Monitorul Oficial (3). 

În ceea ce priveşte conţinutul acestor rapoarte vom exemplifica prin unul singur, cel al medicului primar al judeţului Vâlcea – Gh. Sabin – pe anul 1887; acest raport este într-un fel exemplar, deoarece doctorul nostru îşi înţesează scrierea cu observaţii, naraţiuni şi remarci personale, care îi măresc valoarea. Astfel, ne descrie, cu o sinceritate care pe mine, unul, mă dezarmează, problemele funcţionării sistemului sanitar de judeţ, dar şi pe cele ale sistemului sanitar rural la 1887. Şi nu sunt puţine. Se pare că în sistemul sanitar nimic nu funcţiona cum trebuie. Astfel, există o criză acută de medici, mai ales de medici de plasă: din cele cinci plase ale judeţului doar două au medici, de unde rezultă că trei plase compuse din 106 comune sunt lipsite total de asistenţă medicală (Sabin, 1888, p. 2878). Nici vaccinarea nu se realiza mai bine, locuitorii fugind pe timpul iernii de vaccinare, „temându-se ca frigul să nu le facă rău“ (Sabin, 1888, p. 2878), iar colaborarea dintre medic şi autorităţile locale, impusă de lege, în unele părţi este inexistentă. Cazul comunei Orleşti este elocvent: „De multe ori primarul, deşi în comună nu voia să mă însoţească pe la casele unde erau bolnavi, nu voia să facă liste de bolnavi din comună, nici să-mi arate unde se găseşte fiecare. […] Dacă, umblând din casă în casă, sfătuiam pe locuitori să ţină curăţenie, să  păzească copiii de răceală, să le dea medicamentele ce le lăsam conform cu instrucţiile ce le dam, primarul se ducea pe urma mea şi făcea spirit în comptul sfaturilor ce le dam locuitorilor, încât, de multe ori, mi s-a întâmplat ca nici locuitorii să nu mă mai asculte. Dacă lăsam medicamente primarului cu instrucţiile necesare pentru a le da bolnavilor, el, spre a-şi râde mai mult de mine, încăleca pe balconul primăriei, punea pe vătăşei în drum la răspântii şi pe cine vedea că trece îl oprea, îl ducea la primărie şi aici îi dedea sau o ceaşcă de unt de reţină sau un praf de chină, sau un ceai de jaborande, până ce le isprăvea, cu toate protestările celor ce le lua, spunând că aşa e ordinul Dlui medic primar“ (Sabin, 1888, p. 2881). 

Probleme are doctorul şi cu unii ţărani din Fişcălia, care, de data aceasta, din proprie iniţiativă, „mă tratau într-un mod puţin cuviincios“ (Sabin, 1888, p. 2881). De lipsa de colaborare a autorităţilor locale din comunele rurale sau urbane vorbesc mai toţi medicii, e un fenomen generalizat, dar despre lipsa de respect pe care ţăranul o arată unui medic, mărturiile sunt mult mai puţin numeroase. Poate, în acest sens, doctorul Gh. Sabin este o excepţie, căci el nu ezită să intre în conflict frontal cu lumea ţărănească pe care o administrează din punct de vedere sanitar. Astfel, în cazuri de epidemii soldate cu morţi, mărturiseşte candid că nu de puţine ori a împrăştiat „lumea de la asemenea pomeni“ (Sabin, 1888, p. 2883), măsură corectă din punct de vedere sanitar, dar care, din punctul de vedere al credinţelor ţărăneşti, nu face decât să compromită destinul post-mortem al defuncţilor. Pentru ţăran nimic nu poate fi mai ofensator ca un asemenea comportament. Nu este de mirare că doctorul Gh. Sabin devine un personaj indezirabil în satele în care se dedă la asemenea isprăvi.

„De multe ori primarul, deşi în comună nu voia să mă însoţească pe la casele unde erau bolnavi, nu voia să facă liste de bolnavi din comună, nici să-mi arate unde se găseşte fiecare.”

Totuşi, asemenea mărturii nu pot să nu ne facă să ne gândim că statutul social şi statutul simbolic de care se bucură medicul şi medicina astăzi nu vin de la sine şi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai ales în lumea ţărănească. Întrebarea este: de ce ar trebui oare ţăranul de la 1880 să aibă încredere în medic şi actul medical? Pentru că, practic, nici la 1880 ţărănimea, în marea ei majoritate, nu beneficiază încă în nici un fel de asistenţa sanitară modernă. Primii medici de plasă apar în 1862, iar primele spitale rurale în 1881. Iar societatea ţărănească şi-a rezolvat problemele de sănătate de secole în modul ei propriu, ceea ce încearcă, într-un alt mod şi după alte principii, sistemul sanitar rural. Cu ce ar fi mai bune medicamentele decât ceaiurile şi descântecele vindecătorilor ţărani? Cu ce este mai bun medicul decât vrăjitorul local? Acestea sunt sigur întrebări pe care ţăranii şi le-au pus când, o dată la câteva luni, a început să treacă prin satul lor, pe cal sau în şaretă, un domn căruia i se zice „doctor“ şi care pretinde că poate vindeca toate bolile. Fără îndoială, pentru a căpăta încrederea ţăranului, este nevoie de mult mai mult, şi aceasta se va întâmpla mult mai târziu.

Să revenim la doctorul Sabin, care, în raportul său, ne prezintă, cum am văzut, toate racilele sistemului sanitar: fuga de vaccinare, lipsa de personal medical şi de sanitar mediu, lipsa de colaborare cu medicul a autorităţilor locale, reticenţa ţăranilor. Ne gândim poate că în mediul urban lucrurile stau mai bine. Toate speranţele ne sunt spulberate de descrierea spitalului din Râmnic, unde „atât iarna, cât şi vara zeci de bolnavi zac pe jos, prin bucătărie şi dependinţele spitalului, tratându-se şi mâncând din sumele prevăzute pentru bolnavii din paturi“ (Sabin, 1888, p. 2878). Din nou, asemenea descrieri se întâlnesc frecvent în rapoartele sanitare. În concluzie, imaginea pe care ne-o oferă raportul doctorului Gh. Sabin despre starea serviciului sanitar al judeţului Vâlcea în 1887 este extrem de negativă. Nu ne îndoim că situaţia nu era departe de spusele medicului nostru, însă, înseriind rapoartele sanitare, remarcăm că ele creează o imagine dezastruoasă despre starea igienică şi sanitară a României rurale, dar şi urbane. Ele contribuie din plin la ceea ce numeam imaginea negativă a ţăranului şi a lumii rurale. Nu regăsim aici nimic idealizat, totul este mizerie frustă. De ce oare aspectele pozitive îşi găsesc loc atât de greu în literatura medicală? Greu de dat un răspuns pe deplin satisfăcător. Totuşi, cred că rapoartele sanitare, ca sursă a istoricului, ascund o capcană, care se manifestă prin această imagine negativă extremă, pe care am considerat-o dintotdeauna deformată şi puternic ideologizată. Rapoartele în sine, ca acte administrative, pun în evidenţă mai ales lipsurile şi nereuşitele sistemului, reticenţele personajelor, pentru că acestea trebuie schimbate. Reuşitele nu sunt atât de evidente.

Rapoartele Consiliului Sanitar Superior

Spre deosebire de rapoartele medicilor de plasă şi de judeţ, care sunt documente locale, parţiale şi care dau imagini de ansamblu doar înseriate, rapoartele redactate de Consiliul Sanitar Superior sunt prin excelenţă sursele unor imagini de ansamblu. Ne aflăm în vârful ierarhiei sanitare şi de fapt această categorie de rapoarte este redactată invariabil de directorul general al Serviciului Sanitar. Chiar dacă legislaţia sanitară cere încă din 1874 redactarea anuală a acestei categorii de rapoarte, acest lucru nu se întâmplă. Primele rapoarte generale tipărite sunt redactate de doctorul D. Sergiu, pentru anii 1886 şi 1887 (Felix, 1893, p. V). Seria lor va fi completată începând cu 1892 de frumoasele rapoarte ale doctorului Iacob Felix (4). Următorul raport tipărit va fi cel al doctorului Al. Obregia, care acoperă perioada 1899–1904 (Obregia, 1907), iar doctorul I. Bordea abia după Primul Război Mondial va publica raportul general pe anii 1905–1922 (Bordea, 1924). (...)

„În toate oraşele, fără excepţiune, se neglijează suburbiile excentrice, rămân nepavate stradele mărginaşe, de vreme ce centrul este îngrijit adeseori cu un lux oarecare.” 

Acestă categorie de rapoarte, cu un conţinut la fel de standardizat ca şi cele recedente, ne oferă, cum spuneam, imagini-tip asupra „salubrităţii satelor“, de exemplu. Iată una dintre ele, în redactarea doctorului Iacob Felix: „Ţăranul în general nu-şi curăţă curtea, nu adună băligarul într-un colţ al curţii spre a-l întrebuinţa pentru îngrăşarea pământului, cu un cuvânt multe din satele noastre se mai află într-o stare barbară“ (Felix, 1893, p. 91). Cât despre salubritatea oraşelor, acelaşi medic remarca în 1895 o stare de lucruri cu care autorul însuşi se loveşte zilnic în anul de graţie 2013. Şi anume: „În toate oraşele, fără excepţiune, se neglijează suburbiile excentrice, rămân nepavate stradele mărginaşe, de vreme ce centrul este îngrijit adeseori cu un lux oarecare. Lipsesc veniturile necesare pentru a scoate suburbiile mărginaşe din starea barbară în care zac, din cauză că şi bugetele se fac cu un lux oarecare, că se creează necontenit funcţiuni noi şi nu rămâne nimic pentru material, pentru plata lucrărilor publice“ (Felix, 1897, p. 178). Astfel, Iaşiul construieşte un „stabiliment de băi elegant“, care nu va putea funcţiona din cauza lipsei de apă; iar în Craiova, oraş insalubru din cauza lipsei de apă, de canalizare, de pavaj, se introduce iluminatul electric! (Felix, 1897, p. 179) Recunoaştem, fără îndoială, o constantă a modului de administrare a oraşelor şi a judeţelor României. (...)

Rapoartele medicilor spitalelor rurale

În 1881 serviciul sanitar rural se îmbogăţeşte cu o nouă instituţie: spitalul rural. Acum, ţăranul bolnav poate apela fie la serviciile medicului de plasă, fie la cele ale medicului unui spital rural, dacă e vreunul în apropiere. În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea va exista un program ambiţios de construcţie a spitalelor rurale, ajungându-se ca la sfârşitul secolului să existe câte un spital rural în fiecare judeţ.

Şi medicii spitalelor rurale au obligaţia de a redacta rapoarte anuale, o parte din ele fiind publicate în revistele medicale ale epocii. Aceste rapoarte pun accentul pe „mişcarea bolnavilor în spital“ şi pe aspectele clinice ale principalelor maladii tratate. Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al istoricului, ele par a prezenta un interes mai scăzut. Cu toate acestea, lectura lor se dovedeşte aproape totdeauna utilă, şi vom demonstra utilitatea acestei lecturi prin analiza a două rapoarte ale spitalului rural din Horezu, realizate de doi medici care vor face o carieră frumoasă în serviciul sanitar al Regatului: dr. Vasile Bianu şi dr. I.V. Ştefănescu. 

În raportul doctorului Bianu, din perspectiva istoricului secolului al XIX-lea, interesantă este descrierea localului spitalului. Vedem, prin ochii doctorului Bianu, neajunsurile acestui spital, care, fiind printre primele înfiinţate, nu a beneficiat de o clădire proprie, ci a fost găzduit într-o mănăstire. De aici multe inconveniente: uşile latrinelor sunt faţă în faţă cu uşile de la saloanele bolnavilor, ceea ce, vara, nu permite ventilaţia naturală; iar băile… lipsesc cu desăvârşire: „Nu putem numi băi o odăiţă mică în care nu încape o putină şi un pat. Ei bine, spitalul nostru nu are decât o mică cameră în tunecoasă, podită cu scânduri, fără sobă şi numai cu o singură putină de lemn, şi aceasta pentru serviciul unui spital de 56 paturi“ (Bianu, 1889, p. 278). Iar fiecare bolnav, când este internat, trebuie să facă o baie şi o deparazitare! 

Dacă doctorul Bianu ne dă o imagine aproape fotografică a unui spital rural din 1888, doctorul I.V. Ştefănescu, cu doi ani înainte, în acelaşi spital rural din Horezu, avusese revelaţia alterităţii maxime! Întregul său raport se construieşte pe vectorii alterităţii. Fără nici o îndoială, doctorul Ştefănescu se găseşte în plină sălbăticie. Toate remarcile sale privitoare la habitat sunt convergente: agricultura se face „într-un mod primitiv“, drumurile sunt „în stare rudimentară. Comerciul de asemenea“ (Ştefănescu, 1887, p. 362). Cât despre „locuitorii băştinaşi“, dr. Ştefănescu îi descrie într-o imagine care foloseşte tuşe întunecate: vorbesc o limbă „aspră şi săracă“, gestica afirmaţiei şi a negaţiei nu e cea curentă, ci tocmai pe dos – aplecarea capului în faţă semnifică negaţia, iar scuturarea capului în plan orizontal semnifică afirmaţia (Ştefănescu, 1887, pp. 363–364). Într-un cuvânt, ţăranii pe care îi tratează în spitalul rural nu sunt prea diferiţi de fuegieni, „pe care antropologii îi pun pe cea din urmă treaptă a scării omeneşti“ (Ştefănescu, 1887, p. 378). În mod evident, pentru doctorul Ştefănescu, ţăranii sunt nişte fiinţe stranii, primitive, barbare; atât de diferiţi de el însuşi şi, prin extensie, de „clasa cultă“, printr-o seamă de caracteristici care, prin contrast, sunt revelatorul Civilizaţiei: „aberaţiunea facultăţilor afective ca: lipsa de ruşine, relaţiile amoroase cu totul bestiale […], viciile ca: beţia, lenea, hoţia, minciuna şi la femei în special luxul“ (Ştefănescu, 1887, p. 379). Între doctorul Ştefănescu şi pacienţii săi rurali nu există nici un fel de empatie: medicul nu-i înţelege şi-i dispreţuieşte profund – dovadă că vectorii expresivi ai descrierii sale sunt derizoriul şi ironia. Bănuim că şi reciproca era la fel de adevărată. Cert este că viziunea doctorului Ştefănescu despre ţăran şi lumea rurală nu era singulară în epocă, mulţi alţii gândeau la fel. Până şi astăzi, în cultura comună, ţăranul şi lumea rurală nu sunt tocmai atribute care caracterizează modernitatea. Să nu uităm că apelativul „ţăran“ are şi azi conotaţii în general negative.

 

---

1. Pentru un istoric al legislaţiei sanitare de după 1874 a se vedea I. Felix, Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea şi starea ei la începutul secolului al XX-lea, partea I, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, Bucureşti, 1901, pp. 54–64.  2. Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750–1860), Editura Humanitas,Bucureşti, 2013, p. 322. 
3. Vezi art. 35 din legea sanitară din 1885, în Alina Ioana Şuta, Oana Mihaela Tămaş, Alin Ciupală, Constantin Bărbulescu, Vlad Popovici, Legislaţia sanitară în România modernă (1874–1910), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009, p. 78. 
4. Doctorul Iacob Felix redactează şi publică rapoartele generale pentru perioada 1892–1897. punctul lor slab este tocmai lipsa datelor directe, a observaţiilor făcute la faţa locului, a detaliului care nuanţează o realitate multiformă.

Foto principală: Arhiva Fortepan