„Eu văd lucrurile așa acum: viața mea din România este mai bună, cu toate că sunt într-un centru pentru solicitanții de azil. Vreau să plec de aici, totuși. Vreau să lucrez ca o persoană normală”, spune Amara*, o tânără din Etiopia. A ajuns în România după ce a plătit 4.000 de euro unei agenții de recrutare. Nu știa nimic despre țara de la capătul lumii unde încerca să-și facă o nouă viață.
Era asistentă în Addis Abeba, capitala Etiopiei. „Am lucrat în timpul pandemiei și mergeam mult să-i ajut pe oameni la domiciliu. Așa am reușit să adun bani. În mod normal, salariile din Etiopia sunt foarte mici. Probabil că, în alte circumstanțe, mi-ar fi luat vreo șase ani ca să ajung aici”.
A fost forțată să își pună toată viața într-o valiză după ce părinții ei au fost arestați în Addis Abeba. În șase luni a primit viza de România și permisul de muncă, iar apoi a luat avionul către Constanța, unde a găsit fix opusul față de ceea ce s-a așteptat.
Etiopia este una dintre cele mai mari țări din Africa, cât Franța și Spania la un loc. Guvernul federal se află în Addis Abeba, capitala țării, și există 11 regiuni împărțite în funcție de grupul etnic care locuiește acolo. În 2020, a izbucnit un război civil în regiunea Tigray, în partea de nord a țării.
Frontul pentru Eliberare a Poporului Tigrin (TPLF) a fost la putere ca principalul partid de guvernare mulți ani. În 2020, TPLF au atacat o bază militară guvernamentală din Tigray, iar Abiy Ahmed, prim-ministrul țării, a răspuns trimițând trupe. Eritrea s-a alăturat guvernului, în timp ce alte regiuni, precum Oromia, s-au alăturat forțelor tigrine.
În tot acest război, civilii au avut de suferit. Peste două milioane de oameni au fost strămutați, Națiunile Unite au atras atenția că 400.000 de oameni din Tigray sunt expuși riscului de foamete, în vreme ce ambele tabere au fost acuzate de violență sexuală.
Războiul s-a încheiat oficial pe 3 noiembrie 2022, însă conflictele etnice continuă.
„Am ajuns să spăl vase la restaurantul unui hotel din Mamaia. Inițial, când încă eram în Etiopia, mi-au zis că vom lucra opt ore pe zi. Însă n-a fost deloc așa. Începeam să lucrăm dimineața și terminam la miezul nopții”, povestește Amara*. „Munceam toată ziua, nu aveam timp să mâncăm, salariile nu veneau la timp. Uneori, ne plăteau o dată la două luni. Așa că eu, împreună cu prietenii mei, ne-am hotărât să plecăm de-acolo”.
Au luat autocarul până la Timișoara, unde au încercat să treacă granița și să plece către Franța sau Marea Britanie. Dar i-a prins poliția de frontieră. Așa a ajuns în Centrul Regional de Proceduri și Cazare pentru Solicitanții de Azil din Șomcuta Mare, unde se află de patru luni.
Prietenii ei au reușit să plece mai departe către Vest. Dar nici ei n-au ajuns mai bine. La fel ca Amara*, locuiesc deocamdată într-un centru pentru migranți.
„Mai vorbesc cu ei și îmi spun că nu le place, pentru că sunt, la fel ca mine, închiși undeva. Nu e vorba neapărat despre condițiile de acolo. Ce îi deranjează cel mai mult este că nu pot să lucreze ca să-și ajute apropiații. În general, când cineva reușește să plece din țară, familia se așteaptă să primească ceva. Dacă nu poți să lucrezi, nu e bine”.
Amara* se entuziasmează când vorbește despre faptul că tocmai și-a făcut buletin de România. Asta înseamnă că în scurt timp poate să lucreze. Merge la orele de română din Centru și, încet-încet, încearcă să aparțină locului.
Îi e dor de familia ei și, uneori, de mâncarea de acasă. „Îmi lipsește injera. Seamănă cu pâinea, însă e mult mai moale. Așa că atunci când am ajuns în țară mi-a fost foarte greu. Nu pot să trăiesc fără injera”, spune râzând.
Cel mai greu de când a ajuns aici i-a fost fără prieteni. „Nu am pe nimeni în România, iar asta a făcut lucrurile mult mai dificile la început… eram în depresie, nu puteam să vorbesc cu nimeni. Treptat am început să vorbesc cu ceilalți refugiați”.
A primit ajutor psihologic după ce-a ajuns la Centru. Primea mesaje de acasă, iar majoritatea o anunțau că vreun apropiat de-ai ei au murit. „Simțeam că vreau să mor și eu, odată cu ei”.
Acum citește Biblia în fiecare zi, ca să-i treacă timpul mai repede până când va reuși să se mute. Până atunci, respiră ușurată că este în siguranță.
„Dacă rămâneam în Etiopia, probabil că acum aș fi fost moartă. Deci, pentru mine, România înseamnă pace. Nu auzi nimic rău aici, nu moare nimeni, pentru mine Romania is very good. Very good”.
Nota autoarei:
Nu știm exact unde este Amara* acum. Ultimul lucru pe care l-am aflat a fost că în ianuarie a cerut transferul la un alt centru pentru solicitanții de azil din țară. Din februarie s-a mutat acolo.
Numele prezente în articol au fost schimbate pentru a proteja identitatea persoanelor intervievate.
Am încercat să înțelegem mai bine cine sunt oamenii care vor să vină în România, ce lasă în urmă și de ce vor să rămână aici. În luna septembrie le publicăm poveștile.
Portretul a fost construit pe baza interviurilor luate migranților din Șomcuta Mare în 2023 de către cercetătorii de la Institutul de Istorie Orală al Universității „Babeș-Bolyiai” Cluj-Napoca, parteneri alături de Scena9 și Fundația Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună” în proiectul „Life Stories, Not Numbers”, o colaborare concepută de Institutul Auschwitz pentru Prevenirea Genocidului și a Atrocităților în Masă și finanțat cu sprijinul European Philanthropic Initiative for Migration (EPIM).
