Lansat de curând pe platforma HBO Max, Mi iubita mon amour (2021) visează la povești toride de o vară, consumate pe plajele românești într-un păienjeniș de relații de putere dezechilibrate. O sarcină poate prea ambițioasă pentru brațele subțiratice ale acestui film independent.
Mi iubita mon amour nu e nicăieri mai intens ca la început. În primele cinci minute ale filmului sunt fluturate toate mizele sale – iar ce rămâne pe urmă e doar sos diluat. Vedem din start, în ordine: un habitaclu de mașină animat de un cvartet de burlăcițe venite din Franța („într-o lună mă căsătoresc”, declară solemn protagonista care până atunci stătuse cu jumătate de corp scos pe geam); un cadru cu șoseaua pe care rulează în paralel un SUV și o căruță; o secvență în care celor patru le este furată mașina dintr-o benzinărie, iar în ajutor le sar doi tineri binevoitori. Cu alte cuvinte, filmul se grăbește să campeze pe repede-înainte un context mai larg, exclusiv pe baza unui ultimatum, a unui iz de poverty porn și a unui deus ex machina: simplu ca bună ziua! Acest context, să fim convinși, este unul de tip safari: într-adevăr, durează cu atât mai puțin să înțelegem ce crede filmul despre spațiul în care se desfășoară cu cât la baza sa găsim o reticență fermă de a-l explora, de a-l smulge puțin din balamalele propriilor prejudecăți balcaniste.
România este, deci, un decor îndepărtat. Ca atare, el se dovedește în egală măsură de periculos – noaptea dau târcoale răufăcătorii – și de ațâțător. Vezi, de pildă, personajul lui Nino (Gimi Covaci, de asemenea co-scenarist), tânărul de etnie romă care, alături de fratele său mai mic (și mai puțin arătos), decide să le ajute pe domnițele aflate la ananghie. Nino se găsește în posesia unor calități – printre altele, e chipeș și vorbește o franceză perfectă, nu neapărat în această ordine – care, întâmplător, asigură filmul că nu va trebui să iasă prea mult din așa-numită zonă de confort. Fără gânduri ascunse și fără opacitate – mai mârâie un „ce te bagi în familia mea?” strict pentru credibilitate –, el este un exponent deopotrivă ilustrativ și aparte. România devine, astfel, un fel de acasă un pic mai exotic, mai pasional, dar totuși la fel de securizant.
Căci între protagonista jucată de Noémie Merlant (de asemenea regizoare) și Nino se înfiripă, înțelegem, un mic flirt. Acest flirt este cu atât mai oportun cu cât permite: 1) ca filmul să bifeze și o țâră de conștiință socială, invitând familia lui Nino să peroreze scurt și generic despre greutățile vieții, dar mai cu seamă despre reziliența care i-a scos la liman; și 2) ca protagonista să își asume până la capăt rolul de pion civilizator, învățându-l pe băiat să facă sex. Proiectul filmului este perfect străveziu: sub alura frivolă de amor-trecător-care-amenință-să-devină-serios – ceva întreprins deja de un film francez demult uitat, Mamaïa (1967) de José Varela –, el are mai cu seamă menirea de a tranchiliza spaime: România rămâne un playground în care violența e mai mult sau mai puțin anecdotică, iar tinerii, deși săraci, au flama în priviri. Faptul că nici nu chestionează raportul strâmb de putere în favoarea occidentalului alb e un bonus.
De la Noémie Merlant – actrița feministă consacrată mai ales prin Potrait de la jeune fille en feu (2019) de Céline Sciamma, care a devenit valvârtej filmul preferat al universitarilor anglo-saxoni – era de așteptat parcă ceva mai puțină „bună credință” în croirea reprezentărilor. În fond, Mi iubita mon amour e un film care joacă până la capăt această carte, de parcă ar ajunge la noi fără știința unor dezbateri deja vechi de când lumea, care au arătat că orientalismul de orice formă e o atitudine dacă nu reprobabilă, atunci măcar chestionabilă – mai ales când nu produce decât clișeu romantizat după clișeu romantizat, ca aici. (Gadjo dilo al lui Tony Gatlif, din 1997, rămâne în continuare o bornă de practici artistice mai fertile când vine vorba de reprezentarea comunității rome prin ochii outsider-ului.)
Am crezut dintotdeauna că a sări din prima la gâtul reprezentărilor puse în joc de un film, neglijând orice ține de „estetică”, e o metodă cu atât mai autoritară cu cât maschează mai profitabil o neputință de a vedea imaginile, balansată de o preferință pentru a le citi. Dar ce te faci când totul e, ca în acest film, reprezentare pură și dură? Când până și fabricarea imaginilor trădează niște structuri inegale de putere din care tot autoarea filmului iese bine? Când mizanscena e redusă la o aproximație vizuală, un fel de „merge și-așa” diletant?
Desigur, regia din Mi iubita mon amour e mai ambivalentă de-atât. Până la urmă, marea forță a filmului constă în bugetul său infim, în independența sa afișată, în obligația echipei de a se baricada într-o casă oarecare și de a evita orice toponim recognoscibil în ochii occidentalilor care n-au umblat prin Vama Veche. Dar de aici, din această lipsă de considerație, forțată sau nu, pentru detaliile locului, încep responsabilitățile și problemele. Ca film de tip „Spring Breakers”, Mi iubita mon amour e crispat și oarecare – dar tot e mai bun decât încercările de a insufla ansamblului puțină textură socială (vezi interlopii deopotrivă inevitabili și materializați din pământ, pentru a mai bifa niște „culoare locală”). Din privirea unor creatori dornici să vadă „cum e în altă parte” s-au născut fie mari adevăruri și deplasări radicale, fie confirmări leneșe de stereotipuri. E destul de clar în ce categorie se încadrează acest film.
