Recent, Electrecord a lansat, după 27 de ani, un nou disc pe vinil. Am stat de vorbă cu etnomuzicologul Florin Iordan, membru fondator al formației Trei Parale, grup care semnează acest dublu LP, despre acesta și despre ce înseamnă să apară faimosul logo pe noul album al grupului muzical din București.
Revenirea Electrecordului este un eveniment important pentru cea mai veche casă de discuri din România, un brand cu o valoare simbolică și o memorie importante pentru generații diferite. Înființată cândva în 1932 de comerciantul Nathan Mischonzniki, după achiziția unor mașini de multiplicare din Germania, inițial s-a axat pe copierea plăcilor venite din această țară. Din 1937, după o serie de fuziuni și retehnologizări, Electrecord începe să facă propriile înregistrări, în doar doi ani ajungând să producă aproximativ 70.000 de plăci de ebonită pe an cu diverse conținuturi, de la muzică de dans la propagandă. În 1948, casa de discuri este naționalizată, iar ce a urmat se poate numi perioada ei de glorie – tirajele cresc, numărul artiștilor care trec prin studioul de înregistrări devine masiv, calitatea însăși a producțiilor este ascendentă. Concret, Electrecordul semnează actul de naștere al pop-ului în România, iar când spun pop nu mă gândesc neapărat la genul în sine, ci, inspirat de cartea Yeah Yeah Yeah: The Story of Modern Pop a lui Bob Stanley, la muzicile care devin populare pentru public într-un moment sau altul, fie că vorbesc aici de jazz, rock, muzică ușoară, folclor etc. De la Gică Petrescu – al cărui prim disc apare la sfârșitul anilor ‘30! – la Margareta Pâslaru și Adrian Enescu, de la Mia Braia la Aura Urziceanu și Silvia Dumitrescu, de la Maria Tănase și Sincron la Phoenix și Angela Similea, fonoteca Electrecordului conține soundtrack-urile care au definit decade întregi din viața românilor.
În anii ‘90, șocul schimbării este resimțit major și de Electrecord. Iar prevalența unui nou suport fizic, CD-ul, adâncește criza, împreună cu apariția unor noi label-uri locale și modificările paradigmatice în stilistica muzicii. 1996 este anul lansării ultimului disc de vinil, cu numărul de catalog EPE-04417 – un disc de muzică populară al Margaretei Clipa, Zi-i, Vasile, zi-i!. În anii ce urmează, echipamentele și chiar clădirea fabricii din București sunt vândute, label-ul, preluat în 2003 de către angajați prin achiziția pachetului majoritar de acțiuni de la stat, concentrându-se pe realizarea unor reeditări din fonotecă și a unor înregistrări. Declinul nu poate fi stopat însă, în 2018 societatea intrând în insolvență.
Dar anul acesta aduce vești bune pentru unul dintre cele mai vechi branduri active ale României, așa cum anunță site-ul electrecord.ro: „În prezent, noua echipă Electrecord demarează un plan de redresare a companiei, lucrând la reluarea editărilor și reeditărilor de discuri cu muzica unor artiști importanți ai ecosistemului muzical local și internațional și la diversificarea serviciilor oferite de companie, încercând totodată să restaureze istoria celui mai important label din istoria României”. Primul gest al ei este cel despre care vorbesc astăzi cu Florin Iordan: decembrie 2023 înseamnă reapariția, după 27 de ani, a unui disc de vinil – în contextul remarcabilului reviriment al acestui format în ultimii ani – care poartă logo-ul Electrecord. El se numește România. 100 de minute, este un dublu LP, poartă numele de catalog EPE-001 și aparține fomației Trei Parale.
Formația Trei Parale, al cărui membru fondator ești, tocmai a lansat un dublu album pe vinil la Electrecord, casă de discuri care reîncepe, după 27 de ani, să editeze discuri de vinil. Este un moment care are, pentru un public atașat de acest brand, o semnificație specială. Tu cu ce sentimente trăiești asta?
Chiar am mai multe amintiri legate de discurile de vinil. Una este cu un astfel de obiect pe care l-am descoperit la bunicii mei acasă, pe un dulap. Nu știam ce e chestia aia. Îmi amintesc că era Mugur de fluier al formației Phoenix. Era discul pe care și-l cumpărase maică-mea când avea 16 ani. Și n-au fost mai multe, a fost singurul ei disc din perioada aia. L-am păstrat acolo și mai târziu l-am și ascultat.
Mai apoi, pe când eram în liceu, am primit sarcina să mergem la bibliotecă și să împrumutăm cărți ca să ne îmbogățim lecturile. Am fost la Biblioteca „Mihail Sadoveanu” din București, unde aveau și o colecție de viniluri, de LP-uri. Pentru că încă aveam acasă un pick-up, pe care-l foloseam mai mult ca stație pentru casetofon – un pick-up bun, se auzea foarte-foarte bine la el –, am început să iau din discurile de la bibliotecă să le ascult. Erau diverse muzici pe ele, de la rock la pop și clasică, dar cel mai mult m-am atașat de cele cu muzici tradiționale. Mai întâi a fost discul unui fluieraș doljean, Marin Chisăr, care mi-a plăcut la nebunie.
Am ascultat discul ăla de multe ori și am selectat de pe el câteva piese de caval. Am luat ulterior toate discurile de acolo care aveau interpreți de fluier și am selectat piesele cu caval. Mi-am făcut acasă o casetă numai cu piese cântate la instrumentul ăsta. Așa am descoperit și o serie pe care a făcut-o Speranța Rădulescu la Electrecord, cu înregistrări de arhivă, dar și niște discuri editate ceva mai înainte de un alt etnomuzicolog, Tiberiu Alexandru, cu înregistrări mai ales din perioada interbelică, făcute de Constantin Brăiloiu.
Am devenit foarte, foarte atașat de zona asta muzicală. Aș zice că a fost chiar decisivă, pentru că ulterior am ajuns să o practic, să cânt, să devin interpret.
Ceva mai târziu, plimbându-mă prin centru, pe Calea Victoriei, am intrat în ceea ce a fost cândva magazinul Yamaha, unul cu instrumente muzicale, dar care avea și niște discuri de vinil în vitrină. Mi-am luat de acolo Flașnetarium-ul lui Marius Popp, un album care mi-a plăcut atât de mult că ulterior mi-am luat toate discurile cu el.
Când îmi plăcea ceva, devoram, ca să zic așa, eram într-o epocă în care accesul la multe obiecte era mai dificil, nu ca astăzi, când ai totul la dispoziție. Pe vremea aia trebuia să-l găsești undeva, să-l cumperi, să ai o casetă goală pe care să îți înregistrezi.
La un moment dat, tot din dorința de a-mi lărgi biblioteca sonoră, am fost la sediul Electrecord și la depozitul de pe Bulevardul Timișoara și, uitându-mă pe catalog, mi-am selectat discurile care mă interesau. Erau discuri de muzică tradițională. Le-am cumpărat, am plecat de acolo cu un ghiozdan cu discuri și am ajuns să am de atunci o colecție de viniluri pe care încă o păstrez și astăzi, când vinilul a revenit, să mă pot lăuda cu ea (râde, n.a.)
S-ar putea spune că Electrecordul te-a făcut și muzician, și etnomuzicolog.
Da, clar, discurile alea de muzică tradițională publicate la Electrecord au dat o traiectorie vieții mele, așa e.
Păi, și cum te simți scoțând, împreună cu grupul din care faci parte, Trei Parale, un disc de vinil la Electrecord, la 27 de ani distanță de la ultimul astfel de disc pe care l-a scos casa de discuri?
Nici nu mi-a venit să cred când am aflat că vor să se repornească Electrecord-ul. N-am știut chiar de la început că o să fim primii. Știam că au discuții cu diverși artiști pentru a publica pe vinil albumele lor. Apoi am aflat că al nostru va fi primul din noua serie a Electrecordului, așa că suntem cu atât mai bucuroși și mai onorați. Mă bucură foarte mult acest restart, pentru că sper ca Electrecordul să dezgroape acea arhivă pe care o are în diverse arii muzicale și să republice măcar o parte din discurile-etalon pe care le-au lansat de-a lungul vremii. După mine, e foarte important să aibă și această privire către trecut, pe lângă discurile noi pe care le vor face – și sper să fie cât mai multe și mai variate, mai interesante. În același timp, sper că și discul nostru, care are cumva o perspectivă națională, se integrează bine în această poveste de a reporni un brand național foarte important.
Crezi că e un moment bun pentru recuperarea muzicii tradiționale? Te întreb asta pentru că, dincolo de terminologie, simt că măcar în spațiul cultural bucureștean se întâmplă chiar acum un proces de recuperare și repoziționare a muzicii țărănești, dar și a lăutăriei urbane ca muzici tradiționale. Simți că e un moment interesant pentru tipul ăsta de muzică și tipul ăsta de performance, de fapt, pe care îl produceți până la urmă și voi?
Cu siguranță, pentru muzicile tradiționale este un moment mai bun decât era acum 20 de ani, atunci când am pornit noi. Eu mă raportez mereu când văd ce e astăzi la cum era când ne-am început noi activitatea. Acum 20 de ani n-aveai cu cine să vorbești despre asta. Erau în București, printre toți prietenii și prietenii prietenilor, și prietenii prietenilor prietenilor, doar vreo trei persoane care cântau la fluier, de exemplu. Trei băieți, unul este colegul meu de la Muzeul Țăranului, Călin Torsan, care se afla într-o zonă mult mai modernă decât ce căutam eu. Așa că mi-am găsit cu greu un coechipier. Dacă nu era Daniel Pop, care cântase și el la fluier, nu știu cu cine aș fi putut să pornesc atunci un astfel de demers. Din punctul ăsta de vedere, lucrurile s-au schimbat foarte-foarte mult.
Ca să revin la întrebare, sunt mai multe cauze pentru care am redevenit interesați de partea aceasta a culturii tradiționale. Fie că este vorba de ie, la blouse roumaine, fie că e vorba de muzici…. Există, ca în orice poveste atunci când lucrurile par să aibă succes, tot felul de personaje direct interesate să manevreze lucrurile în direcții pe care nu le dorești sau să le utilizeze în feluri pe care nu le vrei și care au pe urmă efecte negative, pentru că oamenii încep să reacționeze, să respingă. Mă gândesc la politicieni care se afișează în ie și la tot felul de artiști care tot combină și recombină tradiții. Unora le iese. Dar alții doar abuzează de acest val. Pentru că ce va urma va fi respingerea, pe care o altă generație o va manifesta atunci când abuzezi și când folosești într-un mod viciat toată această cultură.
Să revenim la acest discul nou. Pare un album-concept, dacă mă gândesc doar la titlul în sine sau la încercarea lui de a scana, de a carta sonor un anumit teritoriu, într-o durată cu un dublu înțeles.
Da, România. 100 de minute este un album-concept, și nu este primul nostru LP în situația asta. După mine, toate celelalte discuri ale noastre au fost albume-concept. Sau cel puțin așa le-am gândit să fie. Pe de o parte, pentru că încerc să fac lucrurile într-o manieră cumva serioasă și legată de un revivalism
care are niște direcții destul de clar stabilite și o concepție destul de clar afirmată, pe care încerc să o urmez cât mai bine. Că nu ne ies nouă mereu lucrurile așa cum ne dorim e altceva, dar întotdeauna încercăm să urmăm acea direcție. Sau în principiu asta căutăm. Și o bună parte din concertele noastre, dar și albumele lansate sunt construite pe un concept. Într-adevăr, la România 100 de minute lucrul ăsta este cu atât mai vizibil și mai prezent. Ideea ne-a venit acum cinci ani, când ne aflam la aniversarea unui centenar. Am văzut atunci tot felul de programe culturale care nu mi s-au părut a fi suficient de valoroase și mi-am pus întrebarea ce aș fi făcut eu dacă ar fi fost să gândesc ceva. Și am început să gândesc acest proiect. Am început să gândesc acest program, care mai întâi a fost unul de concert.
Am avut câteva spectacole atunci, destul de puține, trei sau patru, și mi-am pus bineînțeles problema dacă nu ar trebui să fac un disc, de fapt un disc dublu, pentru că, fiind vorba de 100 de minute, ai nevoie de două discuri, fie că e vorba de vinil sau de CD. Am început să-mi pun serios această problemă, dacă ar trebui să facem un album, și răspunsul nu a fost da chiar din prima. Adică la un moment dat chiar renunțasem la idee, mi se părea prea dificil să duci până la capăt tot acest proiect. Dar am revenit, nu mai știu dacă în timpul pandemiei am fost provocați de faptul că stăteam foarte mult sau nu, nu-mi amintesc exact. E posibil să fi fost atunci când era clar că o să stăm acasă o perioadă. Am reluat ideea și ne-am gândit că trebuie să o ducem până la bun sfârșit. A durat mult mai mult decât am estimat eu, nu m-am gândit că toată povestea o să se întindă pe cinci ani. În 2020 am început repetițiile, am început să înregistrăm în 2021, iar timp de doi ani cu asta ne-am ocupat. Am revenit asupra unor lucruri și pentru că nu ne-au plăcut artistic, și pentru că nu ne-au plăcut tehnic. Anumite lucruri au rămas pe dinafară – aveam la un moment dat chiar un pic mai mult de 100 de minute. În fine, până la urmă am ajuns aproape de ceea ce credem că era finalul și atunci a și venit propunerea Electrecordului de a face un dublu vinil. A fost o bucurie! Poate că a fost bine că a durat atât și s-a întins tot lucrul ăsta pe toți acești ani, ca să ajungem să scoatem primul disc din noua serie a casei de discuri Electrecord.
Știu că înregistrările au o poveste distinctă și ele.
Pentru că materialul era destul de lung, destul de consistent, pentru că el era destul de diferit – nu eram familiarizați chiar cu toate lucrurile de acolo; sunt și instrumente pe care le folosim rar sau foarte rar. Și ne-am dat seama că n-o s-o putem face așa, mergând în studio, stând acolo o săptămână și înregistrând pur și simplu, până e gata. Și ne-am gândit că va trebui să ne facem noi înregistrările și să le facem în timp, să le lucrăm cum dorim noi. M-am gândit la un moment dat chiar să le facem la mine acasă, să-mi aranjez puțin apartamentul. Și mi-am imaginat tot felul de soluții tehnice, cu tot felul de covoare care ar fi putut să funcționeze ca absorbție, și să le împrăștiem printr-o sufragerie, dar până la urmă colegul meu Mihai Balabaș, care cântă cu vioara și care se și pricepe bine la chestiunile de sunet, editare, mixaje, a zis să facem la el, că poate să păstreze pe o perioadă mai lungă aparatura – a obținut el o foarte bună aparatură de înregistrare. Și am început să lucrăm și să facem o parte din înregistrări la el, mai ales cele care nu cereau prezența întregii echipe. Nu mai eram de data asta patru, ci puteam să lucrăm în formule variabile, unu, doi, trei.
Discul are o prezență variabilă a noastră, de la piese cu toată formația, patru-cinci oameni, până la piese solistice. Prima parte a înregistrărilor a fost făcută așa. Pentru o altă parte, unde ne-am gândit că trebuie să fim cu toții, ne-am gândit la un alt spațiu și tot Mihai a venit cu propunerea unei case la țară.
Așa că am fost la el, la 30 de kilometri de București, într-un pod numai bun, mare, spațios, exact ce ne trebuia. Am instalat aparatura și un weekend întreg am stat și am înregistrat piesele pe care cântă întreaga echipă, să-i zic așa, patru muzicieni. Ulterior, am mai completat tot la el cu anumite piese solo care rămăseseră neînregistrate. Pe traseu ne-am mai dat seama că anumite lucruri nu ne plac sau că nu ne-a ieșit prea bine tehnic și am hotărât că trebuie să revenim. Și tot Mihai a fost cel care a pus la dispoziție, de data asta la mama lui acasă, o mică încăpere pe care am burdușit-o cu perne, plăpumi, bureți și altele ca să o facem cât mai surdă, cât mai aproape de condițiile unui studio. Și am reînregistrat acolo unele dintre piese dintre cele care nu ne plăcuseră după prima sesiune. Am tras și alte piese noi care trebuiau să fie incluse și încetul cu încetul am încheiat această etapă.
Descrie-mi puțin galeria asta a instrumentelor pe care le-ați folosit pe acest album.
Ideea albumului a fost să oferim o imagine cât mai variată asupra lumii muzicale de acum 100 de ani, lume care era de altfel extrem de diversă. Ulterior, naționalizarea și globalizarea au dus către un limbaj mai comun, însă atunci, acum 100 de ani, lucrurile nu erau așa; fiecare zonă avea anumite trăsături, anumite instrumente, anumite stiluri de cântare. Am dorit să le aducem cât mai aproape pe toate, așa încât am încercat să folosim, de exemplu, toate tipurile de fluier: fluier gemănat, fluier fără dop, fluier ciobănesc… La multe am cântat eu. Colegul meu, Daniel Pop, care este în general solist vocal și percuționist, a cântat și la tilincă. Am folosit și o serie de instrumente specifice tarafurilor locale. În afară de, să zicem, vioară și cobză, care deja la noi sunt niște lucruri comune, am avut și brace transilvăneană, care e instrumentul de acompaniament al Ardealului, am avut și o zongoră pentru Maramureș, o dobă, un instrument destul de particular, un violoncel lovit și ciupit de corzi, prezent și în părțile Bicazului, dar și în alte locuri, la care am cântat tot eu. Cumva, am încercat să includem tot ce am putut noi să gestionăm și să meșterim ca să poată să intre pe acest disc.
Au rămas, firește, și lucruri pe din afară. Cineva poate să zică bine, dar n-aveți bucium sau n-aveți drâmbă… Firește n-aveam cum să facem în 100 de minute chiar tot. Mihai Balabaș a cântat la vioară în stiluri destul de diferite, și asta a fost o provocare pentru noi, să facem, de pildă, două piese din Maramureș sau din Arad care chiar să sune a Maramureș sau a Arad. Aici a trebuit să exersăm și să stăm mai mult decât pentru niște piese dintr-un stil pe care deja îl gestionăm mai bine. Soția mea, Beatrice Iordan, a fost cea care s-a ocupat cu armonizările la cobză și la contrabas. Asta este echipa noastră de bază, Daniel, Beatrice, Mihai și eu, dar am avut și trei invitați de data aceasta pentru disc și cred că fiecare aduce ceva foarte bun. Mai întâi e vorba de Mariana Hurjui-Său, care are multe piese vocale și are un stil foarte bun, zic eu, și ne-au plăcut de la început toate lucrurile pe care le face. Mă bucur că am avut ocazia să colaborăm cu ea pe album. Completează foarte bine restul prezențelor sonore. Apoi este vorba de fetița noastră, Maruca Iordan, copil de trupă în sensul adevărat, pentru că ea ne-a urmat de când era mică, cântând alături de noi uneori. Și am rezervat în principal o piesă care îi ieșea bine ei, mai bine decât nouă, și am lăsat-o pe ea să ducă vocal – o doină foarte frumoasă, „Vară, vară, primăvară”. Și apoi un interpret chiar de la țară, Ion Stanciu, din satul Nistorești, județul Vrancea, un om pe care îl știm de foarte mulți ani și de care ne leagă multe amintiri. Acum 20 și ceva de ani, eu și soția mea, pe când eram și eu student la sociologie, am mers pe urmele lui Dimitrie Gusti, pe la Nereiu și prin satele din împrejurimi. Așa l-am cunoscut și pe Ion Stanciu, care ne-a invitat la el acasă, unde am mâncat, am băut, am dansat. Am revenit ulterior ca cercetător la Muzeul Țăranului Român, ca să-l filmez, să-l înregistrez și să stăm la povești. Pe parcursul unei astfel de întâlniri și-a manifestat dorința – normal că știa că avem o formație – să-l acompaniem. Și am făcut-o, inițial eu și Beatrice, iar anul acesta am reușit chiar să filmăm cu toată formația și cu el, să aibă câteva filmări pe YouTube împreună. Pe urmă mi-a venit ideea să fie și pe disc, și astfel am ajuns să avem una dintre acele piese.
Ce aduce Trei Parale în plus acestor piese care au circulat în ultima sută de ani în interpretarea altor muzicieni, unele dintre ele fiind de găsit și pe discuri Electrecord mai vechi? Mă gândesc, de exemplu, la prima piesă a albumului, „Până când nu te iubeam”, pe care o știu cântată de Maria Tănase.
Ca să mă refer la exemplul tău cu Maria Tănase, versiunea noastră nu pleacă de la a ei. În cazul ăsta, am vrut să avem propriul proces de reconstrucție muzicală și să mergem un pic mai adânc decât ar fi putut să o facă ea în acei ani. Dar ceea ce avem noi particular, cel puțin pentru lumea de astăzi, este faptul că nu ne speriem de părțile mai fruste, mai sălbatice ale muzicilor tradiționale. Din contră, chiar mergem către ele. Nu fugim de asperități, nu fugim de armonii tensionate, nu fugim de lucrurile astea care erau foarte prezente în lumea tradițională și care cumva au fost înlăturate pe traseu profesionalizării, mai ales în perioada comunistă, dar pe care noi ni le asumăm cu fermitate. Asta este, cred, amprenta noastră asupra acestor muzici, cel puțin până la acest moment. De aceea, modul în care facem noi muzică nu sună ca restul lucrurilor care sunt pe piață în general.
Ca să mă întorc la piesa de care vorbeai mai devreme, „Până când nu te iubeam”, cea care deschide discul nostru – albumul este conceput ca o călătorie printr-o țară în formare –, este un fel de portal: plecăm din București către Vest, pe Teleorman și Muntenia, și, după ce ne plimbăm prin toată țara, încheiem tot cu muzică de București. Această primă piesă vine dintr-un timp dinaintea acelui început de secol al XX-lea. Ea apare prima dată la Anton Pann, în Spitalul Amorului, carte publicată de el în 1850, și este o piesă care se bucură de un real reviriment, pentru că au început să o cânte inclusiv formații din afara țării. E adevărat, cam toată lumea merge pe reconstituirea pe care a făcut-o Maria Tănase la început de ani ’50, folosind și aranjamentul, și formula melodică de interludiu. Noi n-am făcut acest lucru pentru că am gândit-o mai aproape de un spirit al epocii lui Pann – mai liberă, mai puțin încadrată pe tempo.
O cântăm în concerte de foarte mulți ani, în timp ea câștigând toate aceste calități, pe care nu le-a avut de la început. De-a lungul vremii am spart barierele acestea ale cântării pătrate, și-a câștigat libertatea și modul în care sună acum.
Cum se ascultă acest nou dublu LP al grupului Trei Parale?
Deși am pierdut ceva din felul în care ascultam muzică mai demult – e clar că astăzi ascultăm diferit –, mi-ar plăcea să ne întoarcem din când în când la a asculta un album întreg. Cel puțin eu așa îmi amintesc că făceam în adolescență, când mâncam muzică pe pâine. Mi-aduc aminte de un album al lui Miles Davis pe care l-am ascultat efectiv terminat, întins pe jos în camera mea. Nu mai aveam nevoie de nimic atunci. Cred că ar trebui să ne reîntoarcem puțin la lucrul ăsta. Din când în când o mai fac, mă închid la mine în cameră, dau drumul la muzică și doar ascult. Dar n-o fac suficient de des pe cât ar trebui. Există un alt timp în care mă bucur de muzică, atunci când conduc și sunt singur în mașină, când mă pot concentra chiar dacă sunt în trafic. Îmi imaginez că astfel de momente sunt perfecte pentru a asculta aceste două discuri Trei Parale. Unul în care stai și asculți acasă liniștit discul și-l citești, pentru că eu am imaginat o călătorie care este dublată de un text ce îți prezintă și îți conturează tot ceea ce auzi acolo. Și al doilea cred că e legat de a fi în mașină fie pe drumuri lungi, fie pe un drum de două ore pe care cele 100 de minute vor intra perfect.
Am vrut ca cele mai multe dintre piese să provină din culegeri situate în proximitatea lui 1918. Așa că foarte multe sunt din culegerile lui Constantin Brăiloiu, cercetător pe care îl admir foarte mult și-n ale cărui colectaje am încredere totală. Am și făcut referire în broșura LP-ului deseori la el pentru că el a vorbit foarte mult despre muzică și știm multe despre muzică tocmai din cercetările lui. Am adoptat și alte culegeri, cum ar fi din cele ale lui Bela Bartók, ale compozitorului și folcloristului Tiberiu Brediceanu, ambele făcute înainte de Primul Război Mondial. Dar am avut și surse ceva mai târzii, cum ar fi de pildă și câteva piese de pe discuri Electrecord sau piese la care am participat în calitate de cercetător pentru a le culege, pentru că mi-am dat seama că, oricât de mult aș încerca eu să mă întorc în 1918, muzica va suna ca astăzi, ne va reprezenta și pe noi, așa cum va reprezenta și toată această istorie, traiectorie, schimbare pe care muzicile au suferit-o în ultima sută de ani, lucru care este absolut firesc și natural.
Care sunt acele piese apărute cândva pe discuri editate de Electrecord pe care le-ați reconstituit pentru România. 100 de minute?
Este vorba de o piesă a lui Marin Chisăr, artist de care am mai vorbit aici, acel fluieraș care m-a influențat foarte mult; este vorba și despre un cântec turcesc de nuntă pe care îl cânta cobzarul Grigore Kiazim; dar și despre două piese ale Tarafului din Mavrodin, apărute pe un disc foarte frumos apărut la Electrecord în 1978.
Până la urmă cred că mai sunt și altele câteva, dar la acestea am avut eu direct ca punct de reper înregistrările Electrecord.
Duminică, 17 decembrie, de la ora 19, în sala de cinema a Muzeului Național al Țăranului Român, grupul Trei Parale va susține concertul de lansare a albumului România. 100 de minute. Discul poate fi achiziționat de la MȚR în ziua concertului sau de pe siteul electrecord.ro.
