S-au împlinit de curând 100 de ani de când a fost publicat Ion, primul roman al lui Liviu Rebreanu. Este considerat primul roman modern din literatura română. De fapt, primul roman modern este Mara lui Ioan Slavici, editat în foileton în 1894 și tipărit în volum în 1906. Cele două romane sunt de altfel asemănătoare. Amândouă au în centru aspirația unor protagoniști puternici (precupeața Mara, țăranul Ion) de a acumula avere prin orice mijloace. Amândouă urmăresc (deși în momente istorice diferite) lupta micii intelectualități românești din Ardeal („inteligența”, cum îi zice Rebreanu) de a supraviețui într-un imperiu multietnic, plin de tensiuni și de discriminări. Amândouă au în centru căsătorii care sfârșesc rău pentru femei. Amândouă sunt o combinație de realism, naturalism și idilism. Altă asemănare îi privește pe autori: atât Slavici, cât și Rebreanu au descoperit târziu, în jurul vârstei de 20 de ani, limba română literară și literatura română. Până atunci citeau și scriau în maghiară.  

Am recitit de curând Ion având în cap întrebarea: „ce rămâne din acest roman după 100 de ani? Prin ce este el actual?”

La prima vedere, cartea rămâne prizoniera contextului ei istoric. Lupta românilor din Ardeal pentru drepturi s-a rezolvat de mult, prin unirea din 1918. Sigur, unii istorici, de multe ori ardeleni (începând cu președintele Academiei, Ioan-Aurel Pop) continuă până azi să fie naționaliști și să se raporteze la maghiari de parcă ar trăi în continuare în secolul al XIX-lea. Dar ei sunt mai curând anacronici. Analfabetismul în masă al țăranilor, care îi făcea dependenți de știința de carte a dascălului și a popii din sat, a fost eradicat în comunism; și, chiar dacă se tot vorbește în ultimii ani de analfabetism funcțional, situațiile nu pot fi totuși comparate. Nici lupta țăranului Ion pentru pământ nu mai poate fi înțeleasă astăzi. Pământul în sine nu mai reprezintă o valoare, așa cum au descoperit mulți care și-au primit pământurile înapoi după 1989. Agricultura nu mai poate fi practicată profitabil decât în regim intensiv și cu utilaje moderne, pretinzând investiții și know-how tehnic și comercial. S-a dus vremea țăranilor care-și munceau autarhic, în familie, lotul. 

Ce rămâne?

Ei bine, ceea ce rămâne poate fi conceptualizat cel mai bine prin intermediul inegalităților. Inegalitățile multiple care apar în Ion – ele iau forme sociale, etnice, de gen – pot fi găsite în continuare și în lumea noastră și reprezintă una dintre problemele cele mai dramatice ale prezentului. 

De pildă inegalitatea dintre rural și urban. În Ion, chiar și cei mai înstăriți țărani se pierd cu firea atunci când ajung în contact cu instituțiile statului și cu reprezentanții acestora (judecători, avocați, notari). Chiaburul Vasile Baciu renunță la pământ în favoarea lui Ion doar pentru a nu intra în acest circuit urban, care îl înspăimântă. Cine îi reprezintă pe țăranii din romanul lui Rebreanu? Cu excepția unor politicieni-demagogi, doar preotul și dascălul – adică instanțele locale, și ele lipsite de putere dincolo de marginile satului, și ele supuse capriciilor puterii din orașe. Într-un pasaj caracteristic, Titu Herdelea observă din tren cum țăranii care împânzesc câmpurile devin invizibili în orașe: 

„Pretutindeni aceiași țărani, umili, voinici, răbdători: pe șoselele albe, alături de care silitoare, pe câmpiile galbene, răscolite de brațele lor și udate de sudoarea lor, prin satele sărace, stoarse de vlagă. Unde era munca, erau numai ei. Pe urmă veneau gările mari, anticamerele orașelor, și țăranii nu se mai zăreau”.

 

Inegalitatea de statut social poate fi găsită și în interiorul satului. Când preotul și dascălul își fac apariția la horă, țăranii își scot pălăriile, iar în întâmpinarea domnilor iese un grup condus de primar. Această inegalitate este reprezentată de Rebreanu, foarte plastic, prin intermediul băuturilor alcoolice consumate. Țăranii beau rachiu (încă de mici: „Copilul rămăsese pironit locului, cu ochii pofticioși la rachiu”), domnii beau bere și vin. În pivnița din cârciuma satului 

„se odihneau alte butoaie și damigene cu rachiu, și chiar cu vin și cu bere pentru fețele spălate care, dacă aveau poftă să petreacă, se retrăgeau în fund, în odaia cârciumarului, spre a fi mai feriți de ochii norodului…”

Inegalitatea de gen ocupă și ea o poziție foarte vizibilă în Ion. Ana este o victimă elocventă a violenței, prinsă ca într-o menghină între tatăl ei, care nu vrea să-și dea fiica după un țăran sărac, și Ion, care o seduce pentru avere. Amândoi bărbații o abuzează fizic și mental în scene greu de suportat. Singura formă de evadare pe care izbutește să o găsească este sinuciderea („Și atunci gândul morții i se coborî în suflet ca o scăpare fericită”). Un tată se adresează astfel potențialului ginere: „Io-ți dau fata, iar tu să ai bici, să-i scoți din cap gărgăunii!…”. Dar până și bunul dascăl Herdelea reacționează violent: „Herdelea, înfuriat deodată peste măsură, ridică pumnul la Ghighi, răcnind: — Marș, nerușinatelor!… Marș, netrebnicelor…”

Inegalitățile etnice joacă și ele un rol important în romanul lui Rebreanu. Romii sunt apelați cu „cioară” de țărani și naratorul însuși, în teorie un narator impersonal, descrie astfel un lăutar: „Găvan, un țigan urât și negru ca un harap”. Evreii sunt numiți „jidani” și detestați mai mult sau mai puțin fățiș. Un român dă vina pe evrei pentru toate persecuțiile: „Știam noi bine că renegații poartă vina tuturor persecuțiilor noastre… Renegații, jidanii și ceilalți ticăloși!”. Preotul Belciug vorbește astfel: „Omul de treabă nu se ține toată ziulica numai să îmbogățească pe jidovi și să-și otrăvească trupul cu hâlbăriile lor drăcești…” Românii înșiși, deși majoritari, sunt supuși discriminărilor de către maghiari. Din fericire, în ce privește acest din urmă aspect, Rebreanu are inteligența de a privi nuanțat lupta românilor pentru drepturi. Autorul, care ia peste picior demagogia naționalistă, plasează această luptă într-o rețea de inegalități economice, în care unii exploatează și încasează beneficii, iar alții sunt exploatați și încasează lovituri de bici. 

Nu există în Ion personaje intrinsec bune și personaje intrinsec rele. Există doar rețele de putere în care a fi slab (adică, după caz, sărac, femeie, rom, persoană cu dizabilități, român) este văzut drept o culpă care atrage sancțiuni din partea celor puternici (maghiari sau români, bărbați sau femei, funcționari, preoți sau țărani). Marele merit al lui Rebreanu este de a descrie într-un mod realist și materialist acest circuit încă actual al inegalităților. Și, desigur, de a o face într-un stil literar care își păstrează până azi expresivitatea. De pildă în acest pasaj dinspre final în care George Bulbuc și soția lui Florica așteaptă împreună în toiul nopții ca Ion – neavertizat că George se întorsese pe neașteptate acasă – să-și facă apariția. Așteptarea plină de tensiune se va sfârși printr-o crimă, dar până atunci Rebreanu, recele Rebreanu, introduce o scurtă secvență poetică în care personajele, povestea și cititorii își trag împreună sufletul înainte de ultima răbufnire de violență:

„Vremea parcă stătea în loc, precum stăteau și dânșii nemișcați, oprindu-și respirația ca să audă mai bine orice urmă de zgomot, într-o așteptare amorțită. De-afară pătrundea ca prin puf orăcăitul broaștelor, îndulcit, ca un cântec de dragoste. Geamurile însă se stingeau în întuneric încetul cu încetul, arătând că vremea totuși trece și că cerul se înnourează treptat-treptat. O stea verzuie, care mai clipea singuratică, dispăru deodată, acoperită parcă de o perdea neagră, trasă de o mână tainică.”

Imagine principală: „A Peasant Painter”, Van Gogh (1883-1885)