Într-o seară de noiembrie, la o masă improvizată a unui local din București, și-au dat întâlnire câteva stiluri muzicale. Au fost un francez cu origini iraniene, patru romi și un brazilian. Deja putem să intuim totul. A fost Roda del Mundo, o formă de spectacol în care muzica de pretutindeni s-a privit în ochi. Au fost improvizații care au călătorit mult, când la unul acasă, când la altul, iar publicul a fost ca într-un ciocan dintr-un parc de distracții, din acela, interzis copiilor și plin de senzații tari.
Nu cred că există om care să nu fi cântat măcar o dată. Muzica, mereu liberă, liberă ca păsările cerului. Poate chiar mai liberă de atât, căci până și păsările se mai lovesc sau mai pățesc câte un accident. Există și accidente muzicale, dar de altă natură. Și câte feluri de oameni sunt, atâtea feluri de muzică avem. Apoi, se înțeleg muzicile între ele? Se înțeleg, aici nu există războaie. De pildă, dacă s-ar întâlni muzica de la Polul Nord cu cea de la Polul Sud, cred că s-ar lăsa cu o nuntă la cort, nici nu s-ar băga de seamă că sunt atât de diferite și s-ar amesteca precum apa și făina.
Muzicanții care s-au întâlnit la Roda del Mundo organizată de Șaraimanic în club Control au stat la masă relaxați și s-au înțeles din priviri, într-un mod aproape miraculos, iar noi parcă am fost niște muște în sufrageria lor. Atât de tare i-am intimidat. Pentru că atunci când stai la masă, este clar că te înțelegi altfel, mai mult decât atât, a fost foarte important contactul vizual, mi s-a părut că din priviri s-a întâmplat toată muzica. După părerea mea, cred că au lipsit bucatele de pe masă, acesta fiind, de altfel, singurul minus major. Poate că dacă ar fi fost totul neamplificat, cu publicul stând cuminte pe scaune, să zicem că impactul ar fi fost altul, dar să nu luăm oamenilor bucuria de a dansa, cu toate că, în sufletele noastre, știm că muzica are nevoie de mult mai multă atenție. Din când în când.
Marian Mexicanu, acordeonistul serii, a stat în capul mesei, chiar dacă masa a fost rotundă, și a dirijat totul cu delicatețe, din ochi, cu riscul de a mă repeta. În timp ce muzica se așeza pe tempoul potrivit și își consuma tema principală, Marin Alexandru, violonistul, se bucura de tot ce auzea, așa cum rar vezi pe cineva bucurându-se. Când cânta, se ridica în picioare și se apleca spre colegii lui, șoptindu-le complice. Fiecare a vorbit cât a putut de dulce prin propriul instrument. Deși nu provine dintr-o familie de lăutari, Marian Mexicanu, al cărui stil de interpretare se poate recunoaște în mai puțin de o secundă, reușește să scrie câteva pagini de istorie în frumoasa carte a muzicii lăutărești, alături de taraful care îi poartă numele. La aceeași carte lucrează și Marin Alexandru, care își plimbă vioara acolo unde este cea mai mare nevoie de ea, la o nuntă la sat, sau la Filarmonică. Surpriza cea mare, pentru mine, a fost basistul Mădălin Rădulescu (chitară bas), din garda nouă de lăutari, care a fost aproape la fel de neînfricat. A recunoscut că a avut ceva emoții și că i-a fost teamă de necunoscut, dar că, atunci când a început să cânte, ele au dispărut și nu a mai simțit frică. A mai spus că nu a simțit nici o barieră culturală sau de altă natură și că pentru el totul a curs firesc. Aș îndrăzni să spun că la asta, cel mai probabil, se rezumă o situație de acest gen, e ca acea horă în care se spune că dacă intri, trebuie să și joci. Inițial am vrut să compar totul cu un jam session, dar mi-a plăcut mai mult comparația cu hora. Plus că acolo unde este o horă, este și o masă.
Deși muzica românească a predominat, Cyril Atef, francez cu origini iraniene, și Gabriel Marques, originar din Brazilia, au cântat de parcă ar fi fost născuți și crescuți într-un sat din Oltenia. Ei nu sunt dintr-un sat din Oltenia, ei sunt de la ei de acasă, și în seara cu pricina, au pus în mâncarea românească condimente pe care noi nu le folosim în mod normal. Absolvent de Berklee, Cyril Atef, a mixat muzică din mai multe tărâmuri prin numeroasele instrumentele de percuție și prin improvizație vocală. Am auzit despre el că ar fi un om ochestră, iar dacă aveți curiozități, puteți începe cu proiectele sale proprii, Papatef sau Bumcello. Despre G. Marquez știu că este un iubitor al muzicii lăurărești și un elev silitor în această direcție, iar seara alături de lăutari cred că a fost o lecție destul de importantă pentru el. În urma unei discuții pe care am purtat-o cu artiștii, mi-au povestit că nu au repetat, ci doar au făcut o listă alcătuită din câteva piese de referință, atât de la noi, cât și internaționale. Totul a început cu Aqua de Beber, o bossa nova pe care toată lumea a abordat-o cu lejeritate, unde chitara lui G. Marquez și percuția lui C.Atef au fost în locul potrivit, unde tema principală a fost cântată în stil lăutăresc, urmată de o improvizație pe cinste. O explozie, în sensul foarte bun al cuvântului. Pe toată durata concertului, Tony Gură de Aur, solistul vocal, s-a lăsat foarte purtat de val și a făcut un fel de scat puternic ornamentat cu tentă lăutărească și în multe alte stiluri. Pe lângă costumul superb pe care l-a purtat, Tony a adus de acasă tot ce a avut el mai bun, la fel ca toți ceilalți, au făcut ca muzica să fie în permanență înaltă, sensibilă și nu în ultimul rând, gustoasă. Noi chiuiam pe lângă pentru că nu aveam altceva ce să facem, dar ei se bucurau de două ori mai mult.
Dacă ne-ar opri iarăși cineva pe stradă și ne-ar întreba cum a fost la Roda del Mundo, poate că nu am ști ce să răspundem. Cuvintele nu au întotdeauna puterea de a descrie totul. În acest caz, avem nevoie de ochi și urechi. Muzica izvorăște din pământ și se varsă în sufletele noastre.
Următoarea ediție Roda del Mundo va avea loc pe 13 decembrie în club Control. Se vor întâlni în jurul mesei, la o sesiune de Gipsy Cuba: Marian Mexicanu’- acordeon, Marin Alexandru - vioară, Tony Gură de Aur - voce, Ciprian Răducanu - bas, Eliene Castillo - voce & percuții, Tato - voce & chitară, Harvis Cunis Padron - trompetă, Alexander Himley – percuții.
Imaginea principală: Foto: Valentin Răzvan
