Personajele pe care le-a creat actrița Judith State în cinematografia română a ultimilor ani au o graţie aparte. În acelaşi timp, sunt introvertite, distante şi par a purta cu ele un mister care se lasă greu de pătruns. Ea îi spune melancolie.
A adus în jocul său ceva din ceea ce ea numeşte „rigoarea” şi „limpezimea” mişcărilor însuşite din dans, pe care îl practică de când era foarte mică. Recunoaşte în interviuri că actoria o face să se simtă extrem de liberă şi că lucrul la film îi oferă o bucurie uriaşă.
Judith State a devenit cunoscută în cinematografie cu Sieranevada (2016), unde a fost descoperită de Cristi Puiu, despre care spune că i-a schimbat viziunea. A continuat cu un rol central în Monştri. (2019) de Marius Olteanu, pe care l-a întâlnit la Sieranevada, unde el era asistent de regie. Au urmat apariţii în Malmkrog (2019) de Cristi Puiu, 9 poveşti de dragoste şi ură în izolare (2020) de Dan Chişu, Tata mută munţii (2021) de Daniel Sandu şi Rondul de noapte (2021) de Iosif Demian.
În 2022, Cristian Mungiu a distribuit-o într-un rol principal în R.M.N., unde interpretează o femeie open minded, care administrează o fabrică aflată în centrul unui conflict, într-o comunitate mică şi multietnică din Transilvania, din cauză că a angajat străini şi care are o relaţie ascunsă cu protagonistul jucat de Marin Grigore.
La finalul anului trecut, a fost anunţată printre cei zece actori europeni selectaţi la prestigiosul program Shooting Stars, care se va desfăşura în timpul celei de-a 73-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin (16-26 februarie) şi pentru care a fost propusă, din partea României, de Asociaţia de Dezvoltare a Filmului Românesc (ADFR). Organizat de reţeaua European Film Promotion (EFP), Shooting Stars are ca scop să facă mai cunoscute cele zece tinere talente pentru presă, industrie şi publicul de la Berlinale.
M-am întâlnit cu Judith State într-o zi de la începutul lui februarie, pe la prânz, la Beans & Dots, cafeneaua de deasupra Teatrului Apollo 111 de lângă Cişmigiu. E un loc bun pentru interviuri, pentru că spaţiul suficient de mare dintre mese şi zgomotul de fond difuz nu îţi lasă senzaţia că mai asistă şi altcineva la discuţie. Era chiar înaintea unei noi plecări din ţară a ei (aveam să aflu apoi de pe contul de Instagram al lui Cristian Mungiu că a participat alături de el la o proiecţie cu R.M.N. la Budapesta) şi de pregătirile pentru Berlinale, unde, aşa cum mi-a mărturisit, e foarte nerăbdătoare să ajungă.
Mi-a vorbit despre felul în care dansul îi influenţează actoria, despre cum vede relaţia cu regizorul şi cu camera de filmat (spoiler alert: nu o intimidează), despre cum îşi construieşte personajele şi despre cât de mult se regăseşte în ele.
În dans, nu ai o privire din afară asupra ta. Sigur, poţi urmări apoi o înregistrare, însă ai spus oricum în interviuri că nu eşti mulţumită de ce vezi. În film, procesul este, evident, diferit. Ce ai simţit în legătură cu tine când te-ai văzut prima dată pe un ecran de cinema? Cred că a fost la Cannes, cu Sieranevada.
Aveam experienţa cu mine văzându-mă în dans şi în orice altă ipostază şi ştiam că nu-mi place de mine. Ba chiar îmi displace, de cele mai multe ori. Aşa că aveam temerea asta. Mă aşteptam să fie similar. Dar a fost foarte surprinzător. Atunci când m-am văzut în Sieranevada şi ulterior în toate celelalte situaţii de film, a fost sentimentul că parcă mă uit la o altă persoană. Aşadar, eram mai distanţată de orice judecată aspră sau directă, cum mi-o aplic mie. Mai mult decât atât, de fiecare dată m-a interesant părerea regizorului, şi știind că el este mulţumit, niciodată nu s-a întâmplat să mă uit la mine şi să mă judec, să spun că nu-mi place de mine. Sigur, dincolo de aspectul fizic, de faptul că poţi să te placi sau să nu te placi în privinţa asta. Tot ce se întâmplă în film în comparaţie cu dansul este un mister total pentru mine. De la început şi până acum, există această întrebare la care îmi dau tot felul de variante de răspuns: De ce în film sunt atât de liberă şi de detaşată de orice autocritică dură? Nu reuşesc să înţeleg de ce în film nu am chestia asta, ci dimpotrivă, iar în dans sunt atât de rea cu mine însămi. E ceva ce mă frământă, pentru că pe undeva e dureros. E o foarte mare fericire că trăiesc asta în film. Mă bucur foarte tare de întâlnirea cu regizori, de casting, de orice repetiţie. Şi mi-ar plăcea ca şi în dans să fie la fel. Însă e rar aşa. Parcă în ultima vreme încep să simt acelaşi lucru, dar mi-e ciudă, pentru că m-am chinuit foarte mult. A fost cu durere de multe ori.
Ai mai afirmat în interviuri că pe platoul de filmare te simţi cea mai liberă. Mi se pare un paradox, pentru că de fapt nu ai controlul deplin, te laşi pe mâna altcuiva.
E adevărat ce zici. Acum, că te auzeam, m-am gândit la chestia asta, pentru că eu sunt de fapt un control freak. Îmi place să deţin controlul, şi cred că e o oportunitate fantastică să simt că nu mai trebuie să fac asta. Evident, în măsura în care am încredere în omul cu care lucrez. Dacă această încredere lipseşte, este, cu siguranţă, mai greu. Dar în film s-a întâmplat să fac exercițiul ăsta de încredere pe care îl facem în dans, să ne lăsăm pe spate şi grupul ne prinde. De cele mai multe ori simt că am făcut asta cu regizorii cu care am lucram şi a fost tare bine. Dar, este adevărat, dacă nu există încredere deplină şi simt că procesul e şovăielnic, atunci îmi vin şi mie tot felul de paraziți. De exemplu, la R.M.N., dincolo de secvenţa de nuditate, care a fost cea mai grea pentru mine din toată experiența de filmare de până acum, cel mai greu îmi era când nu filmam şi mă distanţam puţin. Atunci aveam timp, iar mintea începea să meargă şi aveam tot felul de gânduri: acolo puteam să fac mai bine. Începeam să chestionez şi să mă îndoiesc. Dar, de câte ori ajungeam înapoi, gata, ceva se întâmpla. E foarte interesant.
Libertatea e dată de faptul că acest control e delegat altcuiva?
Nici măcar nu ştiu dacă este delegat, pentru că asta ar însemna să fiu un fel de marionetă. Şi nu este cazul, pentru să simt în acelaşi timp că ştiu exact ce am de făcut şi controlez tot ce ţine de mine. Dar e un soi de reciprocitate foarte interesantă - şi bogată, şi generoasă - de care cred că ne bucurăm rar. Am avut foarte mare noroc să am întâlniri una şi una în film. Începând cu Cristi - am tot povestit cât de minunată a fost experienţa aia şi cât de mult mi-a schimbat viziunea - şi cu Marius, cu care, de când ne-am cunoscut, la Sieranevada (unde Marius Olteanu a fost asistent de regie - n.r.), am tot colaborat în diferite contexte şi de fiecare dată când ne întâlnim şi lucrăm e sentimentul de schimb foarte onest şi egal.
Dar în dans nu există acest schimb?
Există şi în dans. Tot timpul spun asta la cursurile de dans contemporan: când lucrăm cu partener, este exact ca în viaţă - cu unul e anevoios, cu altul lucrurile merg din prima foarte bine. Poţi să întâlneşti un partener pentru prima dată şi lucrurile să se lege perfect: fizic, ca energie, greutate, viteză. Iar cu un partener pe care îl cunoști de foarte mult timp şi cu care lucrezi mult şi ajungi tehnic la anumite lucruri, poţi să nu ai acelaşi sentiment de uşurinţă, de naturaleţe. Există, dar cred că mai greu, pentru că înainte de corp, de intimitate, de atingere, e relaţia socială, în care vorbim şi povestim. Simt că în dans nu ai ce să maschezi. Nici în film nu prea ai ce să maschezi, pentru că se vede imediat, dar când vine vorba de intim, de fizic, de corp - poate este doar percepția mea -, sunt o persoană foarte ermetică. Îmi protejez foarte mult spaţiul şi intimitatea. Atunci, cred că e mai greu în dans.
Ai spus că există un vocabular de mişcare în dans, un fel de limbaj. Ca să păstrez metafora, care îmi place - ce cuvinte, ce fraze ai împrumutat în actorie din acest limbaj al dansului? Ambele presupun şi fizicalitate, doar că tipuri diferite.
La început, pe platou la Sieranevada, am auzit foarte des că disciplina pe care o am probabil vine din dans. Mă simţeam puţin furată de orice merit. Dacă nu eram dansatoare, nu eram disciplinată? (râde - n.r.). Este foarte posibil ca dansul să fi avut un foarte mare impact în sensul ăsta. Într-adevăr - ştiu asta despre mine, văd în viaţa de zi cu zi acasă - am o rigoare a lucrurilor, a curăţeniei, a limpezimii în mişcare în general. Am primit asta ca feedback de fiecare dată când am filmat. Marius, de exemplu, îmi spunea că fac mişcările puţin prea coregrafic, că întorc capul într-un anumit fel, că întind mâna. Însă eu nu aveam în vreun fel intenţia asta. Legat tot de mişcare, cu siguranță am o memorie motrică foarte bună. Nu stau să aloc foarte mult timp traseului pe care îl fac în cadru, obiectelor pe care le iau şi le pun, pentru că lucrul ăsta vine natural, şi anume să fac de fiecare dată acelaşi lucru, fără să stau să mă gândesc. Corpul meu reţine foarte repede trasee. Gândindu-mă la aspectul ăsta, e clar un lucru care m-a ajutat foarte mult.
Şi cred că e un avantaj care se vede cu atât mai mult în tipul de cinema în care ai lucrat tu şi care e practicat de Cristi Puiu şi Cristian Mungiu. Mă refer la planuri secvenţă lungi, care presupun o coregrafie în cadru foarte elaborată. Cu siguranţă memoria mişcării ajută.
Clar. M-a ajutat foarte mult şi în ideea în care îmi luam repere din mişcările celorlalţi, de foarte ori pentru mine momentul în care intra un personaj sau cel în care ridica ceaşca de pe masă erau semnale. Cred că am un fel fizic de a mă orienta în spaţiu mult mai pronunţat datorită antrenamentului. Am o atenţie cu corpul, nu doar cu ochii şi cu gândul. Simt chestia asta şi în situaţiile de platou restrâns, cu foarte multă lume. Felul în care reuşesc să mă simt confortabil şi să mă strecor, să fiu atentă la ce se întâmplă în spatele meu. Noi facem foarte mult asta în dans, ne antrenăm această atenţie. Folosim expresia asta: avem un ochi şi în ceafă. În momentul în care suntem foarte mulţi pe scenă, alergăm, facem coregrafii dinamice, salturi, totul devine periculos şi nu putem să rotim capul neapărat tot timpul. Se creează un soi de atenţie mult lărgită către imaginea periferică. Corpul reuşeşte să simtă şi să vadă în jurul lui. Aşa îmi place să-mi vizualizez procesele.
Şi ce nu te ajută deloc din dans în actorie?
E un aspect pe care îl simţeam şi care devenise frustrant la un moment dat. Începuse la Sieranevada, când Cristi râdea de mine şi spunea tot felul de chestii, cum ar fi „a intrat pasărea în cadru” şi mă imita cum merg. Mă gândeam: chiar aşa e? M-a chemat odată la cadru să mă uit la secvenţa în care Cami (Ilona Brezoianu) este pe hol cu prietena turmentată, şi eu stau la uşă, cu uşa deschisă. Mi-a zis: „Dubla era foarte bună, Judith, dar vino, te rog frumos, să te uiți la mâna ta pe uşă. Eu nu pot să folosesc această dublă, parcă eşti Carmen care ţine evantaiul”. Evident că nu m-am gândit nicio secundă, dar într-adevăr mâna mea pe uşă era deschisă cu degetele răsfirate. Chiar aşa stăteam. De ce? Nu aş putea să explic. Dar avea dreptate. De atunci am stat şi m-am gândit şi devenisem foarte conştientă de mine, iar asta mă bloca, pentru că eram atentă. Apoi, la Monştri., Marius îmi spunea că întorc capul ca Michael Jackson sau că dansez.
O anume coregrafie căutată a unor mişcări sau, de fapt, nişte reflexe.
Nişte reflexe, probabil. Cred că de fapt are legătură cu o curăţenie a mişcării, pe care un corp care nu este neapărat în alertă sau antrenat poate nu o are. E un soi de amestecare a liniilor. La mine simt şi văd că e o anumită verticalitate şi un mod de a merge. Nu mai ştiu cine mi-a spus: Parcă eşti Siri. Un fel de roboţel la care totul este foarte curat. Ăsta a fost aspectul despre care am crezut că o să-mi dea de furcă. La momentul respectiv devenisem foarte conştientă de el şi supraraţionam puţin toată povestea şi încercam să nu mă mai mişc. Îmi era foarte greu, pentru că eu eram, de fapt, naturală în corpul meu, cum am fost tot timpul.
E un amestec între felul tău de a fi şi ceea ce ţi-a oferit dansul peste asta?
Cred că da. Însă nu aş putea să spun cum aş fi fost fără dans, pentru că dansez de la cinci ani şi jumătate, e parte din mine. Bănuiesc că are foarte mare legătură cu asta. Deşi am mulţi colegi dansatori care nu sunt neapărat la fel în mişcare sau nu sunt neapărat disciplinaţi. Nu e o regulă.
Aş mai insista pe comparaţia asta, întrebându-te care ar fi diferenţa fundamentală între cele două tipuri de fizicalitate, cea din dans şi cea din actorie.
Mă bucur că insişti, pentru că, deşi am mai spus, auzindu-mă vorbind mi se mai clarifică şi mie lucruri. În dans, îmi dau seama acum, nu folosesc mintea aproape deloc. În dans e doar corp. Mă refer la momentul finit, nu la repetiţii. Cred că în momentul în care dansezi ar trebui să fie doar corp. Atunci când este minte, pentru mine lucrurile se parazitează. Când intervine mintea, se creează un dezechilibru şi nu mă mai bucur de dans. Nu mai e aceeaşi libertate, pe care oricum am simţit-o infinit mai puţin în anii mulţi de dans decât în cei câţiva ani de film. Iar în film simt că e neapărat un amestec, nu cred că poate funcţiona una fără cealaltă. Spunând asta, mi-aduc aminte de gândul pe care l-am avut, şi de asta am şi făcut într-un timp ateliere pentru actori de dans: mi se pare esenţial ca actorii să se mişte, să danseze, să fie antrenaţi în ideea de a fi mult mai conştienţi de corp. Mi se pare esențial să se întâlnească cele două - capul şi corpul. Atunci cred că e complet. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să văd în teatru actori care livrează text foarte bine şi care pentru mine erau evident în disconfort total cu corpurile lor, inabilitatea de a decide ce să facă, deşi au hotărât o mizanscenă şi un traseu. Dar e ceva acolo în corp care nu e coerent cu dialogul, cu textul, cu acțiunea din scenă, şi asta pentru mine e atât de evident. Asta cred că e una dintre diferențele foarte mari. Dacă aş sta să mă gândesc, sigur sunt multe.
Care e raportul tău cu camera de filmat? Cât de conștiență eşti de prezenţa ei? E intimidantă?
Pentru mine nu a fost. Am fost și eu surprinsă de asta, pentru că, având toată experiențele de dinainte, văzându-mă filmată şi neplăcându-mi de mine sub nicio formă, aveam senzaţia că o să percept camera ca agresorul meu principal. Dar, spre marea mea surprindere, nu m-a preocupat şi nu mă preocupă deloc. Am fost întrebată la un moment dat dacă vreau să se pună cameră pe partea dreaptă sau pe partea stângă şi ştiu că m-a surprins foarte tare: Ce înseamnă partea bună? Atunci am auzit prima dată că există această idee, şi anume să fii confortabil cu unghiul din care eşti filmat. Am zis că nu mă interesează aspectul ăsta, dar e un lucru care mă surprinde, pentru că aş fi ipocrită să spun că nu mă uit la mine din punct de vedere estetic în general când mă văd într-o fotografie sau că nu sunt conştientă că uneori arăt mai bine şi alteori nu. Însă în momentul în care sunt în acţiune, nu mă gândesc la cameră. Singura situaţie în care am fost maxim de conştientă de prezenţa camerei a fost la secvenţa de nuditate din R.M.N.
De ce? A fost o barieră greu de trecut?
Foarte greu, deşi știam din scenariu că există. Au fost variante şi opțiuni diferite pentru felul în care urma să fie filmată secvenţa şi în legătură cu cât de îmbrăcată urma să fie Csilla. Într-un final am ajuns complet goală. A fost momentul în care am realizat că sunt conștientă de cameră. Ăla a fost primul. Şi îmi dădeam seama că, în loc să fiu în relaţie cu partenerul, cu Marin (Marin Grigore, interpretul principal - n.r.), eram de fapt în această relaţie foarte organică şi fidelă cu Tudor (Tudor Panduru, directorul de imagine - n.r.) şi cu camera, pe care îi vedeam mari lângă mine. Setul a fost foarte intim. În afară de Tudor şi de cameră, nu vedeam pe nimeni altcineva, dar și dacă ar fi fost, oricum nu i-aş fi văzut. A fost foarte greu. Când mă uit la secvența din film, simt şi stângăcia, şi disconfortul, şi faptul că îl văd pe Tudor, şi că mă acopăr, fie doar şi cu un deget.
Asta poate e ceva cu care actorii profesionişti sunt mai relaxaţi.
M-am gândit la asta de mai multe ori. I-am lăudat în sinea mea pe toţi şi pe toate care filmează astfel de secvenţe. Nici măcar nu a trebuit să avem acţiuni fizice, să ne sărutăm. Îmi dau seama că nu aş fi putut. Nu ştiu care este explicația. Dar, privind în urmă, mă bucur că s-a întâmplat, că am avut acest gen de experienţă şi că a fost într-un context foarte safe.
Cât de multe informaţii îţi trebuie despre personajele tale înainte? Ai nevoie să le ştii trecutul? Te interesează să discuţi asta cu regizorul, mai mult decât ce îţi livrează deja scenariul?
Nu prea am nevoie. Cred că întrebarea asta se leagă şi de chestia cu studiul de personaj. Când am primit prima dată această întrebare, m-am blocat şi m-am şi simţit foarte proastă, pentru că habar nu aveam ce e studiul de personaj. Am intuit, dar nu ştiam ce trebuie să faci pentru el. Mi-am dat seama că e o chestie care ţine de bucătăria actorului. Mie îmi lipsea bucătăria cu totul. Regizorul ştie cel mai bine şi îmi spune tot ce consideră că este necesar ca eu să ştiu. În colaborarea cu Cristian, aspectul ăsta a fost foarte clar, în sensul în care nu am primit scenariul înainte. Îl primeam fix la momentul oportun şi îmi mai strecura câte o informație în ureche înainte să dea acţiune, informație care avea efectul de a mă readuce şi mai mult în momentul prezent. Aveam sentimentul că mă activa şi îmi schimba energia pentru ce urma să fac în secvenţă în următorul moment. De asta mi-a şi plăcut foarte mult. A fost prima oară când am lucrat aşa.
Cum vezi relaţia cu regizorul?
Dacă sunt într-o relaţie de încredere maximă cu omul cu care lucrez, restul nu contează. Mie îmi place oricum greul exterior, îmi place să simt la final că a curs sânge ca să se întâmple ceva (râde - n.r.). Am o satisfacție mult mai mare, şi asta probabil tot din dans vine, pentru că toate rezultatele au venit după foarte multă muncă proprie, după durere fizică. Din cauza asta am o metodă probabil puţin agresivă de a evalua lucrurile. Dacă ceva se întâmplă foarte ușor din punctul ăsta de vedere, am senzaţia că n-am făcut nimic. Şi, ca să fiu complet onestă, de foarte multe ori în film am senzaţia că nu fac nimic. Îmi dau seama că poate suna foarte aiurea, şi de asta evit de multe ori să spun, pentru că nu vreau să pară că sunt nemulţumită sau încrezută. Dar, la modul interior, chiar nu simt că fac ceva greu. Şi mă simt prost când cineva vine şi zice că am făcut un lucru foarte greu. Această uşurinţă e ceva foarte ciudat.
Pare că toate personajele pe care le-ai interpretat au o latură misterioasă, parcă ascund ceva, poate chiar o durere. În acelaşi timp, se simte la ele un fel de răceală, o prezenţă foarte raţională.
Ai dreptate, dar ce voiam să zic este că personajele nu sunt personaje, personajele sunt eu. Simt asta foarte tare. Şi am spus-o de fiecare dată când am fost întrebată de acest parcurs, drumul către personaj. Nu am simţit că am făcut un drum către personaje, ci de fiecare dată am apropiat personajele de mine. Întâmplarea face că de fiecare dată când am jucat, am jucat situaţii şi contexte în care, cu o anumită marjă, m-aş fi putut găsi şi eu. A devenit foarte natural pentru mine să reacţionez ca personajele respective. Deja din scriitură distanţa dintre mine şi ele nu este foarte mare. Sau cel puţin eu aşa am simţit. Mai mult decât atât - tu ai spus durere, însă eu o numesc dintotdeauna melancolie -, această melancolie şi această prezenţă rece, distantă, sunt nişte lucruri proprii mie. Oamenii care ajung să mă cunoască de foarte multe ori îmi spun că e o surpriză pentru ei, pentru că de fapt sunt o persoană caldă şi fac glume.
Sunt momente în care simţi vreo frustrare, vreo nemulțumire legată de faptul că nu ai pregătire în actorie?
Simt şi acum, dar mai puţin. La început mă simţeam foarte nelalocul meu. Dar am stat după aceea şi m-am gândit destul de mult că şi în dans m-am simțit foarte nelalocul meu. Foarte mulţi ani nu reuşeam să spun că sunt coregraf, pentru că tot timpul, în capul meu, să fii coregraf însemna mult mai mult decât ce făceam eu. De câte ori eram la un workshop sau într-un grup şi trebuia să ne prezentăm, eu tot timpul spuneam: Sunt Judith State şi I'm a professional dancer. Aşa mă simțeam safe şi simțeam că sunt onestă în raportul meu cu dansul. Nici acum nu simt să spun că sunt actriţă. Spun că sunt performer. Am senzaţia că acest cuvînt acoperă o plajă mai largă. M-am simţit foarte nelalocul meu multă vreme şi am avut o senzaţie de impostură puternică. Dar cred că am început să mă relaxez.
