„Verzi şi săraci nu este o opţiune pentru mine (...). Nu mai vrem un Green Deal, ci un Smart Deal” a declarat acum câteva zile candidatul la președinție Crin Antonescu. A adăugat că, dacă va câștiga, va susţine finalizarea construirii tuturor hidrocentralelor care sunt „blocate de diverse ONG-uri cu finanţare dubioasă”. Nu e prima declarație de acest fel a lui Antonescu, care, în urmă cu câteva săptămâni, a spus că nu crede în încălzire climatică ca efect al acțiunilor oamenilor.
Antonescu nu e singurul politician care a transformă politicile de mediu într-un bau-bau. La începutul anului, Ministrul Energiei Sebastian Burduja a declarat că „Green Deal are efecte negative asupra României. E timpul să ne trezim”. Apoi a mers și mai departe și a cerut mai multor companii să dea în judecată pentru daune „în cuantum maxim împotriva ONG-urilor care introduc acțiuni cu rea-credință”. Adică ONG-urile de mediu care s-au opus în instanța unor proiecte ca Neptun Deep, cea mai mare exploatare de gaze naturale din zona românească a Mării Negre, sau hidrocentralelor care au un cost ridicat pentru mediu. Răspunsul premierului Marcel Ciolacu la toate astea: „Drill, Sebi, Drill”.
Practic, Ciolacu a dat copy/paste după răspunsul unui alt mare opozant al politicilor de mediu, președintele Statelor Unite Donald Trump, care a semnat recent un ordin prin care elimină restricțiile privind presiunea apei, ca să facă dușurile americane „grozave din nou” și să se poată spăla mai bine pe „frumosul lui păr”. Nu contează că restricțiile ajutau americanii obișnuiți să economisească sute de dolari și să reducă consumul de apă, în condițiile în care toți experții spun că avem probleme cu asta. Nu că ar fi singura măsură împotriva combaterii schimbărilor climatice luată de Trump.
Green Deal (sau Pactul European Verde în română) reprezintă o serie de măsuri europene menite să limiteze impactul de mediu al Uniunii Europene și să prevină o accentuare a schimbărilor climatice. Țelul cel mare este ca Uniunea să devină neutră din punctul de vedere al impactului asupra climei (adică să reducă emisiile de gaze cu efect de seră și, acolo unde ele nu pot fi reduse, efectul lor să fie contrabalansat) până în 2050 și urmează să fie atins prin măsuri pe mai multe paliere precum energie, agricultura, industrii sau economie circulară.
Fiecare domeniu are apoi strategii și ținte specifice. Spre exemplu poate ai auzit de strategia From Farm to Fork din zona de agricultură – care încearcă să înjumătățească consumul de pesticide, să promoveze mai multă agricultură ecologică sau să reducă risipa alimentară. Când vine vorba de energie Uniunea plănuiește de exemplu crearea unei piețe a hidrogenului și atingerea unei capacități de producție de 40 de gigawați în instalații de electroliză pentru hidrogenul din surse regenerabile până în 2030
Am întrebat patru experți de mediu din România cum se uită la declarațiile politicienilor autohtoni, care-i motivul acestei schimbări de atitudine, după ce ani întregi politicienii români au avut un discurs mai degrabă moderat despre mediu, în ce direcție cred ei că ne îndreptăm când vine vorba de politicile de mediu, ce le dă speranță și ce-i îngrijorează. Și mai ales ce riscăm când nu ne mai concentrăm pe schimbările climatice și cădem în logica gânditului pe termen scurt.
Ne-au răspuns Florin Stoican, geolog, conservaționist și director la Oltenia de sub Munte, geoparc aspirant UNESCO, Corina Murafa, expertă în politici energetice, activistă și consultantă independentă în domeniul energiei, Ioana Rusu, ecologă care colaborează cu grupuri civice și politicieni pe spețe de conservare a spațiului verde din orașe, și Bogdan Antonescu, cercetător în fizica atmosferei specializat în înțelegerea fenomenelor extreme, care lucrează pentru popularizarea științei.
„Trebuie să ne usture când respirăm ca să realizam cât de vital e aerul nepoluat” Florin Stoican
Trebuie să-i întrebăm pe politicieni dacă înțeleg ce înseamnă schimbările climatice, nu dacă cred în schimbările climatice. Asta fiindcă e vorba despre știință, nu despre Moș Crăciun.
Influența activității umane asupra schimbărilor climatice și efectele devastatoare ale acestora sunt dovedite științific fără dubiu și cine neagă asta e fie needucat, fie ignorant, fie conspiraționist, fie interesat în a induce în eroare prin negaționism.
Din păcate, mulți politicieni și decidenți sunt nu numai decuplați de comunitatea științifică și realitățile ei, dar și porniți împotriva acesteia și a oricui li se pare că stă în calea dezvoltării și progresului cu orice preț. Creșterea economică e mai importantă pentru unii chiar decât sănătatea și securitatea omenirii și astfel vor să treacă peste tot ce-ar putea-o împiedica sau încetini. Întotdeauna am avut printre politicieni astfel de negaționiști climatici, iar acum fiindcă unul dintre ei a ajuns cel mai puternic om al planetei, le dă curaj și apă la moară și altora mai mititei, inclusiv câtorva zmeișori mioritici. La fel ca Big Brother al lor, au o cunoaștere limitată, legând dezvoltarea și securitatea numai de resurse, producție, dezvoltare de infrastructură și energie, ignorând sau minimizând impactul de mediu, riscurile și catastrofale naturale, securitatea climatică și accesul tuturor la resursele de bază precum aerul curat, apa potabilă, hrană sănătoasă și calitatea spațiului de locuire.
Ce nu înțeleg ei e că sistemul economic, alături de cel social, de care pe bună dreptate suntem atât de mândri ca omenire, se pot prăbuși într-o clipă dacă nu avem grijă de cel de-al treilea sistem – cel natural, planeta noastră. Aceasta ar trebui să fie primul loc, fiindcă fără ea nu putem supraviețui nici ca societate, nici ca specie, nici ca individ. Cel puțin deocamdată, cât încă suntem captivi pe planeta aceasta.
Din păcate, atitudinea politicienilor și a oamenilor în general e de nepăsare. Cu toate evidențele științifice și cu toate semnalele de alarmă trase de către specialiști, oamenii se comportă ca și cum problemele de mediu n-ar fi ale lor. Se mai trezesc câte unii când sunt loviți de vreo catastrofă naturală, când vine câte-o inundație sau când e caniculă. În rest, problemele sunt altundeva, departe, și atâta timp cât nu ne afectează direct, nu-s ale noastre. Prea puțini realizează că fiecare dintre noi se confruntă cu efectele punctuale a unor problemele de mediu globale, pe care tot noi le accentuăm. Oamenii își dau seama de valoarea reală a lucrurilor abia când nu le mai au sau se strică. Trebuie să ne usture când respirăm ca să realizam cât de vital e aerul nepoluat. Altfel, e acolo ca un dat, nu ne interesează cum prin activitățile noastre contribuim la scăderea calității lui. La fel și cu apa potabilă, cu mâncarea sănătoasă, cu mediul de locuire de calitate. E atât de firesc pentru unii să le avem, încât nici nu ne mai punem întrebări cu privire la ele, cât timp sunt în regulă.
Uităm, de exemplu, că toate acestea înseamnă natură, biodiversitate, pe care le asaltăm și agresăm în toate felurile posibile. Și, uitând asta, uităm că și noi, oamenii, suntem biodiversitate, strâns legați de restul lumii vii din care facem parte. Uităm că respirăm aerul al cărui oxigen l-au produs algele și plantele de aproape 4 miliarde de ani, că plantele din oceane și pădurile ni-l mențin respirabil. Uităm că bem apa purificată datorită ciclurilor planetei și geodiversității acesteia. Uităm că tot ce mâncăm înseamnă biodiversitate, că natura înseamnă sănătate.
Și ce riscăm astfel? Riscăm extincția. Ce-a de-a 6-a, fiindcă au mai fost 5 majore, în urma cărora multe specii au dispărut, fără ca noi să fim implicați, dar planeta a supraviețuit și viața chiar a proliferat.
Mulți specialiști avertizează de multă vreme că ne apropiem vertiginos sau chiar am depășit acel punct dincolo de care întoarcerea e ireversibilă. Acesta e legat de numărul speciilor pe care le-am eliminat complet din biosferă, de incapacitatea marilor cicluri ale vieții planetare de a se autoregla, de perturbări majore în ecosistemele majore, în special în oceane și celelalte ecosisteme acvatice și păduri. Am declanșat un proces pe care e foarte posibil să nu-l mai putem opri și care ne va pune specia în pragul extincției. Mulți cercetători au căzut de acord, pe baza unor cercetări solide, că pentru a putea supraviețui ca specie e nevoie să protejăm jumătate din ecosistemele oceanice și terestre. Iar noi am ajuns doar la momentul istoric în care o parte a țărilor, cele mai dezvoltate, căzuseră de acord cu stabilirea țintelor de protecție la 30% din planetă. Acum, prin voința liderilor politici pe care nu i-am ales, pare că renunțăm și la acestea. Pare că după un moment de relativă trezire, când cel puțin începuse să se vorbească serios la mesele decidenților despre reducerea emisiilor și poluării, prevenirea și atenuarea efectelor schimbărilor climatice, sustenabilitatea exploatării resurselor, reducerea consumului și a risipei, distribuirea echitabilă a produselor, uităm de ele și reluăm dezvoltarea nesustenabilă cu orice preț, ignorând total consecințele globale.
Speranța nu-mi mai e deloc acum în politicieni și în politicile de mediu, fiindcă noi, ca omenire, așa cum e ea clădită la ora actuală, pare că nu suntem suficient de inteligenți ca să realizăm pericolul care ne paște și să acționăm în consecință. Speranța mi-o pun acum în comunitatea științifică, în cercetare, tehnologie și inovație. Sper ca acestea măcar să nu fie frânate, pentru a putea să ne ofere până nu e prea târziu soluțiile pentru a ne salva din criză și de la extincție.
Florin Stoican este geolog, conservaționist și director al Oltenia de sub Munte, geoparc aspirant UNESCO.
„Negaționismul lui Crin Antonescu nu este norma” Corina Murafa
Multe dintre declarațiile astea sunt făcute într-o logică de campanie electorală. Dacă respectivii politicieni ar ajunge propriu-zis la butoane, nu ar exista un follow-up concret la ceea ce spun. Mă refer la Crin Antonescu, a cărui afirmație o văd, cum spuneam, exclusiv într-o logică electorală. Dacă ar îndrăzni să rostească așa ceva într-o negociere europeană sau într-un dialog la Bruxelles ar fi luat în râs. Sunt, într-adevăr, și acolo politicieni conservatori, care consideră că ar trebui să încetinim ritmul de decarbonizare, să dăm mai mult timp industriei să facă catch-up sau să ne concentrăm mai mult pe apărare. Dar nimeni nu ar îndrăzni să nege un adevăr științific fundamental, nici măcar Le Pen [n.r.: lidera partidului francez de extremă dreapta Frontul Național Marine] sau Giorgia Meloni [n.r.: prim-ministrul Italiei și lidera partidului conservator și populist Frații Italiei]. Pur și simplu ești ridiculizat când vii cu astfel de afirmații într-un context internațional. Mi se pare că Antonescu s-a umplut de ridicol cu genul ăsta de afirmații.
Public pentru astfel de idei a existat întotdeauna. Nu numai la noi, dar în România cu atât mai mult, pe fondul unei educații precare și a neîncrederii în știință în general. Vezi ce reacții a avut România la ce a însemnat pandemia de COVID. Plus o educație precară pe teme de mediu și de schimbări climatice. Deci fondul era extrem de propice. El stătea cumva ascuns, pentru că consensul social era altul, nu se punea problema să aibă o articulare în sfera publică. Acum, din păcate, în logica populistă în care ne aflăm electoral, anything goes. O grămadă de afirmații care altădată ne-ar fi revoltat, inclusiv ce țin de drepturile femeii, de familie, brusc devin mai tolerabile, întrucât politicienii, inclusiv cei mainstream, caută să-și radicalizeze discursul și să capaciteze un electorat nesatisfăcut de felul în care merge societatea. Când liderii încep să dea tonul, followers se găsesc pe indiferent ce subiect și direcție ideologică.
Ceea ce face Sebastian Burduja cu activiștii de mediu e de condamnat. Poți să fii sau nu de acord cu politica lui de decarbonizare. El vrea să meargă foarte mult pe gaz natural, pe nuclear. Sunt inclusiv persoane preocupate de decarbonizare care cred că e important să ne folosim resursele de gaz, că sunt mai puțin intensive în carbon decât cărbunele. Sebastian Burduja are o viziune conservatoare, moderată, pe partea de energie. Nu găsesc nimic neapărat greșit în asta. Personal, sunt în favoarea unei decarbonizări mai accelerate, consider că are sens economic să plătim acum, decât mai târziu mai mult. Sunt multe lucruri fundamentale de mediu cu care nu sunt de acord cu Sebastian Burduja, dar problema acolo e alta. Problema ține de libertatea de expresie, de hărțuirea ONG-urilor. Genul ăsta de acțiuni conduce la îngustarea spațiului civic și asta este deosebit de îngrijorător, într-o democrație atacată din toate direcțiile. Și nu mă refer aici doar la democrația noastră, ci și la democrația europeană în general. Astăzi putem să intimidăm activiștii de mediu, mâine putem să-i intimidăm pe cei care se luptă pentru un urbanism de calitate – ceea ce s-a și întâmplat în România –, poimâine, pe cei care se luptă pentru sănătatea persoanelor bolnave de HIV. De altfel, cred că lui Burduja nu i-a picat deloc bine faptul că aproape 100 de ONG-uri au semnat o scrisoare prin care s-au arătat foarte îngrijorate de ceea ce a spus el. Tu, în calitate de ministru, să ordoni un anumit comportament companiilor de stat e o ingerință în ceea ce înseamnă guvernanța corporativă, în ceea ce înseamnă separarea dimensiunii de acționar a statului față de dimensiunea lui de policy maker. Sunt foarte multe probleme acolo.
Partea cu Ciolacu și Drill, Sebi, drill! se se înscrie într-un trend european de încetinire a ritmului decarbonizării, în condițiile în care, într-adevăr, România este unul dintre puținele state europene care are resurse de hidrocarburi. Pentru Uniunea Europeană încetinirea ritmului nu este neapărat o alternativă, motiv pentru care, dacă stăm să ne uităm pe ceea ce se întâmplă la Bruxelles, nu sunt puse în discuție țintele și direcția Pactului Verde european, pentru că Europa nu are alternativă. Nu are hidrocarburi proprii, nu are de unde să scoată gaz, cărbune și așa mai departe. Contextul ăsta geopolitic complicat ne-a arătat cât de importantă e autonomia strategică și faptul că ne-o putem asigura doar cu energie regenerabilă produsă local.
România se află într-adevăr în situația asta privilegiată de a avea gazul din Marea Neagră și nu există politician care să se opună exploatării gazelor din Marea Neagră, în condițiile de față, în care gaz rusesc nu mai vrem, gazul din Statele Unite e problematic, ținând cont de războiul comercial pe care l-a pornit Trump față de Europa. E greu să argumentezi că ar trebui să nu exploatăm gazul din Marea Neagră. Personal consider că proiectul ăsta ar fi avut sens economic și ecologic acum 10 ani. Acum, însă, avem destul de multe alternative, inclusiv pe partea de încălzire-răcire. Pompele de căldură încep să devină tot mai accesibile ca preț, industria vrea să meargă spre hidrogen. Noi nu putem să încurajăm cu o mână gazul și cu cealaltă mână hidrogenul. Sunt niște nonsensuri în politica economică și energetică la care ne gândim noi, ca țară, pe termen lung. Dar nu mă surprinde. Într-adevăr, în contextul ăsta geopolitic dificil, cred că România are, în momentul de față, interesul să devină un soi de exportator de gaz natural, fiindcă sunt țări care chiar au mult mai multă nevoie decât noi de gazul natural. Nu sunt nici foarte prăpăstioasă, nici extrem de optimistă.
Mă îngrijorează faptul că, sub umbrela simplificării și a competitivității, o mulțime de grupuri de interese puternice caută să promoveze o agendă anti-decarbonizare. Și aici dau un singur exemplu: a existat așa-numita directivă Omnibus, care inițial a dorit să se refere la chestiunile ce țin de raportare pentru corporații. S-a spus că o să fie o simplificare, pentru că, într-adevăr, legislația era destul de stufoasă și cauza multe probleme, în special IMM-urilor. Dar ceea ce vedem în practică sunt mulți pași înapoi, inclusiv cerințe mai laxe pe raportarea de sustenabilitate decât erau chiar înainte de Green Deal. Această ferestruică a așa-numitei simplificări e de fapt o cutie a Pandorei, în care grupuri de interese diverse caută să strecoare multe alte idei. Un exemplu în acest sens este Regulamentul european privind reducerile de emisii de metan din sectorul energetic. El a fost adoptat în epoca Green Deal, dar avea o sorginte mult mai veche și fusese agreat de industrie. Metanul e un gaz cu efect de seră mult mai potent din punct de vedere al efectului de încălzire globală pe termen scurt decât dioxidul de carbon. Acum se cere și o așa-numită simplificare a regulamentului privind metanul. Dar e de văzut ce înseamnă această simplificare. Una înseamnă să nu mai trimiți un singur raport pe an, nu trei, alta înseamnă să nu mai raportezi decât emisii foarte, foarte ridicate și cele medii să treacă neraportate.
Industria vede fenomenul de acum legat de cursa globală pentru competitivitate drept o fereastră de oportunitate să își mai crească profiturile pe termen scurt, să reducă niște cheltuieli operaționale pe care unii și le și bugetaseră pentru decarbonizare. O mentalitate foarte pe termen scurt și foarte oportunistă – și asta e ceva ce mă îngrijorează.
În România pot să zic că mă îngrijorează mai degrabă post-adevărul. Mi se pare că o grămadă de fake news ajung să fie absolut virale și oamenii să creadă în ele orbește, în condițiile în care sunt împotriva oricărui bun simț. Am văzut un vizual care a devenit viral pe social media, care argumentează că încălzirea globală nu există din cauza fotosintezei, pentru că în timpul zilei plantele sunt cele care absorb CO2 și că, de fapt, e totul o făcătură. E o imagine cu un copăcel și niște săgeți aparent foarte științifice. Lumea, pe fondul mare al lipsei de educație de la noi, ajunge să creadă în tot felul de fantasmagorii. Sunt și așa-numiți oameni de știință, care or avea vreun doctorat obscur luat pe undeva, și încep să scoată la iveală o grămadă de ipoteze care au fost dismissed de către știința consensual internațională, cum ar fi chestiunea asta legată de ciclurile pământului și glaciațiuni. Asta mă îngrijorează în România, că e un fond extrem de fertil pentru teorii ale conspirației, pentru fake news, pentru dezinformare.
Aș putea să zic că-mi dă speranță o chestiune ce ține de fundamentele economice ale decarbonizării. Din fericire, tot procesul ăsta în care ne-am angrenat, și nu odată cu Green Dealul, ci cu mult înainte, a condus la niște schimbări structurale în economia lumii. Energia regenerabilă este în momentul de față cea mai ieftină formă de energie. Eu cred că logica economică va prevala și ăsta va fi viitorul. China își orientează toată politica de creștere viitoare pe tot ceea ce înseamnă industrie verde. Îmi mai dă speranță faptul că văd că tot mai mulți actori, care altădată nu erau deloc implicați în chestiunile astea, sunt mai conștienți de problemă și caută să găsească soluții. Negaționismul lui Crin Antonescu nu este norma. Discut cu agricultori, discut cu companii de asigurări care își văd businessurile complet amenințate de ceea ce înseamnă schimbări climatice și caută să găsească soluții, își dau seama că trebuie făcut ceva, nu mai neagă realitatea. Fenomenul ăsta al schimbărilor climatice e atât de prevalent, încât multă lume simte în mod direct consecințele și începe să conștientizeze că e nevoie de o schimbare.
Europa se află într-o situație foarte ingrată. Dacă nu reușim să acționăm rapid și la unison, o să fie probleme mari. Și spun asta din două motive. Unu: Europa se încălzește de două ori mai rapid decât restul planetei, un fapt care a fost ridicat la fileu anul trecut de către Agenția Europeană pentru Mediu, care arată că trebuie să ne pregătim pentru un continent cu patru grade mai cald decât în epoca preindustrială, ceea ce va aduce niște catastrofe cum ar fi o deșertificare completă a părții de Mediterană, imposibilitatea de a mai derula activități umane acolo, coroborat cu o perturbare enormă în tot ceea ce înseamnă ecosisteme costiere și posibilitatea de a trăi din pescuit. Riscurile sunt foarte mari și asta face ca Europa să fie mult mai fragilă decât decât alte continente.
Într-adevăr, pe zona de tehnologii verzi continuăm să avem o poziție de leadership. Undeva la o cincime din ceea ce înseamnă capacitatea globală de producție pe green tech e localizată în Europa. Avem foarte multe patente, avem foarte multe inovații în stadiu incipient, dar nu reușim să le comercializăm și să le transformăm din inovație în producție, motiv pentru care pe foarte multe tehnologii emergente, din păcate, deja am pierdut cursa. China, în momentul de față, are o capacitate de producție de baterii de 13 ori mai mare decât Europa. Or, este imposibil să mai catch up cu China pe partea de producție de baterii. Ar fi mai ieftin pentru industria europeană să se decarbonizare prin bateriile chinezești decât prin construcția de capacitate de producție de baterii în Europa. Există alte sectoare unde Europa are posibilitatea să recupereze. Acum trebuie să facem niște foi de parcurs foarte clare pentru fiecare dintre tehnologiile curate. Cum vor fi ele promovate în Europa, prin ce fel de instrumente, cum trebuie mobilizat capitalul, într-o logică mult mai unificată la nivel european.
Investițiile în green tech în Europa au crescut semnificativ din 2021 încoace, numai că ele sunt concentrate primordial în țările care au spațiul fiscal să acorde ajutor de stat acestei industrii emergente – în țările nordice, Franța și Germania. Estul Europei rămâne în urmă. Or, noi, ca țară, trebuie să milităm foarte mult pentru ceea ce înseamnă dimensiunea asta de decarbonizare. Din păcate, jocul ăsta naționalist pe care-l face România în momentul de față nu poate decât să ne ducă înspre a fi perdanții acestei curse, pentru că noi avem nevoie de o mobilizare paneuropeană a capacităților de de cercetare și inovare. Ne uităm la o grămadă de fonduri europene competitive – Banca Hidrogenului, de exemplu. Absolut niciun proiect nu se duce în România. Europa, mai ales împinsă de războiul tarifelor inaugurat de Trump, cred că are o șansă să get its act together, cum s-ar zice. Numai că e foarte important ca toată lumea să înțeleagă despre ce vorbim și să participe activ și substanțial la dezbaterile care au loc în momentul de față la la nivel european.
Corina Murafa, expertă în politici energetice, activistă și consultantă independentă în domeniul energiei.
„Politicienii par să nu înțeleagă cu adevărat ce înseamnă schimbările climatice și care este impactul acestora” Bogdan Antonescu
Afirmațiile politicienilor ca Sebastian Burduja, Crin Antonescu sau Marcel Ciolacu sunt extrem de îngrijorătoare. Schimbările climatice au deja un impact asupra sănătății și siguranței populației. Dar politicienii par să nu înțeleagă cu adevărat ce înseamnă schimbările climatice și care este impactul acestora. În condițiile în care resimțim deja foarte clar, în viața de zi cu zi, impactul schimbărilor climatice, prioritatea pare să fie reprezentată de câștigurile economice pe termen scurt, ignorând riscul și dependența pe termen lung de resurse finite. De asemenea, îmi este greu să înțeleg cum poate cineva nega schimbările climatice din cauze antropice în 2025, în ciuda tuturor dovezilor furnizate de comunitatea științifică (vezi de exemplu, rezumatul pentru factorii de decizie al ultimului raport IPCC). Din păcate, această dihotomie falsă între dezvoltarea economică și protecția mediului pare să se alinieze unor tendințe regresive la nivel global.
Cred că această schimbare de atitudine este parțial motivată de crize recente, precum pandemia sau războiul, care sunt utilizate ca pretexte pentru a pune problemele de mediu și schimbările climatice într-un plan secund. Exemplul administrației Trump, care a retras SUA din Acordul de la Paris, a creat nu numai un precedent, dar a influențat negativ și România. Dacă mai marii poluatori nu acționează, de ce să o facem noi? În felul acesta sunt legitimate discursurile „anti-climatice” care pot duce la amânarea sau chiar abandonare unor măsuri esențiale pentru mediu. Iar acest lucru este îngrijorător într-o țară care se confruntă încă cu provocări în domeniul mediului.
Cel mai mult mă îngrijorează că politicienii tratează problema schimbărilor climatice ca pe o dispută de opinii (vezi negarea schimbărilor climatice) și nu ca pe un consens științific. Riscăm astfel să pierdem capacitatea de a acționa pentru reducerea impactului schimbărilor climatice (când în realitate ar fi trebuit să fi acționat „ieri”) și de a accelera tranziția către energie verde și soluții durabile.
Principalul risc este acela de a pierde momentul critic pentru acțiuni climatice eficiente. Dacă politicile de mediu devin secundare celor economice de scurtă durată, atunci sustenabilitatea pe termen lung pierde în fața beneficiilor economice imediate. Acest lucru înseamnă costuri mult mai mari pentru generațiile viitoare. Dar, în același timp, înseamnă costuri și pentru noi acum, pentru că suntem din ce în ce mai expuși schimbărilor climatice: valuri de căldură intense și cu durată mai mare, secete severe și fenomene meteo extreme tot mai dese și violente. În plus, cred că pierdem șansa de a face parte din soluția globală.
Când vine vorba de politicile de mediu, cel mai probabil ne îndreptăm spre o criză care nu este bine gestionată și o continuare a dependenței de tehnologii învechite. Direcția corectă ar fi combinarea pragmatismul economic cu planuri foarte clare de reducere a poluării și a impactului schimbărilor și de protecție a mediului. Totuși, cred că această direcție poate fi schimbată rapid dacă societatea își va intensifica presiunea asupra politicienilor, cerând responsabilitate și acțiune imediată în privința mediului și a schimbărilor climatice.
Pe scurt, speranța vine de la tineri și tehnologie. Generațiile care vor resimți direct consecințele deciziilor luate astăzi nu par să rămână în postura de simpli spectatori, ci își asumă un rol activ, se informează și, cel mai important, se mobilizează. Această hotărâre a tinerilor, împreună cu progresele tehnologice, creează, din punctul meu de vedere, un val de schimbare. Progresul tehnologic aduce soluții care erau cândva greu de imaginat ca fiind accesibile. De exemplu, panourile solare sunt astăzi mult mai ieftine decât acum zece ani, iar sistemele pentru stocarea energiei au devenit mai eficiente. Toate acestea îmi dau speranță că vom depăși blocajele politice și economice actuale și că vom reuși să construim un viitor mai curat.
Bogdan Antonescu, cercetător în fizica atmosferei care se concentrează pe înțelegerea fenomenelor extreme și lucrează pentru popularizarea științei.
„Ne riscăm viitorul atât ca indivizi, dar și ca specie” Ioana Rusu
Politicieni ca Crin Antonescu, Sebastian Burduja sau Marcel Ciolacu sunt, din punctul meu de vedere, inconștienți și fac afirmații periculoase. România trebuie să se alinieze și practic, prin măsuri concrete, nu numai teoretic, politicilor UE și ONU de mediu. Ceea ce refuză ei să înțeleagă (sau se prefac că nu înțeleg) e că economia noastră, precum și sănătatea, bunăstarea și supraviețuirea speciei umane sunt indisolubil legate de o natură sănătoasă și ecosisteme funcționale. Toată hrana noastră depinde direct sau indirect de natură, calitatea și cantitatea hranei depind de un sol și subsol sănătos, de diversitatea speciilor vegetale, dar și a faunei, care, direct sau nu, își pune amprenta, de cantitatea precipitațiilor etc. Calitatea aerului și apei ne afectează direct. pozitiv sau negativ – poluarea aerului e o cauză majoră de îmbolnăviri și decese atât în România cât și la nivel mondial. Lipsa apei și calitatea acesteia au impact negativ asupra speranței de viață. Starea noastră de bine e influențată și de calitatea spațiilor verzi. Unele tratamente medicale au la bază compuși naturali din specii care sunt în pericol. Pădurile, pășunile, oceanele ne dau oxigen, hrană, materie primă, etc. Practic, serviciile pe care ni le oferă natura sănătoasă sunt nelimitate.
Green Deal nu are cum să fie rău, pentru că e calea pentru a avea o Europă neutră climatic până în 2050, care sprijină măsurile de limitare a creșterii temperaturii medii globale la maxim 1,50 C (o creștere mai mare înseamnă riscuri crescute de sărăcie, migrație climatică, fenomene meteo extreme mai dese, lipsa hranei, zone insulare și de coastă scufundate – inclusiv Constanța ar putea ajunge sub apă). Pe scurt, economia mondială ar avea grav de suferit. Măsurile nu sunt mereu simplu de implementat, uneori pot însemna renunțarea la o parte din confort sau beneficii pe termen scurt, dar pe termen lung vom avea numai de câștigat.
Schimbările climatice, care există de când planeta are atmosferă, au fost accelerate de activitățile umane. E dovedit prin numeroase studii și o simțim cu toții. Ierni cu temperaturi de vară, primăveri cu temperaturi de iarnă la mijlocul lui aprilie timp de zile întregi, zile caniculare și nopți tropicale vara, care sunt din ce în ce mai multe și ne fac localitățile să fiarbă, precipitații puține sau prea multe în timp scurt pe o perioadă lungă de timp. Toate afectează producția de hrană, cantitatea de apă disponibilă chiar și pentru băut (în fiecare vară, localități din România rămân fără apă pentru că fântânile au secat, iar pânza freatică se realimentează greu), veniturile noastre – pentru că plătim mai mult la energie, pentru hrană, etc.
Forarea de mare adâncime e, pe bună dreptate, contestată pentru că efectele pe termen scurt și mediu sunt negative pentru ecosistemul marin sensibil, mai ales pentru faună (de exemplu, în cazul delfinilor ecolocația poate fi bruiată de zgomotul produs de forare și astfel aceștia vor avea probleme cu orientare, găsirea hranei, partenerilor, etc.), iar cele pe termen lung nu sunt cunoscute în totalitate. În plus, gazul extras din Marea Neagră e posibil să nu fie o resursă pe un termen atât de lung încât să merite riscurile. România ar trebui să pună accentul pe resurse regenerabile de producție a energiei, nu pe resurse fosile, care sunt poluante în toate fazele, de la extracție până la utilizare.
Disperarea de a-și face capital politic, de a nu risca cu investițiile în tehnologii noi, care sunt mai scumpe, de a face mai mulți bani rapid indiferent de alte costuri, de a nu renunța la ceea ce consideră comfort (de exemplu presiunea apei la duș, mașinile cu combustie, care au autonomie mai mare, ș.a.), teama de schimbare, fără a realiza că schimbarea deja se manifestă, costul uneori mai ridicat al produselor care respectă noile politici de mediu, demonizarea politicilor verzi, politica struțului, în general, cred că sunt o parte din motivele pentru care decidenții și o parte a populației și-au schimbat negativ atitudinea față de mediu.
Mă îngrijorează că politicile publice de mediu sunt mai mult pe hârtie decât puse în practică, că autoritățile cu rol de reglementare și control nu își fac datoria (de aceea 12 hectare din IOR au fost rase de vegetație și de faună, spațiile verzi dispar sub dezvoltări imobiliare sau pentru parcări, păduri întregi sunt rase, se construiesc complexe rezidențiale și minihidrocentrale în arii naturale sensibile) și că o prea mare parte a societății nu reacționează, pentru că nu înțelege că aceste distrugeri ne afectează pe toți.
Ne riscăm viitorul atât ca indivizi, dar și ca specie. Riscăm pacea, securitatea economică și socială, sănătatea fizică și psihică, exacerbarea migrației, expunerea la fenomene meteo extreme mai des și/sau apariția unor noi fenomene meteo în zone în care nu existau (de exemplu uraganele și tornadele lovesc mai multe zone).
Eu sunt optimistă și cred că Europa și alte continente vor face pași importanți pentru a implementa efectiv și constant politici ca Green Deal, Agenda 21, Pactul de la Paris, pentru că din ce în ce mai mulți oameni sunt conștienți de dependența noastră de natură. Sunt mai multe voci și mai puternice: ONG-uri, oameni de toate vârstele și din toate păturile sociale, jurnaliști, politicieni, care în fiecare zi demonstrează că adoptarea unor politici de mediu responsabile e posibilă și benefică.
Pentru că suntem obligați să respectăm politicile UE de mediu și în România există din ce în ce mai multă conștiință de mediu, sper că vom fi pe drumul cel bun din ce în ce mai vizibil.
Speranța mi-o dau oamenii. Sunt mai mulți și mai conștienți că pentru un viitor mai bun avem nevoie de politici de mediu sustenabile. Politicile de mediu la nivel UE și global sunt adaptate constant la noile realități și, chiar dacă sunt întârzieri și uneori pași înapoi în aplicarea lor, totuși tendința e una pozitivă, de implementare a măsurilor care ne vor păstra planeta locuibilă.
Ioana Rusu, ecologă care colaborează cu grupuri civice sau politicieni pe spețe de conservare a spațiului verde din orașe
Imagine principală a fost realizată de Szoleczki László și preluată din arhiva Azopan.
