Éric Vuillard a primit anul trecut cel mai important premiu literar din lumea francofonă pentru romanul Ordinea de zi, un comentariu răvășitor asupra ascensiunii nazismului în Europa. Goncourt-ul, pe care și l-au împărțit, de-a lungul anilor, Proust, Beauvoir sau Tournier, are o valoare financiară de fix 10 euro, dar una simbolică uriașă, care i-a adus lui Vuillard peste 400 000 de exemplare vândute. Ordinea de zi a fost proaspăt tradusă de Mona Apa la Editura Litera și a apărut în română înaintea ediției în engleză, programată să iasă în toamnă, la Penguin.
Vuillard e mai degrabă autor de nuvele, nu romane, cărți de o sută și ceva de pagini în care condensează, discută, reconstituie din documente scene și zile întregi din memoria mai mult sau mai puțin îndepărtată a umanității. A scris cărți despre viața lui Buffalo Bill (La tristesse de la terre), colonizarea franceză (Congo) sau ziua în care a căzut Bastilia (14 Juillet).
În Ordinea de zi, scriitorul pornește de la câteva întrebări de bun-simț despre nazism și Holocaust - cum a fost posibil? de ce nu a intervenit nimeni? ce reacție au avut puterile occidentale? cât știau oamenii din epocă despre asta? - și schițează niște posibile răspunsuri, reconstruind cu mijloacele literaturii câteva episoade cheie din anii consolidării puterii naziste. O întâlnire între marii industriași și partidul nazist, o vizită a lui Halifax, președintele Consiliului de Coroană britanic, la Göring, „ministrul Aviației, comandantul Luftwaffe, ministru al Pădurilor și Vânătorii în cadrul Reichului, președintele defunctului Reichstag − creatorul Gestapoului” („Iată un om care a făcut multe”, vorba lui Halifax), negocierile simulate dinaintea anexării Austriei, Hitler versus emisarul austriac, plus o zi absolut halucinantă, în capitolul „Prânzul de adio din Downing Street”, cu Ribbentrop și Chamberlain în rolurile principale.
Dincolo de toate astea, pe care le citești și recitești uluit, rămâi cu o senzație ciudată, a unor orori care s-au întâmplat aproape firesc, sub ochii tuturor. Un disconfort care poate da un restart conștiinței colective, dacă a mai rămas ceva din ea prin vreun buzunar al istoriei.
Am vorbit cu Éric Vuillard la telefon într-o dimineață de marți, cu o zi înainte de Bookfest, unde urma lansarea Ordinii de zi. M-a cucerit, recunosc, cu o acuitate intelectuală pe care-o întâlnesc din ce în ce mai rar la oamenii din jur. Am vorbit despre ce poate face literatura pentru noi, despre complicitatea puterilor occidentale la ascensiunea nazismului, clivajul din societatea contemporană, cât de vulnerabili continuăm să fim la propagandă sau despre ridicolul vieții politice, acum și-ntotdeauna.
Scriitorul vine în septembrie în România, pentru o serie de întâlniri cu cititorii.
Citește aici primele pagini din Ordinea de zi
Sunteți un scriitor al istoriei, de la cucerirea Imperiului incaș în secolul 16 (Conquistadors) până la primul Război Mondial (La Bataille d’Occident). De ce istoria?
Legătura scriitorului cu istoria e văzută de cele mai multe ori drept o simplă înclinație spre o disciplină oarecare. Dar, de fapt, cred că motivul din spate e pe de-o parte ceva mai îndepărtat și pe de altă parte ține de context. Cel îndepărtat vine din faptul că, începând cu secolul 19, mulți filosofi au înscris gândirea în istorie, adică marile concepte, cum ar fi libertatea sau egalitatea, au coborât în miezul evenimentelor. Nu mai putem medita serios asupra libertății fără să o înscriem în propria ei istorie. Într-un fel, conceptele au devenit obiecte seculare. Au căzut din cerul în care trăiau direct în realitatea în care s-au născut, au apărut și s-au dezvoltat. Așadar, mai întâi sunt sensibil la asta. Ca să poți gândi, trebuie să inserezi lucrurile în timp, în timpul real, istoric.
Apoi, al doilea punct, mai conjunctural, e că, în fond, trecem printr-o perioadă destul de cețoasă, destul de greu de descifrat. Și că, într-un fel, istoria e un recurs, o posibilitate de a clarifica lucrurile. O modalitatea de a înțelege în ce se înscrie prezentul nostru. Și apoi, oricum, ne uităm mereu la prezent din perspectiva istoriei. Deci, în mod straniu, istoria ne trimite înapoi ceva ce ignorăm despre noi-înșine.
Spuneați într-un interviu că „Scriem cărți pornind de la propria noastră situație în lume”. Care era situația dvs în lume atunci când v-ați apucat să scrieți Ordinea de zi?
Ziceam asta într-un sens colectiv. Nu mă gândeam la situația mea proprie, ci la situația mediului de care aparțin. Situația înseamnă, în continuare, o serie de inegalități din ce în ce mai amețitoare. Inegalități care se manifestă la scara continentelor, în sensul în care există continente în situație de supunere față de altele, și apoi, există inegalități în interiorul fiecărui continent și apoi în interiorul fiecărei țări, al fiecărei regiuni, al fiecărui oraș. Cum sunt, de pildă, periferiile în care sunt împinse populațiile cele mai sărace.
Situația este, deci, din ce în ce mai scindată. Cred că poziția scriitorului astăzi nu poate să nu fie tributară acestui clivaj. Poate alege să-l ignore, dar dacă face asta, atunci vorbim de o literatură folclorică, de o literatură care încearcă să ne facă să vedem altceva decât realitatea, să ne distragă, să ne îndrepte atenția spre lucrurile fără importanță. Dacă literatura are, din contră, ca obiect (și cred că ăsta e obiectul ei principal de multă vreme) să ne întoarcă spre realitate, atunci nu mai putem ignora clivajul ăsta, care ne pune pe toți într-o situație contradictorie, jenantă.
Apoi mai avem o concentrare foarte puternică a puterii economice, cu efecte importante asupra întregii societăți. În acest context, al unor libertăți care, de când am vârsta necesară ca să mă gândesc la lucrurile astea, s-au tot micșorat încet-încet în numele siguranței, și cele mai importante registre ale vieții colective, egalitatea și libertatea, n-au făcut altceva decât să se restrângă, cam aici se înscrie pentru mine actul de a scrie literatură.
Folosiți mult arhivele în munca dvs de scriitor. Care au fost sursele pentru Ordinea de zi? V-a surprins ceva consultându-le?
Ce mi-a folosit cu adevărat din lecturile și cercetările mele și s-a transformat în punct de plecare pentru fiecare capitol e prezentat într-un fel sau altul în carte. Ca și cum aș fi urcat în text notele de subsol. De exemplu, când îl aduc în discuție pe Halifax, pomenesc de memoriile lui, un element hotărâtor prentru nașterea capitolului „O vizită de curtoazie”. Spre final, scriu despre o rubrică de necrologuri apărută pe 12 martie 1938 [ziua anexării Austriei de Germania hitleristă, n.m.], care anunță sinuciderea a patru persoane în Viena, cu toții evrei. Ei, când am citit prima dată rubrica asta, am dat peste o frază des întâlnită în necrologuri - „Motivele rămân necunoscute.” Doar că, dacă evreii se sinucid într-o zi cum e 12 martie 1938, nu poți să spui că nu cunoști motivul lor. Și, dintr-odată, această sursă, minusculă în comparație cu altele, a devenit cea în jurul căreia s-a construit capitolul respectiv. Din pricina acelei fraze, de care m-am lovit în timpul lecturii, și care m-a făcut să înțeleg ceva.
Cred că am o raportare de scriitor la sursele din arhive, am o sensibilitate aparte pentru ceea ce incomodează puțin în timpul lecturii unui document, pentru momentul ăla când simți o jenă ușoară și, de obicei, treci repede peste și dai pagina. Dar, în realitate, poate că activitatea scriitorului în clipa aceea e să-și scrie jena. Jena asta trezește în mine dorința de a scrie. Scriind, înțeleg de ce am fost rușinat, despăturesc pasajul respectiv. În cazul de față, mi-a permis să-mi dau seama că fraza aceea ilustrează destul de bine și destul de tragic întrebarea „Ce știau ei?” Nu răspunde la ea, dar îți permite s-o deschizi, pentru că narațiunea din acest capitol ne spune că, dacă majoritatea oamenilor ar putea pretinde că nu știau nimic, e absolut evident că evreii care s-au sinucis știau. Deci chestiunea falsei conștiințe este interpretată într-o nouă lumină.
„Și totuși, chiar înainte de Anschluss, au avut loc peste 1700 de sinucideri într-o singură săptămână. În scurt timp, anunțarea unei sinucideri în presă va deveni un act de rezistență. Câțiva jurnaliști vor îndrăzni încă să scrie despre câte o „moarte subită“; represaliile îi vor reduce numaidecât la tăcere. Se vor căuta apoi alte formule uzuale, lipsite de consecințe. Astfel, numărul celor care și-au pus capăt zilelor rămâne necunoscut, la fel și numele lor. A doua zi după anexare, Neue Freie Presse a publicat patru necrologuri: „În dimineața zilei de 12 martie, Alma Biro, funcționară, în vârstă de 40 de ani, și-a tăiat venele cu o lamă de ras și a pornit gazul. În același timp, scriitorul Karl Schlesinger, în vârstă de 49 de ani, s-a împușcat în cap. S-a sinucis, de asemenea, Helene Kuhner, menajeră, 69 de ani. În cursul după-amiezii, Leopold Bien, funcționar, 36 de ani, s-a aruncat pe fereastră. Motivele gestului său rămân necunoscute.“ Această mică notă banală este profund rușinoasă. Întrucât, pe 13 martie, nimeni nu putea ignora motivele lor. Nimeni. De altfel, nici nu se poate vorbi despre motive, ci despre o singură cauză comună.”
(fragment din capitolul „Morții”)
Scrieți la un moment dat în Ordinea de zi „Literatura permite orice”. Ce v-a permis să faceți în cartea asta?
Permite mai multe lucruri. E o formulare deschisă, un pic provocatoare, un pic caustică. Fraza întreagă e „Literatura permite orice, se spune.” Acest „se spune” vine să aducă cu el un fel de critică, de scepticism față de afirmația asta. Înseamnă două lucruri. Primul are legătură cu raportarea la documente. Când dai peste un document, rămâi lipit de el. Nu scrii, ci copiezi. Ca să scrii, dacă vrei cu adevărat să te abandonezi cuvintelor și, astfel, să urmărești o altă formă de adevăr prin scris, atunci trebuie să te desprinzi de documente. Iar literatura îți permite, dacă te îndepărtezi de documente, să descoperi altceva.
Când spun că permite „orice”, mă gândesc la poziția scriitorului în fața foii lui, a mașinii de scris sau a calculatorului. E o activitate solitară, înscrisă și ea în viața socială, dar să spunem că are o particularitate: când ești singur cu foaia de hârtie și scrii, nimeni nu te controlează, nimeni nu te privește, ai putea să nu publici niciodată ce scrii, așa că poți, într-un fel, să scrii tot ce vrei. Iar „ce vrei” nu e chiar orice prostie. Dorința intimă a fiecăruia dintre noi nu e să scrie tâmpenii. Ci, dimpotrivă, să cultive o legătură puternică cu adevărul. Să facă societatea să mărturisească ce e ea de fapt și ce se străduiește să ascundă.
Un exemplu cunoscut ar fi Comedia umană a lui Balzac, care încearcă, prin povestirile sale cele mai realiste, să facă societatea să admită că banul a devenit din ce în ce mai mult elementul ei dominant. Și că toată viața socială se organizează în jurul luptei pentru bani, pe care Balzac o ilustrează, de pildă, printr-o moștenire într-un oraș de provincie, pe care se bat partea burgheză a familiei cu partea aristocratică. Balzac voia să determine noua societate burgheză în plină formare să admită că banul era registrul în care se înscria întreaga sa viață socială. Deci cred că e o veche dorință a literaturii de a face asta.
Ca să reluăm puțin o parte din răspunsul dvs, s-ar putea spune și că literatura îi face pe cititori mai conștienți de ce se întâmplă în jur, ferindu-i de „cecitatea socială” despre care vorbiți în carte?
În orice caz, sper! Se întâmplă sigur pentru cel care scrie și asta-mi și doresc. A scrie e, pentru mine, o cale de a fi sceptic în primul rând față de mine însumi. Cred că prin scris, prin cuvinte, ai acces la o anumită legătură cu adevărul. Limbajul e o suprafață foarte sensibilă.
Când am scris prima scenă din carte, cu cei 24 de șefi de întreprindere care se întâlnesc cu Göring și cu Hitler, eram șocat, ca toată lumea, de faptul că marii industriași se întâlneau atât de lejer cu naziștii, așa că prezentam faptele într-un registru des folosit în literatură, cel al suspansului. Doar că nu funcționa. Scriitura răspundea prin disonanțe, era ceva dezagreabil, și în fond asta numesc o suprafață sensibilă: limbajul reacționează. Când te înșeli, te trage de mânecă.
La asta mă refeream când vă povesteam despre fraza aceea din necrolog. Minte, sună fals, și-ți dai seama de asta în timp ce-o citești. Există o disonanță. Cred că stilul, scriitura sunt foarte sensibile la disonanțe. Am lăsat baltă scena de început, pentru că era clar că nu mergea.
Când m-am apucat s-o rescriu, am făcut-o spontan în cu totul alt mod, care, din contră, nu aduce nici o supriză, e ceva foarte banal. În felul ăsta, scrisul mi-a dat sentimentul că sunt mai aproape de realitatea acelei scene, care începea în sfârșit să sune bine. Pentru că, în fond, chiar dacă e șocant să-i vezi pe marii industriași semnând atât de ușor pactul cu naziștii, apropierea oamenilor de afaceri de dictatori e, totuși, un fapt destul de răspândit. Din punctul ăsta de vedere, pentru ei, naziștii sunt doar alți dictatori. E șocant tocmai pentru că e atât de banal.
Ordinea de zi e și o carte plină de poezie. Cum reușiți să puneți împreună două lucruri care, după Adorno, să zicem, sunt incompatibile, poezia și oroarea?
Aici ar fi două observații. În primul rând, pasaje în care există ceea ce numiți poezie, unde o iau pe pe alte căi ale limbajului, sunt în principal locuri care nu au prea mare legătură cu subiectul despre care e vorba în rest, adică Holocaustul. Poate că începutul se înscrie într-un registru mai poetic, dar el evocă într-un mod destul de general răsăritul, „soarele e un astru rece” etc. Deci nu cred că se se încadrează în ceea ce zice Adorno.
În plus, cred că ce spune el poate fi luat mai general, în sensul în care literatura nu se va putea substitui niciodată martorilor. Nu mi-am dorit sub nici o formă să povestesc Holocaustul și să iau locul martorilor, nu asta mă interesa, nu am vrut să fac literatură din Holocaust. De asta, când am dat peste necrologul ăla, mi s-a părut că e o modalitate oblică de a evoca Holocaustul, înainte ca el să se întâmple și fără să-l povestesc. Un mod de a spune că acele sinucideri nu pot fi reduse la niște considerente de narațiune, dar, pentru că au loc în aceleași zile și circumstanțe, și că cei care se sinucid fac parte din aceeași populație, sinuciderile lor capătă un aer colectiv, pentru că sunt, în primul rând, consecința unei politici făcute de alții. Sinuciderile nu sunt lipsite de legătură cu Holocaustul. Deci, vedeți, am avut senzația că pot atinge, că pot spune ceva oblic despre Holocaust fără să-l povestesc, adică fără să mă substitui celor care l-au trăit.
În Ordinea de zi, ciobiți mitul gloriei nazismului - până și invazia Austriei e departe de a fi un triumf. Dar oamenii din epocă par să cedeze în fața propagandei. Astăzi, vi se pare că mai suntem la fel de vulnerabili în fața propagandei?
Dacă luăm cuvântul în sens larg, de ideologie, nimeni nu-i scapă cu totul. Ideologia trece prin noi și ne e imposibil să ne smulgem cu totul. Oricum, nu singuri. Ideologia e un ansamblu de forțe, de discursuri, și doar atunci când apar contra-discursuri colective, mase de oameni suficient de importante care să creadă în altceva, poți să te dezintoxici de propria ta ideologie. De unul singur, e mai complicat.
Altfel, da, sigur că putem, slavă domnului, prin intermediul lecturii, prin discuții, prin orice întâmplare care ne smulge o clipă de ceea ce ni se părea de la sine înțeles. Dar particularitatea epocii pe care o trăim e că există un singur tip de discurs. Când m-am născut eu, erau două. Acum e complet diferit. Nu te smulgi de ideologie în același fel în dacă există două discursuri care se înfruntă sau dacă domină unul singur.
Care e istoria din spatele fotografiei de pe copertă și de ce ați ales-o pentru toate edițiile cărții?
Eu mi-am dorit fotografia asta, mi se pare că o copertă trebuie să aibă legătură cu semnificația cărții. E o fotografie cu Gustav Krupp von Bohlen und Halbach, și am ales-o din mai multe motive. Cel mai important e că, în fond, cartea pune accentul pe aparența de comedie, de teatru a politicii: văzută de departe, politica pare ceva serios, istoria o învelește într-un aer de solemnitate. Această distanță a științelor umaniste are un efect remarcabil, pe de o parte permite obiectificarea faptelor, pe de alta răcește evenimentele. Răcindu-le, le face mai solemne. Noi trăim, de fapt, în fiecare zi această impresie de ridicol a vieții politice. Nu cred că există cineva care să nu fie de acord că observarea lumii politice îi provoacă o senzație de ridicol copleșitor. Cu toții avem experința asta, dar tindem s-o uităm.
Coperta încearcă să păstreze și distanța, dar fără să uite această experiență primară, acest element comic, foarte prezent în lumea politică. Astfel, cartea trece parțial lumea politică în registrul comediei, și aici mi se pare că, pe copertă, Gustav Krupp stă în costumul lui ca într-un costum de comedie. Într-un fel, vedem doar costumul. Se poate spune că, în cazul lui, aparențele nu sunt înșelătoare. Ați putea ca, printr-o atingere de baghetă magică, să-l faceți să dispară pe Gustav, dar costumul nu ar cădea. E atât de rigid, încât ar rămâne în picioare în fața voastră. Asta m-a interesat la poza asta, elementul de mizanscenă socială foarte evidentă. E o clasă socială care-și afișează atributele prin haine, pălărie, mănuși etc.
Apoi, mai există un element, care îi aparține totuși lui Gustav: subiectivitatea lui proprie, a celui care și-a asumat rolul celui mai important șef de întreprindere din Germania. E mulțumit de sine, se vede pe fața lui, zâmbește. Mă amuză puțin felul în care ne privește, așa, puțin ingenuu. Iar detaliul care e interesant despre el - și asta se vede, pentru că ce se vede are legătură cu ce nu știm - e că pe el îl cheamă Gustav Krupp von Bohlen und Halbach. Aparține unui patriarhat foarte rigid din Germania, unde copiii poartă numele tatălui. Or, s-a nimerit că moștenitoarea concernului Krupp se numea Bertha și că era absolut de neconceput în Germania Kaiserului ca o femeie să moștenească un întreg imperiu industrial, care mai și fabrica arme. Oțel și arme. Astfel încât Kaiserul i-a găsit un soț, pe Gustav, un bărbat micuț și docil, și a orchestrat căsătoria dintre el și Bertha. Atunci Kaiserul i-a permis prin decret special lui Gustav să poarte numele soției lui, și vedem astfel că acest patriarhat, foarte obsedat de principii, e gata să cedeze atunci când circumstanțele o cer.
Ultima întrebare e mai degrabă personală. Locuiți la Rennes, nici prea departe de Paris, dar nici prea aproape. De ce ați ales să trăiți acolo? Și cum arată o zi obișnuită din viața de scriitor la Rennes?
Soția mea a găsit de lucru în zonă, așa că am urmat-o. Am locuit mulți ani la Paris, dar viața acolo a început să coste excesiv, ba chiar indecent de mult. Chiar dacă-ți permiți, tot mi se pare inacceptabil să trăiești astfel. Prețul chiriilor sau prețul pe metru pătrat pentru cei care vor să-și cumpere un apartament e un delir. Asta are legătură cu ce vă spuneam la început, situația colectivă. Se poate trăi la Paris, asta-i clar, dar chiria pentru un apartament de 60-70 de metri pătrați e vreo 3000 de euro. E un anumit nivel de viață și o anumită raportare la ceilalți, centrul Parisului e complet golit de toate mediile populare și clasele de mijloc. Există niște inegalități cu care pur și simplu nu pot să trăiesc. Eu nu locuiesc acolo, prefer provincia. Rennes e un orășel mult mai normal din punctul ăsta de vedere. E mult mai amestecat.
O zi din viața mea... e simplu, mă trezesc destul de devreme, îmi duc băiatul la școală, mă instalez într-o cafenea, citesc o parte din dimineață sau scriu, iau notițe, apoi mă întorc acasă și scriu până seara.
Ce citiți acum?
Recitesc ultima parte din În căutarea timpului pierdut a lui Proust, Timpul regăsit. Chiar azi dimineață am găsit o frază tare frumoasă, apropo de felul în care istoria o ia mereu de la capăt, „l'horizon recule, et le monde, qui semblait fini, recommence” („orizontul dă înapoi, iar lumea, care părea infinită, reîncepe”). În conextul nostru, e destul de cinic.
Fotografia autorului: Melania Avanzato
