Ați observat că, imediat ce formulăm promisiunile ritualice de Anul Nou, începem să ne lăudăm cu câtă râvnă le vom încălca? Și ce ușuare, într-adevăr, ba chiar ce plăcere tainică ne aduce acest lucru?
Acest articol a apărut inițial în revista Time. Traducere în limba română de Iulia Gorzo.
În plăcuta confuzie a sezonului festiv, când vechiul an e pe ducă, iar cel nou încă nu s-a născut, lăsăm cu totul frâiele, cu nerușinare, voioșie și autoironie din belșug. „Anul ăsta vreau să beau mai puțin sau să mă las de fumat. Dar cine să ne creadă? Asta n-o să se întâmple niciodată!” ne spunem în sinea noastră, chicotind. Știm prea bine că de dimineață, după sărbătoare, vom reveni la vechea noastră seriozitate. Doar că pentru moment, ne lăsăm cu atât mai prinși în jocul sfârșitului de an.
Promisiunile noastre de Anul Nou, convenabil de vagi și nerealiste, dau greș pentru că asta-i menirea lor. Pentru că sunt făcute pe jumătate în glumă, într-un moment spontan de libertate carnavalescă. Pentru majoritatea dintre noi, ar putea fi singurul moment al anului când ne permitem să luăm în râs eșecul, râzând în același timp de noi înșine. Singurul moment când suntem din nou stăpâni pe eșecurile noastre – sau măcar ni se pare că suntem. În general, eșecul e stăpânul și-și râde de noi, iar noi nici măcar nu putem schița un zâmbet când se întâmplă asta.
Căci nu e de glumit cu eșecul. În cultura occidentală, avem tendința să asociem eșecul cu cele mai grave calamități: pierderea statutului social și a respectabilității, umilire publică, marginalizare, ostracizare. Cum eșecului nu-i place singurătatea, de fiecare dată când își face apariția, lângă el se furișează sentimentul sfârșitului și al damnării.
Și asta dintr-un motiv istoric întemeiat. Felul în care concepem astăzi eșecul e inspirat, din mai multe puncte de vedere, de puternicul etos calvinist care a jucat un rol atât de important în nașterea capitalismului modern în Occident. Asemeni primilor calviniști, asociem prosperitatea financiară și succesul social cu sentimentul mântuirii personale. Să faci bani și să arăți acest lucru e un semn de „alegere” – divină în cazul lui Calvin, socială în cazul nostru. Dimpotrivă, atunci când nu reușești, e un semn de damnare personală. Calvin numea astfel de persoane „reprobați” și le rezerva focurile iadului. Noi le spunem „ratați” și-i expediem, cu ceva mai multă mărinimie, la periferia lumii bune.
Deloc surprinzător, principiul director e același în ambele cazuri: nu-i de-ajuns ca aleșii lui Calvin să fie mântuiți. Trebuie să existe și osândiți. Dogoarea iadului face ca adierea paradisului să fie cu atât mai răcoritoare. Victorioșii sunt victorioși – și se simt astfel – doar în relație cu perdanții.
Într-adevăr, existența „rataților” e esențială pentru succesul capitalismului ca sistem: asta-l menține într-o perpetuă mișcare și pe noi toți în stare de alertă. Așa cum aleșii lui Calvin nu puteau fi niciodată pe deplin siguri de mântuire și erau nevoiți să lucreze la ea fără încetare, capitaliștii trebuie să fie mereu cu ochii în patru și să se asigure că sunt mereu înaintea concurenței. Și, cum toată lumea joacă același joc – și joacă feroce –, pur și simplu nu ne permitem să ne oprim. Asta ar însemna să lăsăm pe altul să ne ia locul și să ne simțim ca niște „ratați”. Prinși în acest ciclu, ajungem să ne omorâm cu munca doar pentru a supraviețui social.
De aceea, dacă există un lucru indispensabil capitalismului, acesta nu este neapărat piața liberă sau proprietatea privată, ci unul mult mai modest: ierarhizarea. Datorită ei, participanții la jocul capitalist știu în orice moment unde anume se situează, cine e înainte și cine e în urmă, cine a dat lovitura și cine s-a scufundat. Ierarhizăm tot: țări și companii, universități, licee, cărți și filme – chiar și indivizi. Cu toții suntem reduși la o serie de numere, care ne predetermină în mare măsură biografia: scorul de credit, media școlară, poziția în clasamentul promoției, cât de bine cotată e universitatea la care am studiat. Nu suntem cine credem că suntem, suntem ce spun numerele noastre despre noi.
Așadar, e posibil ca reușitele capitaliste să nu se fi născut atât dintr-o dorință luminoasă de succes, ci din ceva mult mai întunecat. Seva oricărui succes capitalist nu e bucuria, ci groaza – groaza de eșec. Terorizați de gândul că nu ne vom regăsi printre cei mântuiți social, căutăm întruna să muncim și să cheltuim mai mult decât celălalt. Ca urmare, poate că niciodată nu ne vom declara oficial faliți, dar simțim cu toată ființa noastră că pe dinăuntru suntem astfel de multă vreme.
În 1853, când sistemul era încă relativ în fașă, Herman Melville și-a publicat formidabilul imn închinat inactivității, Bartleby, o povestire de pe Wall Street, o carte despre a nu face nimic într-o lume în care toată lumea e ocupată să facă ceva, orice. După numai un an, în 1854, Hendy David Thoreau publica al său Walden, în care întreba: „De ce atâta grabă disperată să reușim în asemenea planuri disperate? Dacă omul nu ține pasul cu tovarășii săi, asta poate fi din cauză că aude alt toboșar”. Nu pot sublinia îndeajuns cât de subversive sunt aceste două cărți. Și influente. Lor li se datorează în mare parte nașterea în America a unei subculturi în jurul nevoii de a auzi „alt toboșar”. În această Americă alternativă, totul e pe dos: eșecul e glorificat, și nu succesul, iar figurile respectabile sunt trântorii, pierde-vară și alți boemi, și nu cei care muncesc din greu. Deși colorată și picantă, această contracultură rămâne marginală, ceea ce probabil că e bine. N-ar fi deloc amuzant ca astfel de glorificări să intre în rutină.
Și totuși, odată cu „promisiunile de Anul Nou” și cu plăcerea tainică pe care ne-o aduce încălcarea lor, această contracultură erupe pe neașteptate în cultura dominantă – chiar dacă o singură dată pe an și chiar și atunci cu profundă vinovăție.
Foto: Arhiva Fortepan
