Despre Milo Rau se vorbește, de regulă, în superlative, atunci când activitatea sa artistică, managerială sau curatorială nu zgândără prea tare conservatorismul bine așezat al lumii civilizate. Căci regizorul elvețian lezează, de regulă, standardele anchilozate ale Occidentului mizantrop, punând în discuție teme care polarizează societățile vestice, de la imigrație și rasism la violență domestică, trecând prin dezastrul climatic și zonele de conflict de la marginea sau din afara Europei pentru a chestiona adevărul, corectitudinea și umanitatea din diferite unghiuri de vedere, reușind să deschidă perspective noi, dincolo de curentele de opinie aflate în tendințele actuale. Deși pare să bifeze toate temele la modă, Rau le chestionează și le contextualizează surprinzător: spectacole cu copii despre abuzuri și infanticid (Five Easy Pieces, Medea' s Children),violență, bătrânețe și moarte reprezentate naturalist (Family, Grief & Beauty), imigrație mixată cu rasism, homofobie și crimă (La Reprise), procese politice, conflicte armate preeentate uneori din perspectivele agresorilor (Hate Radio), piese antice recalibrate în spații de conflict (Orest in Mosul, Antigone in the Amazon), etc.
Milo Rau este un exponent strălucit al ideii „think outside the box” nu doar prin spectacole, care depășesc odată cu tiparele de gândire, și canoanele estetice, ci și prin management – la NTGent / Teatrul Neerlandez din Gent (Belgia), unde a fost director 6 ani, până în 2023 – și curatoriere – la Wiener Feswochen/ WF, a cărui direcție artistică a preluat-o anul trecut. Și la NTGent, și la WF, Milo Rau a revigorat instituțiile prin dinamizarea activității în concepte care presupun pe de o parte, atenția neprefăcută la realitate și temele ei, și pe de altă parte, activarea acestor instituții ca platforme de gândire, expresie și reacție la tensiunile, inevitabil politice, ale lumii contemporane. La WF, conceptul adus de Rau este Freie Republick / Republica liberă, un spațiu nu atât fizic, cât mental și emoțional, al libertății artistice pe fundalul creșterii extremei drepte în Austria (FPÖ / Partidul Libertății din Austria, de extremă dreapta, s-a plasat pe primul loc cu 25% la alegerile europarlamentare din 9 iunie, în timpul WF) și Europa. Rau a continuat să dezvolte WF ca un spațiu activ de chestionare și reacție la crizele politice globale (de altfel, el vorbește de un „realism global”), de exemplu, prin lansarea unui apel public „Niciun vot pentru FPÖ” (în 29 septembrie au fost alegeri generale în Austria, câștigate tot de partidul extremist), împreună cu Burgtheater unde lucrează cu scriitoarea Elfriede Jelinek la un spectacol cu piesa Burgtheater (despre fascismul din lumea artistică vieneză în anii interbelici), cu premiera în deschiderea WF din 18 mai 2025.
Pe 19 septembrie, Milo Rau a susținut un discurs în deschiderea Congresului Mondial al Institutului Internațional de Teatru. „How to resist ?” este o analiză lucidă, dar emoționantă a recrudescenței fasciste în Europa și a nevoii de solidaritate în artă, ca singura modalitate de a opri ascensiunea intoleranței. Discursul lui Rau se structurează în același mod ca spectacolele sale: deschide perspective noi, spune lucruri inconfortabile, este necruțâtor de lucid, dar vorbește cu blândețe, surprinde prin emoție. „Vom învinge fasciștii cu puterea iubirii”. (Oana Stoica)
Cum să te opui?
Cuvânt de introducere la Conferința Internațională a Institutului Internațional de Teatru / ITI „Embrace and Connect” din Antwerp, Belgia, 19 septembrie 2024
Milo Rau
Dragi prieteni,
Sunt din Europa Centrală, mai precis din Viena, capitala Austriei. Viena este al cincilea oraș că mărime din Uniunea Europeană și primul că dezvoltare rapidă datorită emigranților din Europa de Est: din fosta Iugoslavie, Ungaria, Ucraina și altele. Specialiștii în demografie preconizează că Viena va întrece Parisul în privința populației în următorul an. Bratislava, capitala Slovaciei, este la o oră distanță, și Budapesta, capitala Ungariei — regatul lui Viktor Orban — la doar două ore distanță. Ambele țări, vecinele Austriei, au regimuri dictatoriale.
Acum trei zile am participat la o dezbatere aici aproape, la Amsterdam, împreună cu directorul general al Teatrului Național Slovac, Matei Drlicka, care a fost concediat de către ministra culturii. Motivul invocat de ministră — ea fiind o fostă prezentatoare TV concediată pentru declarații homofobe — a fost că programul directorului este prea „activist” și nu suficient de „naționalist” — cu alte cuvinte, prea diversificat și global. Industria artistică slovacă a declanșat de atunci o grevă și până acum 300 de instituții i s-au alăturat.
Pentru că neajutorarea noastră vine din faptul că nu ne combinam efortul, ne luptăm fiecare separat pentru noi, într-o singurătate eroică, ca să spun așa. Dar simplificând, avem nevoie de o „internațională a luptelor”.
Cât despre Austria, extrema dreaptă FPÖ, Partidul Libertății din Austria, se îndreaptă spre câștigarea alegerilor din 29 septembrie [n.r.: Victoria extremei drepte s-a concretizat între timp]. Preconizata coaliție cu OVP, Partidul Popular Conservator, este așteptată să obțină o majoritate de 60%. Împreună cu Elfriede Jelinek — cu care în prezent lucrăm la un proiect teatral comun — am publicat un apel către FPÖ care — cred că asta spune tot — este promovat într-o campanie sub citatul lui Joseph Goebbels „Fortăreața Austria”. Cele „două genuri” vor fi preamărite în constituție, „imigrația inversă” va fi implementată și așa mai departe. În eventualitatea unei victorii, FPÖ vrea să „câștige puterea absolută asupra celor trei elemente — guvern, spațiu și oameni”, așa cum au anunțat. În domeniul cultural, FPÖ vrea să adopte modelul Ungariei și al Slovaciei — o reducere a fondurilor alocate „programelor woke”, și anume European Song Contest și Wiener Festwochen, festivalul meu.
Întrebarea care se pune este: cum ne opunem? Poate unii dintre voi mi-ați citit cărțile — cea mai recentă, de exemplu, „Teatrul este o democrație în miniatură”, sau „Recucerirea viitorului”. Mă întrebam acolo cum ar putea artiștii să creeze o artă a rezistenței, care sunt formele ei, care îi este frumusețea și care sunt limitele ei. Azi aș dori să întreb ce am putea face împreună ca domeniu, ca o mare asociație de creatori de teatru, structural. De aceea o să vorbesc aici despre bani, politică, schimbările de generație și de istorie și asta din perspectiva mea, de european din Europa Centrală și de Est. Îmi cer scuze pentru asta.
1. A doua venire sau Lăsați orice speranță, voi cei care intrați.
Acest discurs este parte din turneul de dezbateri numit „Resistance Now! / Rezistența acum!”. După publicarea scrisorilor deschise despre care aminteam — una către Teatrul Național Slovac și alta către FPÖ — am simțit nevoia să iau legătura și cu alți artiști. Cu alte cuvinte, să aflu în mod specific cu ce atacuri se confruntă. Pentru că neajutorarea noastră vine din faptul că nu ne combinam efortul, ne luptăm fiecare separat pentru noi, într-o singurătate eroică, ca să spun așa. Dar simplificând, avem nevoie de o „internațională a luptelor”. Tema acestei conferințe ITI este „Acceptă și conectează-te” și exact asta cer aici: ca să luptăm împotriva naționalismului, trebuie să ne conectăm la nivel global, avem nevoie de alianțe globale.
După cum toți știm, a vorbi despre artă înseamnă a vorbi despre bani. Îmi amintesc că în 2019, înainte să mă mut la Viena și pe când eram încă director artistic la NTGent, la aproximativ o oră de aici, la distanță egală de Bratislava și Viena, am protestat împotriva reducerii bugetului de către guvernul flamand care era pe atunci (și încă mai e) influențat de către partidul NVA. Greva, însoțită de numeroase contestații, nu a avut niciun efect. Când am pregătit programul pentru următorii cinci ani, în timpul pandemiei Covid, am făcut-o cu un buget deja redus. Metaforic vorbind, distribuirea subvențiilor a fost cam ca și cum ai împărți hrana după un dezastru natural: instituțiile și companiile independente au fost amestecate în aceeași oală, care oricum avea prea puțini bani la dispoziție.
Primul venit, primul servit: într-o manieră neoliberală familiară, o problemă actuală — și anume un buget mult prea mic pentru subvenții — a fost transformată într-un conflict competițional. Chiar în timp ce vorbim, un proces similar are loc în Olanda și Germania, și după cum știți, tăierea de fonduri pentru cultură nu înseamnă nimic altceva decât începutul cenzurării ei. Îmi amintesc de anii ’80, când a apărut doctrina neoliberală: pe atunci, fuzionarea actorilor culturali părea o idee bună. În Germania, de exemplu, au fost fondate instituții cu multiple genuri artistice, un proces accelerat și de reunificarea Germaniei de Vest cu cea de Est. Dupa ceva timp însă, s-a dovedit a exista o limită: eficientizarea în continuare a instituțiilor artistice a dus la distrugerea artei în sine, a oportunității ei fundamentale de experimentare.
Începând cu anii ’90, multe structuri globale au fost înființate sau reînființate. A apărut o rețea de turnee internaționale, o scenă independentă plină de viață, ceea ce regretatul Hans-This Lehman a numit „teatrul post dramatic”: un teatru angajat să experimenteze, să facă schimburi internaționale, să își caute un format global — un fel de al doilea modernism, ai căror copii suntem eu și așa-zisul realism global al meu. Când neoliberalismul și-a arătat capul în anii 2010, chiar înainte de Covid, m-am întrebat: de ce iar? În timpul tăierilor de buget în guvernul flamand despre care vorbeam, a fost comandat un studiu independent care a analizat raportul între investiție și profit în toate domeniile — iar domeniul artistic a ieșit pe primul loc cu 8 euro profit pentru fiecare euro investit. Și nu trebuie să vă spun eu ce se întâmplă cu 1 euro investit în armată.
Așa că atunci când am văzut din nou care sunt reducerile de buget, am înțeles că nu e vorba despre bani, ci despre politică. Este vorba despre transformarea societății, despre distrugerea relațiilor - relațiile dintre scenele independente și marile instituții culturale, dintre genuri, continente, diferite medii culturale. Săptămâna trecută, mișcarea „Resistance Now!” a poposit în Stockholm, capitala Suediei: celei mai mari companii independente „Konträr” i s-a retras subvenția. Ca și în Flandra acum câțiva ani, sau în Țările de Jos în prezent, nimeni nu s-a gândit că acest lucru ar avea ceva de-aface cu economia de bani ori cu alt motiv economic rațional. „Vor să dispărem”, mi-a zis directorul Freja Hallberg. Pentru că așa cum spuneam, cultura este domeniul cel mai productiv din Europa.
Pe scurt, trăim în timpurile în care anumite iluzii liberale se apropie de sfârșit - sau, ca în situația teatrului independent, dispar pur și simplu. În Europa de Est, așa-zisul tăiat din rădăcină este aproape complet, aici, în Vest, avem încă acea întârziere atlantică, dar la sfârșitul decadei, treaba va fi terminată și aici de către NVA în Belgia, Partidul Libertății în Țările de Jos, și cum se mai cheamă toți. Prietenul meu ungur Kornel Mundruzco a montat ultima lui piesa — „Parallax” — în Viena primăvara trecută pentru că nu a mai putut să o facă la Budapesta. Premierul Orban nu i-a interzis piesa ca pe vremea comunismului, pur și simplu i-a retras sprijinul financiar. Traim într-o vreme în care nu ne opunem unei idei prin a o critica, ci prin a o lipsi de sprijinul financiar.
Eu și Lua Casella aparținem aceleiași generații, și cred că mulți dintre cei prezenți aici aparținem așa numitei generații de mijloc, care în sociologie e cunoscută sub denumirea de „generația X”: „generația de aur” a neoliberalismului. Rămânând la ideea Europei: generația des ironizată „boomers”, care ne precede, a dat jos comunismul în Est și a luptat pentru drepturile omului în Vest. Mama mea, născută în 1950, deci o reprezentantă tipică a generației „boomers”, nu a putut vota trei ani din viața pentru că votul femeilor nu a fost introdus legal decât în 1971 în țara mea, Elveția. Legalizarea homosexualității, avortul etc., au avut loc în același an. Deci vorbesc despre evenimente recente, dar pentru mine, care m-am născut în 1977, ele par îndepărtate și sunt o parte din istoria naturală a democrației liberale.
Când am început să fac teatru la sfârșitul anilor ’90, la 20 de ani și un pic, în Germania, apoi în Europa și mai târziu în toată lumea, teoria lui Fukuyama despre sfârșitul istoriei părea să se confirme. Democrația liberală, economia socială de piață și anumite idealuri asociate ei, ca de exemplu ideea de cooperare între națiuni, libera circulație a oamenilor, decolonizarea, ideea unui teatru mondial polifonic în general, instituționalizată la marile festivaluri, au triumfat. A fost o vreme când toți începusem să gândim în „proiecte”: viitorul era deschis. Forma era totul și tot ce ținea de politic era terminat. Pentru că politicul mirosea a trecut, pe scurt: politicul mirosea a generația „boomerilor”, generația părinților noștri. Aș putea chiar spune că politica în Europa pe vremea aia mirosea în cel mai rău caz a lipsă de libertate și în cel mai fericit caz a școală.
Într-un fel mai filozofic, am putea spune că în anii aceia, când revoluțiile din 1989 erau încă recente, Europa era mândră să realizeze în sfârșit utopia universală a iluminării, ideea unei Europe ca un continent al democrației și al participării pentru toți. Și ceea ce era cu adevărat impresionant: sentimentul de vină al Europei ca un continent dublu criminal - și anume colonialismul și Holocaustul - era serios tratat în anii aceia, social și artistic. Ca să îl citez pe Hegel, au fost niște ani dialectici: ceea ce s-a făcut a fost și criticat - în special instituțiile - și nu se făcea teatru, se făcea mega-teatru. Câteva idei fixe europene au fost îngropate: ideea sfințeniei canonului, ideea geniului artistic, ideea de a face o lume mai bună prin artă și așa mai departe. Totul a fost dezansamblat, textul, autorul, tragicul, limbajul, genurile, drama. A fost un minunat proces de eliberare.
Nu știu exact când toate astea au început să se dărâme. Post-drama a devenit din nou drama, cultura globală a redevenit imperceptibil cultura națională, doar îmbunătățită cu o idee de exotism. Cu siguranță știți povestea broaștei din oala de apă: nu realizează că apa devine clocotită pentru că temperatura crește gradual - și în final, moare fără să își dea seama. Cât despre mine, m-am lăsat înșelat de primele semne de naționalism crezând că sunt ecouri ale unui trecut care era deja sortit pieirii: ca un client beat aruncat din bar, strigând și vociferând. Mi-au trebuit aproape 10 ani ca să înțeleg că, de fapt, istoria o luase înapoi. Și că probabil vom pierde lupta.
„Lasati orice speranță voi, cei care intrați”: când Dante, îndrumat de Virgilius, intră în infern la începutul „Divinei Comedii”, acest faimos motto este inscripționat deasupra porții. După cum știți, Dante nu și-a plănuit acest voiaj de coșmar în lumea creaturilor subpământene. Se pierduse în pădure - de aceea orice drum către exterior era calea cea bună, chiar dacă ducea la tărâmul morților. Și atunci vă îndemn și eu: lăsați orice speranță. Pentru că această luptă în care suntem băgați este politică într-un fel care nu ar putea fi mai politic decât atât. Credincioșii știu ce înseamnă „a doua venire” a lui Christos: apocalipsa, sfârșitul lumii așa cum o știm. Și „a doua venire” a neoliberalismului (și naționalismului) înseamnă același lucru pentru cultură: nu mai e vorba despre un proiect în plus sau în minus, e vorba despre cu vrem să trăim.
2. Regele Oedip. Sau: Cei care își amintesc trecutul sunt condamnați să îl repete.
Vorbind despre păduri, știți probabil proverbul conform căruie nu poți vedea pădurea din cauza copacilor. Asta înseamnă că cu cât știi mai multe detalii despre o problemă, cu atât mai puțin poți să contribui la soluționarea ei. La dezbaterea din Amsterdam de acum câteva zile a fost prezent și un specialist în științe politice. Mi-a spus că dacă o alianță a dreptei europene ar cădea de acord asupra aceleiași poziții cu privire la Putin, ar avea majoritate absolută în parlamentul european. Dar amenințarea rusească se vede diferit de fiecare țară în parte din cauza istoriei și a geografiei. Pentru partidele de dreapta din Germania, Austria și Franța, de exemplu, Rusia este un partener în apărarea politicilor naționaliste împotriva Uniunii Europene. Pentru partidele de dreapta din statele baltice și Ucraina, pe de altă parte, Russia este inamicul logic al independenței lor naționale.
Dacă lipsa de unitate a inamicilor democrației este bună, lipsa de unitate a prietenilor ei este o problemă. Nu trebuie să vă amintesc eu despre miile de lupte care domină toate dezbaterile între artiști, de exemplu între stânga identitară, care vine de la mișcarea pentru drepturile civile, și clasica stângă marxistă, care este dedicată împărțirii dreptății - și consideră critica lingvistică și instituțională de genul cărora suntem noi prinși aici a fi nimic mai mult decat o chestie elitistă. Dar alt conflict este acela care divide în prezent stânga liberală europeană: conflictul dintre două traume concurente, Holocaustul și crimele coloniștilor.
Merg în mod constant în Belgia, Țările de Jos și Franța pe de o parte, și Germania și Austria pe de altă parte. Germania și Austria - țările care au înfăptuit genocidul evreilor - sunt marcate serios de vinovăție, în special în dezbaterile artistice. Dar îndată ce ajung în Franța, Belgia și Olanda, trauma ocupației coloniale din trecut devine importantă, milioanele de morți în fosta Congo Belgiană, Indonezia și Africa de Nord franceză, de exemplu. De aceea războiul Israelo - Palestinian este văzut în Europa de Vest ca un conflict de ocupație, un capitol final, de genocid după zecile de ani de opresiune a populației palestiniene și băștinașe din întreagă lume.
Acum câteva zile eram la ceremonia de premiere a teatrului olandez și în fiecare discurs, războiul din Gaza era condamnat ca ceea ce este din punctul de vedere al ONU: un genocid. În Austria și Germania, pe de altă parte, termenul „genocid” este rezervat Holocaustului și nu numai că este considerat propagandă antisemită cu privire la Gaza, dar este și interzis prin lege. Când am invitat-o pe scriitoarea franceză Annie Ernaux și pe fostul ministru grec al economiei, Yanis Varoufakis, amândoi critici ai politicii Israelului, la Consiliul Republicii, o instituție de consiliere din cadrul Wiener Festwochen, amândoi au fost etichetați antisemiți în presa de limba germană. Și nu vă amăgiți: ceremonia de premiere din teatrul olandez ar fi fost interzisă de către poliție în Germania.
Asta mă face să mă întorc la motto-ul acestei secțiuni a discursului meu, ceea ce este evident o inversare a citatului din filozoful Santanaya pe care îl studiem la școală: „Cei ce nu își amintesc trecutul sunt condamnați să îl repete.” Eu cred că opusul este corect: contemplând trecutul, propriile crime (sau suferințe), fiecare familie nu numai că devine, așa cum a spus-o atât de frumos Tolstoi în începutul romanului „Ana Karenina”, nefericită în felul ei. Ca în tragedia greacă, ca în povestea lui Oedip, obsesia nedreptăților trecute adeseori ne împiedică să vedem prezentul așa cum e: o tragedie cu propria ei magnitudine.
Este un act profund politic să pășești pe scenă ca o ființă umană. Pentru că întotdeauna există o o situație politică sau socială față de care reacționezi, chiar dacă o faci prin spectatori, care proiectează propriile viziuni, speranțe și traume spre scenă.
Așa cum regele Oedip dezlănțuie ciuma în Theba refuzând să renunțe la propria lui interpretare a trecutului, țările vorbitoare de limbă germană în mod tragic maschează atrocitățile militare din Gaza tocmai din cauza vinovăției față de propriul trecut. Pe de altă parte, solidaritatea necesară cu forțele democratice din Israel este împiedicată de punctul de vedere maniheist al conflictului ca fiind un război pur de ocupație, în care partea palestiniană - și în cazuri extreme chiar omorul în masă comis de Hamas - sunt întodeauna justificate.
Însă pe lângă modelul ciclic al tragediei clasice, în care violența se repetă constant, mai există o linie narativă originală care vine din teatru. Este cea a lui Eschil din „Perșii”, care creează estetica unei compasiuni fragile pentru inamic. „Perșii” are loc la curtea regală persană, imediat după scufundarea flotei marelui rege Xerxes în Salamis. Un poet care a luptat el însuși împotriva perșilor - care aveau un plan clar de distrugere a orașelor grecești — scrie o piesă din punctul lor de vedere: am fi noi capabili de asta în prezent? Probabil că nu, dar nu avem altă opțiune.
Pentru că acolo unde politica eșuează, unde vânează discursul pentru beneficii naționaliste, doar arta mai poate oferi un remediu: un loc unde empatia pentru alții, chiar și cu propriile unghiuri moarte, devine posibilă. Un loc unde o nouă și tragică poezie, cu toate contradicțiile și capcanele ei morale, poate să apară. Un loc unde, în ciuda numeroșilor copaci, încercăm să vedem pădurea. Un loc al cooperării internaționale, al schimbului, un loc unde competiția neoliberală între narațiunile victimei și călăului devine ceva asemănător unei narațiuni globale de solidaritate între diferite povești de vinovăție și suferință. Asta pentru că nu putem să ne învingem orbirea noastră specifică de unii singuri - ci numai împreună.
3. Critica purității. Sau: Doar realismul social democratic este mai rău decat realismul socialist
Asta este o propoziție pe care o spun mereu atunci când starea de spirit devine prea bună în astfel de adunări: singurul lucru mai rău decât realismul socialist este realismul social-democratic. Ceea ce vreau să spun cu asta, bineînțeles, nu se referă la social-democrație ca platformă de partid, ci la discursul - în care mă regăsesc și eu aici - care acceptă nedreptatea sistemului oriunde, cu excepția artei. Și mai precis: spațiul sigur al teatrului, unde toleranța și eliberarea de sine domnesc, este doar o față (sau adevărul) a unui sistem global de subjugare și exploatare. Și acolo unde realismul socialist, oricât de lipsit de profunzime estetică a fost, tot a lucrat la utopia unei alte lumi, realismul social-democratic se mulțumește cu ceea ce în mod normal se cheamă „implicare”: placebo-ul estetic sau discursiv al practicii reale, al schimbării reale. Cu revoluția ca subiect de studiu sau spectacol.
Deci ca să mă înțelegeți bine: eu consider liberalismul actualizat cu elemente social-democrate a fi un mod politic complet justificat de a avea de-a face cu uitarea istoriei și limitele mentale ale oamenilor. Dar în artă, în teatru, pe scenă, tocmai antagonismul, neputința, blândețea, dar și răutatea omului, a relațiilor umane, trebuie să distrugă iar și iar orice încredere morală. În teatru nu poate exista niciun „firewall” al democrației, în teatru ar trebui să fie un loc și pentru fascism, depravare, idioțenie - orice trebuie să aibă un loc. Cu alte cuvinte: în căutarea nelimitării, a globalismului în munca noastră, ar trebui să nu ținem secrete limitele create de momentele istorice, de originile noastre, de natura noastră și în ultimul rând de corpurile noastre.
Pentru că de ce am sta aici împreună dacă nu pentru că suntem toți, în felul nostru, incompleți și fără apărare. Și dacă ar fi să fim sinceri, unele din miturile strălucite despre puritate morală și loialitate față de nedreptățile suferite nu sunt chiar străine față de miturile dreptei pe care le-am numit naționaliste. De aceea aș vrea să declar război aici oricărui puritanism sau formă de control. Ca să vă ajut să înțelegeți ideea de definiție negativă a canonului cu care a crescut generația mea: nu am nimic împotriva culturii populare sau elitiste, nimic împotriva fanfarelor muzicale sau operelor lui Mozart. Anul viitor, voi deschide Wiener Festwochen cu o fanfară și Vienna Boys' Choir, printre altele - doar că vor cânta împreună cu cântăreți de operă din Congo, Pussy Riot și Laurie Anderson. La câteva sute de metri de aici, la Opera Flamandă, am montat stagiunea trecută „La clementza di Tito” - împreună cu cântăreți minunați, dar în același timp cu oameni din oraș: sud-americani, africani, oameni din Orientul Mijlociu și așa mai departe. Pentru că chiar dacă Antwerp este condus de dreapta, este totuși un oraș divers.
Așa că sunt mulțumit că prietena mea Lua a luat cuvântul înaintea mea și a lăudat impuritatea. Îmi amintesc prima oară când am văzut spectacolul ei „Short of Lying” și am știut imediat că această artistă trebuie să lucreze la NTGent. Aproape în același timp, în 2017, am organizat un așa-zis „Parlament Mondial” la Schaubühne Berlin: la fel ca aici, am discutat posibile teme și limite ale democrației mondiale cu 100 de delegați din toată lumea, și anume cum să depășești structurile de putere naționale și neo-coloniale. Când un membru al parlamentului turc a refuzat să recunoască genocidul armean, membrii europeni ai parlamentului au vrut să îl dea afară. Dar președintele parlamentului nostru mondial, un politician din Namibia, s-a ridicat și a spus: „Turcia este singura țară care a recunoscut genocidul german împotriva populației Herero. Dacă el trebuie să plece, atunci plec și eu.”
Nu știu cum ați fi procedat voi în situația asta, probabil cu mai mult tact decât mine. Dar asta este exact arta politică despre care vorbeam: să nu ne bazam pe moralitate, pe angajament, pe punctul nostru de vedere, pe istoria noastră - să rămânem suspicioși. Așa că dacă îmi permiteți să îl corectez pe Dante: eu zic să nu abandonăm orice speranță în lupta cu zombii neo-naționalismului subteran, ci doar iluziile. Așa cum a zis cândva James Baldwin: „În timpul nostru, ca și în orice alte timpuri, imposibilul este minimul a ceea ce poți cere”. Dar să nu uităm că suntem toți imperfecți, imposibilul ne seduce la fel de mult pe cât ne înspăimântă, că toți deținem o parte din adevăr, dar nu întregul adevăr. Și de asta, repet, avem nevoie unii de alții.
4. Lăudând frumusețea. Sau: rezistența nu are formă, rezistența este forma.
Orice tragedie clasică are patru acte, chiar dacă cei mai mulți oameni cred că avea cinci. Ceea ce ne aduce la ultima și cea mai importantă parte, deus ex machina: la lauda frumuseții. Tocmai m-am luat de realismul social-democrat. Vă rog să nu mă judecați greșit: nu vă îndemn să susțineți realismul socialist, nu fac propagandă, activism ori politică populistă. Cred, și mă tot repet, că frumusețea și scandalul sunt doi frați care au fost separați la naștere. Dar mai mult decât orice, spre deosebire de realiștii socialiști sau fasciști, rezistența nu are o formă, ci este o formă. Să vă explic.
Așa cum s-ar putea să știți, piesele mele sunt condamnate sau atacate regulat în țări precum Elveția, Germania, Taiwan, SUA, Brazilia, Rusia sau Belgia. Argumentele sunt întotdeauna politice: partea asta sau cealaltă a populației se va simți ofensată, sau credincioșii ortodocși din Rusia sau catolicii din Franța sau Brazilia - deși cei din urmă sunt ori pe dinafară, ori neinformați. În Paris, de exemplu, un preot catolic de extremă dreapta a lansat o petiție împotriva unuia dintre spectacolele mele, o piesă poetică pentru copii despre abuz, „Five Easy Pieces”. 10.000 de „catolici îngrijorați” au semnat scrisoarea, care a apărut în presă. În seara premierei, s-a ținut un marș în fața teatrului, s-au aruncat bombe cu vopsea, iar publicul abia a putut să intre în sală.
Cu toate astea, spectacolul a infirmat toate acuzele: poezia, umorul, libertatea copiilor-actori a topit toate așteptările, ca zapada în soare. Cazacii ortodocși, loiali lui Putin, care au invadat spectacolul „The Moscow Trials” la Moscova, au avut aceeași experiență: au vrut să ne bată, dar apoi s-au așezat în sală confuzi, văzându-i pe preoții lor preferați și pe prezentatorul lor de televiziune preferat discutând cu dizidenții pe scenă. „A fost ca un vis suprarealist” mi-a zis mai târziu directorul Centrului Saharov, care între timp a fost închis. „Doar că a fost real”.
Ceea ce vreau să spun este că teatrul enu trebuie să fie politic; este politic. Teatrul trebuie să fie suprarealist, nebun, halucinant și insuportabil de contradictoriu. Uneori — cum este cazul acum în Slovacia, Ungaria și Austria - arta trebuie să devină o armă cu care să îți aperi propria libertate. Apelul meu și al lui Elfriede Jelinek, îndreptat împotriva naționalismului, programului electoral anti-artă al FPÖ, este un strigăt de ajutor al societății civile. Pentru că arta trebuie să rămână liberă adică: complexă - diversă și neplăcută, radioasă și confuză, ca însăși realitatea. Fanfarele și spectacolele queer, Cehov și poveștile, ritualurile, toate astea sunt teatru. Pentru că teatrul, ca orice artă, nu are niciodată un „mesaj”clar; e întotdeauna ambiguu. De aceea teatrul este întotdeauna neserios: e o instituție clădită împotriva celorlalte instituții — împotriva însăși ideii de instituție - și în același timp tinde să devină instituția ideală și cea mai democratică dintre toate.
Tocmai de asta teatrul politic despre care vorbesc își susține punctul de vedere prin faptul că se așază între celelalte fronturi și pune întrebări fundamentale despre cum trăim împreună, despre credințele noastre și despre cum reprezentăm lumea. Una este să montezi o piesă în Moscova de azi și e cu totul altceva să montezi o piesă în Palestina, Italia, Brazilia, Ungaria, Republica Democrată Congo sau Austria. Este un act profund politic să pășești pe scenă ca o ființă umană. Pentru că întotdeauna există o o situație politică sau socială față de care reacționezi, chiar dacă o faci prin spectatori, care proiectează propriile viziuni, speranțe și traume spre scenă. Îmi amintesc despre un seminar la Paris acum câțiva ani: am criticat acel clasic karaoke european plictisitor, eterna reprezentare a aceluiași canon iar și iar.
O artistă din Iran m-a întrerupt și a zis: „Jucând Cehov în Teheran este o revoluție, înseamnă libertate! Nu vă luați de Cehov, vă rog!” și avea dreptate. Pentru că fiecare dintre noi, prins în propria orbire, uită în mod repetat: rezistența nu are formă, rezistența este forma și arată diferit peste tot. Când vorbeam despre ascensiunea dreptei radicale în Amsterdam acum câteva zile, un membru al publicului s-a prezentat ca fiind slovac și l-a întrebat pe Matej Drlicka: „Am fost prea blânzi? De aceea am pierdut lupta cu extrema dreaptă?” Matej a contemplat un moment și a zis într-un final: „Nu-i nimic rău în a fi blând. Trebuie să ne apărăm blândețea. Și într-un final îi vom învinge - cu puterea dragostei.”
Mulțumesc tuturor pentru munca pe care o depuneți. Mulțumesc pentru generozitatea și răbdarea voastră. Și dați-mi voie să vă felicit pentru tema nemaipomenită a acestui congres, care îmi pare mai importantă ca oricând: „Acceptă și conectează-te.”
Antwerp, Belgia, 19 septembrie 2024
Traducere de Marina Andrei & Oana Stoica
