Mi-am făcut un obicei în preajma zilei de 21 decembrie: în loc să ascult discursurile și recapitulările care năpădesc spațiul public, mă uit încă o dată la documentarul Videogramele unei Revoluții, realizat de Andrei Ujică și Harun Farocki în 1992. Cu mijloace foarte simple - imagini brute însoțite de minime comentarii -, filmul e un studiu fără cusur al felurilor în care se nășteau fricile și bucuriile în haosul acelor zile. Mai departe, urmărește întrebuințarea acestor emoții în legitimarea unui nou regim politic.
Inscripțiile de pe zidurile Revoluției, transcrise de etnologul Irina Nicolau și publicate acum 19 ani sub forma unei broșuri, au un efect la fel de puternic asupra mea. Le-am regăsit întâmplător acum câteva zile, în timpul unei vizite la Arhiva de Imagine a Muzeului Național al Țăranului Român. E o colecție de graffiti - 141 de texte cu totul - culese imediat după acele zile din zona Pieței Universității: soclul statuii lui Spiru Haret, fațada Universității București și a Facultății de Arhitectură, pereții Hotelului Intercontinental, blocurile Dunărea și Pescarul, intrarea în blocul Dalles și pomul împodobit cu lozinci din fața clădirii, bulevardul Magheru și un soclu dispărut între timp din Piața Romană.
Irina Nicolau le-a transcris conștiincios, înainte ca alte texte - ce corespundeau indignărilor democrației incipiente - să le acopere. Pe 10 ianuarie 1990, scrie ea, existau deja patru generații de graffiti în București: „Cele din 21 decembrie ‘89 au fost peste noapte șterse cu păcură și vopsea. O parte dintre ele au fost, ulterior, rescrise”.
Recitite la 10 ani distanță, textele i-au apărut inițial Irinei Nicolau drept „sărăcuțe și lipsite de imaginație”, semn că emoția acelor zile se estompase:
„Mă întreb ce pot să mai însemne aceste texte pentru cine era copil în 1989 sau pentru cei care astăzi sunt ocupați, hărțuiți, dezabuzați?! Pe măsură ce mă gândesc mă enervez, ce să însemne? Urme! Și este bine să se știe că atâtea au fost! Cei care au scris pe ziduri n-au fost nici mai inspirați, nici mai subtili. Nu vom ști niciodată ce ar fi scris cei care la Revoluție se aflau în fața televizorului.”
Am rugat-o pe Sorina Vazelina să re-așeze lozincile pe clădiri, pentru a recupera o frântură din emoțiile acelei perioade.
Tu ce-ai scrie azi pe zidurile orașului?
