Cugir, cel mai mic dintre orașele-martir din România, a rămas fără instituții în seara de 21 decembrie 1989. Mulțimea furioasă, care se ascundea după blocuri de focurile de avertizare ale milițienilor, a dat foc primăriei și miliției cu cocktail-uri molotov. În aceeași seară, doi milițieni au fost omorâți și arși de revoluționari. A doua zi, primul primar după căderea regimului comunist și-a început mandatul pe stadion, unde mâinile ridicate ale cetățenilor au ținut locul ștampilei de vot pe hârtie. De frica vreunei răzbunări din partea oamenilor lui Ceaușescu, purta la el două pistoale mitralieră și unul TT. Cum a înfrânt cel mai mic oraș martir o dictatură într-o singură zi? Și cum se face că la Cugir a avut loc o Revoluție așa violentă?
La peste 300 de km de București, nu departe de centrul țării, Cugirul arată ca o foarfecă ale cărei brațe, străbătute de Râul Mare și Râul Mic, se bifurcă la poalele munților Șureanu.
La capetele lui sunt cele două aripi ale fabricii de armament cu o tradiție de două secole: uzina de jos, unde se construiau arme și mașini casnice și uzina de sus, unde se făcea muniția. Până la Revoluție, fabrica avea în total 21 000 de muncitori care lucrau în trei schimburi. Acum, aripa responsabilă cu armamentul produce în continuare arme după cerințele NATO și mai are doar 900 de angajați.
În perioada comunistă, Cugirul era un centru economic puternic. În ‘89, se trăia bine la Cugir, unde industria duduia și, spun oamenii, salariile la fabrica de armament din comunism erau foarte mari.
Zona Cugirului era puternic militarizată din cauza fabricii care producea arme și muniție, ascunsă de privirile celor mai mulți. Orașul era o „taină a României”, așa cum îl numește Ioan Cristea, primul primar ales acolo după Revoluție, un loc supravegheat nu doar de serviciile secrete române, ci și de CIA. „Era dorința de descătușare”, povestește el după 30 de ani. „Era apăsarea asta, că nu știi cine te toarnă”. Prin oraș se zicea că unul din cinci cetățeni era informator.
Am stat de vorbă cu nouă dintre cei care au participat la evenimentele din 21 decembrie 1989 sau au avut viețile modelate de revoluția de-o zi din orașul lor. După 30 de ani, mulți își amintesc acel fragment din istorie cu precizia orelor de pe ceas.
Joi, 21 decembrie 1989, Revoluția s-a întins în mai multe orașe din țară. La Cugir, revolta a răbufnit cu un moment de reculegere la secția sculărie a uzinei mecanice, unde se construiau și reparau mașini unelte ca freza, strungul, presa, cu care se asamblau apoi piese pentru pistoale mitralieră, mașini de cusut și de spălat. Mulți dintre muncitorii de la fabrica de la poalele munților Șureanu au aflat de la copiii lor, studenți la Timișoara, că acolo începuse un protest sângeros. Răducu Crăciun, unul dintre primii oameni ai grevei, avea 24 de ani și lucra la fabrică din 1984. Pe Răducu, schimbarea de regim l-a prins la atelierul de ascuțitorie al secției. În acea dimineață, spune că muncitorii se strângeau în jurul instrumentelor la care lucrau și comentau veștile de la Timișoara. „Vorbeam că există riscul ca orașul ăla să fie ras de pe suprafața pământului. Nu-ți poți imagina ce ușor pot să dispară oamenii”.
„Ați auzit ce se întâmplă la Timișoara? Hai să dovedim că suntem de partea lor!”, și-a încurajat Crăciun colegii, în preajma pauzei de masă. „Voi ce fel de bărbați sunteți? Trebuie să facem ceva dacă vrem să-l schimbăm pe Ceaușescu!”, le-a mai spus o altă colegă, Elena Motioc. Elena lucra tot la sculărie, la atelierul de verificatoare. Avea 34 de ani când a pornit revolta. „Am avut așa o ură pe vechiul regim și atâta am vrut să fac schimbare fiindcă am fost o femeie chinuită. Bărbatul meu nu s-a implicat în nimic, a fost ca o mămăligă. Atunci am luat viața în mâini și am fost eu cu toate, inclusiv cu Revoluția”, îmi explică, într-o după-amiază la ea acasă. Pentru întâlnirea noastră parcă s-a gătit ca de o nouă Revoluție: peste hainele negre și-a pus un palton cu epoleți, iar o bască militară îi acoperă șuvițele blonde. În palmele îngălbenite îi poți citi zeci de ani de muncă. Povestește că, în acea dimineață, o mână de oameni a colindat pe la toate secțiile și i-a îndemnat pe ceilalți să țină un moment de reculegere.
Încet încet, mașinile din uzina mecanică au început să se oprească, iar liniștea a cuprins toată secția. Centrala electrică a fost și ea oprită. O alarmă puternică a spart tăcerea neobișnuită din hala industrială. Răducu Crăciun povestește că cineva a blocat soneria unei macarale cu un băț de chibrit și a transformat-o în goarnă. Ion Mărginean, un inginer de 35 de ani, a luat-o înainte spre ieșire, sub privirile nedumerite ale celor zece muncitori strânși în jurul lui. „Cine vrea, să mă urmeze”, le-a zis el.
Unii au ieșit în fața secției și au început să murmure Deșteaptă-te, române. „Noi am știut doar o strofă, că nu știam pe vremea comuniștilor decât Trei culori cunosc pe lume.”, explică Elena, care a pornit atunci la braț cu Crăciun, Mărginean și încă vreo trei-patru colegi. Când au întors capul, un gol se căsca între ei și mulțimea de muncitori care ocupase intrarea în secție. Frica le înmuiase celorlalți pașii. „Mi se ridică părul și acum, sunt niște trăiri și amintiri uluitoare”, își amintește inginerul Ion Mărginean și-mi arată brațele zbârlite. Atunci s-au întors și i-au încurajat și pe ceilalți să înainteze și au început cu toții să cânte viitorul imn. „Atâta ură și dușmănie aveau în ei că atunci când au răbufnit, s-a auzit ca o bubuitură”, își amintește colegul lui, Crăciun.
În drum spre ieșirea din curtea fabricii, li s-au alăturat câteva zeci de oameni de la toate secțiile, printre care și viitorul primar Ioan Cristea, alături de actualul președinte al Asociației 21 decembrie 1989 din Cugir, Liviu Bulzan, care au ieșit de la secția de cuplaje. Cristea își amintește că, în momentul ăla, erau vreo sută de oameni.
Directorul general și alți membri din conducere li s-au pus în cale și au încercat să-i convingă să se întoarcă la mașinile lor. Unii își amintesc că au fost chiar amenințați cu desfacerea contractului de muncă. Dar angajații au aruncat în ei cu bulgări de zgură și și-au continuat marșul spre primărie. „Să vedeți cum au fugit ca șobolanii când au văzut că suntem hotărâți!”, povestește Elena.
De la primărie, au pornit în marș către aripa de sus a fabricii. „Cu lume de prin oraș, cu copii, toți mergeau de braț sus, către uzina cealaltă, și strigau Jos Ceaușescu! Pentru Timișoara! Era o euforie ca la noi, la români”, își amintește Bulzan. S-au întors în fața primăriei într-un șir „căruia nu-i mai vedeai capătul” și au încins o horă.
În acea după-amiază i-a cuprins furia. Ca un telefon fără fir, în mulțime a fost răspândit zvonul că o parte dintre protestatari au fost arestați și reținuți de către milițieni. Unul dintre oamenii pe listă era chiar inginerul de la sculărie, Ion Mărginean, considerat de către comuniști un intelectual. „S-a auzit că e arestat. Ei (cei din conducere) ziceau că Mărginean, fiind cu facultate, ne-a instigat la rele, ne-a condus la toate răutățile. Muncitorii nu știu, vezi doamne, n-au atâta cultură”, îmi explică colega lui, Elena. Le era tuturor teamă că cei arestați ar fi fost forțați să-și toarne colegii și prietenii cu care au pornit revolta. Mărginean povestește că a luat-o spre casă când a văzut că unii se amețiseră cu alcool și spărgeau magazinele. Acasă îl aștepta soția gravidă.
În fața miliției, mulțimea a cerut eliberarea arestaților, dar comandantul în funcție atunci, Valentin Pop a negat că ar fi fost oameni reținuți. Unii spun acum că în clădire erau adăpostite mai multe persoane din conducere și de la securitate, iar asta i-a înfuriat și mai tare pe oameni. Un șef de serviciu la fosta Securitate din Alba, locotenent-colonelul Ștefan Ceaușescu-Tătulescu, povestește în revista Serviciului Român de Informații că a plecat în dimineața aceea spre Cugir și s-a ascuns în clădirea învăluită apoi de „biciul limbilor de foc” în după-amiaza zilei de 21 decembrie.
Era în jurul orei 17:00 când miliția a luat foc. Rafale de cocktail-uri molotov au spart geamurile clădirii și au răspândit flăcări puternice în toate încăperile. Unii dintre milițieni au tras cu arma în aer, ca să-i sperie pe protestatari. „Lumea se ascundea după blocuri și atunci a început adevărata luptă. Au băgat benzină în sticle și au aruncat în miliție”, povestește Mărginean. „Din Dacie puteai să tragi benzină din rezervor. Trăgeai cu gura, ca la vin”, îmi explică Elena. Cei mai furioși dintre protestatari au dat foc mașinilor care aparțineau secretarilor de partid și milițienilor.
Când n-au mai putut respira de la fum, oamenii din sediul miliției au deschis geamurile și ușile. Unii au fugit prin pădure îmbrăcați în civili, alții au urcat la etaj. Când flăcările i-au cuprins cu totul, s-au aruncat în primele rânduri de protestatari. „A fost haos total. Fiecare, dacă avea dușmani pe acolo, îl căuta să se răzbune”, spune Cristea. „Au fost bătuți milițieni, au fost bătuți și care n-au meritat. Nu mai aveai cu cine să discuți acolo”.
Până la final, în clădire au mai rămas doar comandantul miliției, Valentin Pop, și plutonierul Ilie Staicu. Au sărit pe rând de la geam și au fost omorâți. Cadavrele lor arse au fost ulterior profanate.
Violențele milițienilor erau știute în comunitate. Unii spun că violența întoarsă împotriva autorităților a fost răzbunarea cetățenilor pentru ciocnirile lor din trecut. Alții cred că toată mânia oamenilor pe regimul comunist s-a năpustit asupra ultimilor doi reprezentanți ai statului, încolțiți în clădirea miliției. „Într-o zi, m-am dus la restaurant. Tocmai îl bătuseră în neștire pe unu’ și l-au lăsat în șanțuri. Un amărât de om. Așa de frică mi-a fost”, își amintește un cetățean, Florian Teodorescu. „Abuzau de putere, își băteau joc de oameni”, spune Elena Motioc.
În seara de 21 decembrie 1989, protestatarii au dat foc și primăriei, părăsită până atunci de membrii din conducere. A ars aproape toată arhiva orașului, alături de evidența populației.
„Le-au tăiat penisurile (celor doi milițieni) și i le-au introdus în gaura care s-ar fi presupus că ar fi gura”, îmi spune Valentina Nicula, fata comandantului Valentin Pop, în cabinetul ei de avocatură din Alba Iulia. Deasupra biroului veghează o icoană și un desen făcut de fiica ei de șapte ani. Despre trecut vorbește ferm, ca de un proces încheiat și acceptat. „Oamenii erau furioși. Orice poliță s-a dorit plătită, s-a plătit atunci”.
Valentina avea șapte ani la Revoluție. Se juca în bucătărie cu păpușile când tatăl ei a venit ultima oară acasă, în după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989. Și-a luat la pachet niște covrigi făcuți de soție și le-a spus îngrijorat că trebuie să se întoarcă la sediul miliției, că e agitație. Au fost ultimele zece minute pe care le-au petrecut toți trei, în familie.
În noaptea aia, Valentina s-a ascuns cu mama ei în apartamentul vecinilor, ca multe dintre familiile celor cu funcții mari în sistem. Când vecinii au auzit că instituțiile statului au fost arse de furia protestatarilor, au ascuns tabelele cu numele locatarilor din bloc. De teama lor, familiile comandanților și milițienilor și-au părăsit casele și și-au dus copiii la alte adrese.
Noaptea, îi auzeau pe protestatari pe scări, cum urcau spre apartamentele milițienilor pe care-i cunoșteau. Vecinul care le găzduia pe Valentina și pe mama ei stătea de pază la ușă cu un topor în mână, în timp ce ascultau cu toții foșnetul hainelor și uruitul mobilei aruncate de la etajele de mai sus. „S-au speriat vecinii, mi-au spus că, oriunde dorm în cameră, să nu dorm lângă geam. Le era frică să nu urce cumva (protestatarii) până la etajul unu și să spargă geamul”, își amintește Valentina. „Eu am devenit extrem de agitată și copiii vecinului au încercat să mă liniștească făcând niște scenarii de film: tatăl tău e un om puternic, este înalt, se bate cu toți și răzbește!”.
Oamenii cu care am stat de vorbă nu s-au pus de acord cu timpul în care trupurile carbonizate au zăcut lângă rămășițele din beton ale miliției. Unii spun că au stat acolo trei zile, ca simbol al răzbunării față de regimul opresiv. Alții își amintesc că au fost ridicate a doua zi, pe 22 decembrie. Ioan Cristea spune că, imediat ce a fost ales primar, le-a ordonat celor de la spital să transporte cadavrele la morgă. Pozele din arhiva fotografului Virgil Poenaru dezvăluie un cerc de adulți și copii care se holbează la corpurile neacoperite.
Când au putut afla identitatea lor, iar familiile au primit vestea morții, Valentina ține minte că a întrebat-o pe mama ei cum se vor descurca acum, că au rămas fără sprijin. „Mama mi-a răspuns fără să i se miște un mușchi pe față: totul o să fie în ordine. Mi-a dat atunci o liniște cu care am putut să merg mai departe. Dacă aș fi văzut-o plângând, cu siguranță m-aș fi panicat”.
Mama Valentinei voia să știe cum a murit bărbatul ei și a cerut autorităților să-l dezhumeze imediat după Revoluție. Pe opt februarie 1990 a aflat că Valentin Pop a murit din cauza șocului combustional, fără alte violențe. „Aș fi apreciat dacă l-ar fi lovit și pe el cu o secure în cap. Dar el a murit chiar ars de viu”, îmi spune Valentina și o văd, pentru prima oară în discuția noastră de aproape trei ore, că plânge. „Orice pierdere a apropiaților doare, însă doare și mai mult atunci când știi cum a murit omul ăla”. Cel mai greu le e de Crăciun, când sărbătorile devin un ritual de reamintire a unei răni pe care o vor purta toată viața.
La 11 ani după Revoluție, Tribunalul Militar din București a găsit patru vinovați pentru moartea milițienilor din Cugir și le-a dat între zece și 13 ani de închisoare. Pe de altă parte, pentru moartea civililor la evenimentele din decembrie ‘89 au fost puține condamnări în toată țara. Deși un dosar fusese deschis și în cazul celor responsabili cu ordinea și paza orașului Cugir, niciunul dintre membrii fostului regim nu a fost condamnat. Condamnații și-au ispășit, între timp, pedepsele. Despre ei nu se mai știe nimic, doar că unul dintre ei ar mai trăi.
La Cugir, oamenii s-au distanțat imediat de cei care i-au ucis pe milițieni. Se spune despre ei că provin din cartierul Coșbuc, un cartier cu probleme. Într-un raport al Serviciului Român de Informații, cei condamnați ulterior la proces sunt numiți „țigani fără ocupație”.
„Erau atunci acei țigani, persoane de etnie romă. Eu nu am treabă cu … eu vreau doar să-i delimitez. Poliția este foarte aproape de acest cartier de persoane de etnie romă din Cugir. Îi văd acum, când au mai multe drepturi: dacă există o tâlhărie calificată îmi spune că abia așteaptă să ajungă la arest. Au condiții extraordinare, au cameră pentru relații intime la sfârșit de săptămână, dacă vine iubita”, povestește Valentina.
La întâlnirea noastră, Valentina își amintește reacția unuia dintre condamnați, despre care spune că a respins acuzațiile și s-a tăvălit pe jos. „Important e să aplici o pedeapsă cuiva imediat după ce a săvârșit o faptă, ca omul să priceapă pentru ce e pedepsit și să aibă un scop educativ. Dacă tu săvârșești o infracțiune de omor în ‘89 și te închid în 2000, tu după 11 ani în care ai fost liber ai în cap doar reprezentarea ta a ce s-a întâmplat și nu înțelegi situația”, spune ea. Când a devenit majoră, Valentina voia să se facă polițistă, ca tatăl. Pentru că purta ochelari iar la Academia de Poliție nu te primeau dacă aveai probleme de vedere, a devenit avocată.
A doua zi, pe 22 decembrie, la Cugir au avut loc primele alegeri libere pe stadion. Era nouă dimineața când cetățenii ridicau mâna și votau propunerile. A fost ales Ioan Cristea. „Era cunoscut ca omul care rezolvă probleme”, spune Radu Crăciun. Ca dispecer, cunoștea oameni de la toate secțiile și se ocupa de orice încurcătură la locul de muncă. „Parcă începea o nouă eră. Toată lumea era fericită, cânta, dansa”, își amintește Liviu Bulzan.
Pentru Cristea, cea mai grea alegere ca primar a fost să le dea armament cetățenilor ca să păzească orașul. La Cugir și peste tot în țară era deja răspândită teama că vin teroriștii, „niște oameni înarmați care îl apărau pe Ceaușescu și vin și ne omoară pe noi, ăștia care ne-am răsculat”, cum îi descrie fostul primar. A alimentat cu făină fabrica de pâine și le-a dat sarcini celor mai scandalagii dintre cetățeni, ca să le distragă atenția de la furie. Apoi a trimis oameni să întărească paza la un alt depozit de arme al fabricii, la Vinerea, o localitate din apropierea Cugirului. „Trei zile și trei nopți eu n-am dormit. În capul meu îmi ziceam: eu dacă scap turma asta mare de sub control, se duce dracului orașul”, povestește Cristea. „Aveam două pistoale mitralieră, un pistol TT și patru încărcătoare pline cu muniție la mine. Mi-a fost frică. Asta a fost situația: și noi eram cu morcovul, și ei. Nu era nimeni viteaz”.
Fostul primar spune că a ținut frâiele Cugirului timp de trei săptămâni, până când filiala locală a Frontului Salvării Naționale a preluat conducerea. „Au venit să bage foștii conducători. n-am fost de acord și m-au săltat din spate am zis că dacă mai stau pe funcția de primar iese scandal cu ăștia”, explică el. Liviu Bulzan, președintele Asociației 21 decembrie, își amintește și el momentul. „Efemer a fost, ca o mimoză. A înflorit și s-o gătat (s-a sfârșit)”.
Pe 22 decembrie 1989, în drum spre Vinerea, un orășel la șapte km distanță de Cugir, mașina cu cetățenii trimiși să apere depozitul de armament de acolo a alunecat pe polei și s-a răsturnat, iar trei dintre pasageri au murit. Printre ei era și fiul de 27 de ani al lui Florian Teodorescu, care lucra la controlul tehnic al uzinei mecanice. Ultima oară când l-a văzut, Teodorescu povestește că tânărul Florin i-a cerut o sticlă de vin din pivniță, să aibă ce bea cu băieții la depozit. A doua zi, pe tată l-au chemat la spital să-i dea datele pentru certificatul lui de deces. „N-am știut nimic, s-a blocat tot în mine. Am stat cinci minute să-mi amintesc”, îmi spune tatăl, un bătrân uscățiv cu ochii injectați de plâns. Nu mai nimerește bine anii, dar emoțiile îi amintesc evenimentul. În ziua aia, a vrut să-și ia viața cu cuțitul pe care-l purta într-un buzunar în caz că trebuie să se apere de teroriști. O asistentă l-a prins de mână la timp. „Dacă tot am rămas fără băiat, nu voiam să mai am nimic. Poate n-am judecat bine, că mai aveam un copil”.
După Revoluție, orașul Cugir s-a făcut din ce în ce mai mic. În primii 12 ani de democrație a pierdut peste nouă mii de locuitori. Trei dintre cei nouă oameni cu care am vorbit au copii care muncesc și locuiesc prin Europa, ceilalți au copii mutați în orașele mai mari ale țării. „În 30 de ani, România putea să fie mai bine, nu să fie tinerii noștri nevoiți să plece pentru un salariu mai bun peste hotare. Sunt dezamăgită”, îmi explică Elena Motioc, care are un fiu mutat în Spania.
Odată cu oamenii, fabrica de arme a avut și ea de suferit. Secțiile din partea civilă au început să dispară pe parcursul anilor ‘90, iar mulți dintre angajați au plecat la muncă în străinătate sau au ieșit la pensie. În 2008, la uzina mecanică lucrau mai puțini oameni ca acum un secol, când erau o mie de angajați. Muncitorii rămași lucrează acum la comanda firmelor private.
După ce arhiva primăriei a fost arsă, iar orașul și-a pierdut actele și evidența propriilor cetățeni, un mecanic șef cu două mandate de primar, Aurel Voicu, a creat un loc unde istoria locală poate fi păstrată și protejată. Din 2014 are o expoziție muzeală permanentă în fostul internat din curtea liceului teoretic „David Prodan”, unde a adunat obiecte de patrimoniu local de la cetățeni. „Dacă strănepotul a păstrat fotografia, îi scriem numele pe tablou ca să știe vizitatorul cine s-a îngrijit de strămoși și să-i încurajăm și pe alții să se zbată să găsească fotografiile înaintașilor lor. E o recompensă morală”, îmi spune Aurel Voicu în timp ce ne plimbăm prin cele 12 săli dotate cu mașini de spălat, războaie de țesut și portrete cu eroi din războaiele mondiale. „E datoria noastră să nu ne aruncăm la gunoi istoria”. Despre Revoluție nu amintește niciun obiect expus, în afară de două poze cu primăria, înainte și după ce a ars. „Este singurul oraș din România care și-a incendiat arhiva”, comentează dezamăgit Aurel Voicu.
După 30 de ani, Revoluția a rămas în memoria colectivă a cugirenilor ca un moment al tinereții euforice care a promis mai mult decât a putut oferi. Toți voiau „să o ducă mai bine”, dar acum mulți își văd copiii cum caută binele ăsta în alte țări. Revoluționarii păstrează în continuare distanța față de moartea milițienilor, elaborând definiții despre ce înseamnă, de fapt, o Revoluție. „Dacă luai pistolul și-l împușcai pe unu’, ai fost la Revoluție, așa se întâmplă la Revoluții. Dar dacă te gândești să profanezi, deja nu mai are legătură”, crede primul primar al Cugirului după comunism, Cristea.
mulțumiri speciale lui Mihai Mateaș.
