În 1989, o tânără a ieșit la Revoluție cu o pancartă pe care scria „Copiii noștri vor fi liberi”. În 2024, doi tineri au protestat împotriva fascismului, spunând: „Copiii voștri sunt liberi”. Un schimb de scrisori între generații, despre libertate, sistemul politic și importanța ieșitului în stradă.
„Copiii noștri vor fi liberi”. Acesta este mesajul de pe pancarta cu care Oana Chiru a ieșit în stradă acum 35 de ani, pe 23 decembrie 1989, la Revoluția Română de la București. Era acolo alături de fratele ei și un coleg de facultate, care i-a devenit mai târziu soț. Oana a lăsat afișul din mână cât să se lege la șireturi, moment în care un reporter i-a surprins pe prietenii ei într-o fotografie. Poza a fost publicată inițial în ediția din 1990 a Almanahului Literar, de unde a fost preluată și republicată de multe ori până în prezent.
Mesajul de pe pancartă o preocupa pe Oana de multă vreme. Simțea că nu a avut parte de o copilărie și de o adolescență liberă, că era mințită constant. Își amintește că la engleză i s-a predat încă din primii ani de școală cuvântul deloc uzual „quinquennial”, care făcea referire la „planul cincinal” – un program economic adoptat de majoritatea statelor comuniste. Atunci a realizat că până și o limbă străină era pusă în șabloanele comuniste. Avea sentimentul că tot ce studia la școală era „pătat” de comunism.
De aceea, își dorea ca viitorii ei copii să nu treacă prin aceeași suferință și să fie „liberi”, orice ar fi însemnat acest lucru.
În 2024, Letiția și Robert, ambii în vârstă de 21 de ani, sunt studenți la Academia de Studii Economice. Erau la voluntariat când au început să se gândească la idei de pancarte pentru manifestația pro-europeană care a avut loc la București în noiembrie. Erau dezamăgiți de rezultatele primului tur de scrutin al alegerilor prezidențiale, care l-au plasat pe primul loc pe candidatul de extremă dreapta Călin Georgescu. Ideea unei demonstrații în care militau pentru valorile europene le dădea un sentiment de unitate.
Ideea mesajului le-a venit împreună și s-a născut din dorința de a le reaminti oamenilor că este important să cunoască istoria revoluției, pentru a nu risca să o repete. Așa au ajuns la „Copiii voștri sunt liberi”, un mesaj inspirat din pancarta Oanei de acum 35 de ani.
Libertate, frică, unitate. Sunt câteva dintre cuvintele care s-au repetat atât în ce are Oana de spus, la 35 de ani de la Revoluție, cât și în ce mi-au zis Letiția și Robert. Deși îi desparte o generație, temerile resimțite de Letiția și Robert se aseamănă cu cele prin care a trecut Oana.
Le-am pus tuturor câteva întrebări despre sistemul politic, dezamăgiri și importanța ieșitului în stradă. Am mediat un dialog între ei, pentru a înțelege mai bine ce înseamnă să fim liberi în contextul politic actual. Letiția, Robert și Oana și-au transmis unii altora întrebări, mesaje și gânduri, care au fost mai apoi transpuse sub forma unui schimb de scrisori între generații.
***
Cu Letiția Tenie și Robert Tudor m-am întâlnit sâmbătă, pe 30 noiembrie, la șase zile după primul tur al alegerilor prezidențiale. Când au primit vestea victoriei lui Călin Georgescu, erau afară pe stradă, la 12 noaptea, și împărțeau pliante. De la euforie au alunecat din ce în ce mai adânc în tristețe, pe măsură ce vedeau cum procentele candidatului extremist în exit-poll-uri continuau să crească.
În săptămâna care a urmat, s-au simțit întâi furioși, iar apoi vinovați. Că nu s-au informat suficient, că nu au vorbit cu cei din jur, că au rămas „în bula lor, cu oamenii lor”. În noaptea de duminică spre luni, s-au culcat la cinci și jumătate, după ce au stat cu ochii ațintiți în telefoane, făcându-și calcule ca să vadă cine va câștiga. La fel a fost și în zilele de după; făceau pancarte și mergeau la proteste, înghesuind în program și orele de somn și temele pentru facultate.
Am vorbit despre ce îi face pe ei să se simtă liberi, despre emoțiile lor și despre ce vor ei, doi tineri de 21 de ani, de la sistemul politic din România.
Când tata a văzut mesajul, l-am făcut să plângă un pic
Robert Tudor: Noi am venit cu pancarta marți (26 noiembrie, n.red.). Au venit și ai mei, le făceam semn din mulțime: „E ok, e ok”. Eram așa, un pic sceptic la început, pentru că nu voiam să se simtă [vizați] fanii lui Georgescu. Eu, într-o oarecare măsură, nu vreau să fie despre asta acest miting. Eu vreau să fie mai mare, adică antifascism.
A văzut tata mesajul și la început nu s-a prins. Mi-a trimis mesaj de dimineață și mi-a zis: „Băi, eu nu m-am prins ieri de ceea ce zici. Am realizat că, uite, ai reprodus mesajul [de la Revoluție]” și l-am făcut să plângă un pic. L-am emoționat, ceea ce m-a făcut să mă simt bine. A reușit să reaprindă un sentiment în el.
Letiția Tenie: „Copiii voștri sunt liberi” este un fel de statement (mesaj simbolic, n.red.). E pentru a ne aminti de istoria noastră. Am iubit dintotdeauna istoria și cred că Letiția de acum 3-4 ani ar fi foarte mândră de mine să vadă că, într-un mod destul de mic, am putut să accentuez o parte a istoriei în prezent. Nu pentru toată populația României, unii pur și simplu nu sunt interesați, dar unii au auzit. Am văzut chiar pe Instagram, Facebook, TikTok cum pancarta noastră a ajuns pe paginile de profil ale multor oameni pe care nu-i cunosc. Asta m-a făcut mândră.
La revoluție atâția oameni au avut acest curaj incredibil de mare. Ne face să ne dăm seama că, într-adevăr, cu cât suntem mai mulți, cu atât puterea crește. Nu suntem toată populația României acum la protest și nu se compară pericolul. Dar ce m-a făcut să mă duc este că vreau să simt această unitate din această masă de oameni. Pentru că am simțit-o, ea există și știu că mesajul nostru a fost auzit de către cine trebuie.
R.T.: Am vrea să nu mai fie ca în trecut. Legea să se respecte pentru toată lumea și să se aplice tuturor, de la oamenii care au torturat la revoluție în perioada aia, până la cei care au omorât în zilele noastre. Așteptările sunt să nu se mai facă așa zisele blaturi, să nu mai avem oameni din partide la Curtea Constituțională, să fie a poporului. Se simte într-o oarecare măsură implicația acestor oameni corupți. Vrem să fie trași la răspundere, să nu mai se prescrie fapta, că „vai, s-a întâmplat, a trecut nu știu cât timp”. E foarte urât pentru democrație, pentru justiție.
L.T.: Dacă noi îi lăsăm pe acești politicieni să fie așa cum sunt, să continue în drumul lor, în partidele lor, în interesele lor, și nu venim și noi să ne implicăm, atunci cum să se schimbe clasa politică, când noi avem aceleași persoane și aceleași partide? Eu o văd ca pe un pahar de apă în care punem ceva culoare roșie și trebuie să punem în ce în ce mai multă apă ca până la urmă paharul ăla să fie curat. Dacă noi nu ne informăm și nu ne implicăm, lucrurile, dacă e să se schimbe, se vor schimba în foarte, foarte mult timp. Și desigur, înainte să ne fie bine, o să ne fie și puțin rău.
Am trăit dintotdeauna această realitate, doar că nu am văzut-o
R.T.: Libertatea pentru mine este să reușesc să mă exprim așa cum doresc eu. Pur și simplu este acest lucru care ne dă voie să ne exprimăm ideile. Să nu fiu bătut pentru ceea ce fac, să mi se permită să spun ceea ce vreau eu, ceea ce îmi doresc să se întâmple în țara asta, fără ca statul să îmi dea în cap.
Poate însemna și libertatea de a alege un produs, de a alege mâncarea. Libertatea de a alege o mâncare sănătoasă, nu cum era în ultimii ani de comunism, când se mânca doar pâine cu muștar, sau, când aveai șansa, parizer.
L.T.: Libertatea e posibilitatea de a mă deplasa oriunde vreau, atât în țară, cât și în afara ei. Posibilitatea de a mă exprima liber, atât verbal, cât și prin gesturi, cum ar fi să [îmi iau prietenul] de mână, să îl îmbrățișez pe stradă. Ar trebui să fie aceleași drepturi, aceleași libertăți pe care să le aibă toți. Așa mi se pare mie normal. Și cred că libertatea este un drept pe care putem să-l pierdem extrem de ușor.
Libertatea în primul rând este lipsa acestui virus al totalitarismului, care încă mai există în anumite părți ale globului.
De foarte multe ori, unor oameni li se urăște cu binele, li se urăște cu libertatea. „Prea multă libertate”, mai spuneau unii, „ne face rău”. Foarte mulți oameni pot ușor să înceapă să uite ce înseamnă o viață fără libertate. Am mai cunoscut oameni de vârsta mea care îl susțineau ferm pe Ceaușescu. Și culmea este că știau foarte bine istoria. Cu toate acestea, ei chiar și-ar dori în continuare să avem un dictator. Pentru mine este destul de greu de înțeles.
Atunci când am primit vestea rezultatului, (...) inițial am simțit furie. Apoi am început să mă informez și eu mai mult. Și apoi mi-am dat seama cât de oarbă am fost. Pentru că oamenii aceștia n-au avut pur și simplu șanse.
Asta m-a făcut să mă simt destul de confuză, mai ales, dar și neliniștită, pentru că am trăit tot acest timp în bula mea cu oamenii mei, cu voluntariatul meu. Oricât de mult mă interesează această parte socială și această parte politică, uite că nu am văzut asta venind. Dacă noi, ca societate, oamenii care îl criticăm acum, am fi fost mai bine conectați cu realitatea, n-am mai fi fost așa de mirați.
Am văzut cum de la urbanul mare până la rural, procentele votanților lui Georgescu creșteau. Noi, de fapt, am trăit dintotdeauna în această realitate, doar că nu am văzut-o.
Oana Chiru avea 20 de ani când a ieșit în stradă în decembrie 1989, iar acum este profesoară în Canada. Alături de soțul său, fost coleg de facultate, și cei trei copii, a emigrat în urmă cu aproape 30 de ani. Când copiii erau mici, petreceau fiecare vacanță de vară în România, care, comparativ cu Vancouver, li se părea un loc „exotic”.
Voiam să nu mai fie nevoie să mă cenzurez, să mint și să fiu mințită
Ideea pancartei era un gând care mă preocupa de multă vreme. Simțeam, știam că nu avusesem o copilărie și o adolescență liberă. Mereu sufeream din cauza minciunilor pe care trebuia să le ascult, și câteodată chiar să le spun în clasă, sau să le scriu la extemporale. Aveam sentimentul că tot ce studiam la școală era „pătat” de comunism. Lipsa de adevăr era, în ochii mei, o apăsătoare ipostază a lipsei de libertate. Așadar, mi-am dorit foarte mult ca posibilii mei copii să fie liberi, după cum înțelegeam eu acest concept la vremea respectivă.
La revoluție nu m-am gândit prea mult la ce vreau de la sistemul politic. Abia după o vreme când s-au ivit tot felul de politicieni care continuau cu atitudini comuniste, am început să filtrez și să analizez critic diversele mesaje politice. Nu știu dacă alții care erau acolo în stradă se gândeau atât de departe (poate că da!). Eu voiam să nu mai fie nevoie să mă cenzurez, să mint, și să fiu mințită. Poate că, după acest criteriu, tinerii de azi sunt liberi. Dar, pe măsură ce pășim în libertate ca într-un teritoriu nou-descoperit, ni se dezvăluie noi și noi forme de relief, și alte fațete ale libertății capătă contur.
Tinerii de acum nu mai au îngrădirile de libertate pe care le aveam noi atunci. Pot călători, pot asculta muzică, pot citi cărți, pot să își facă un post de radio sau un podcast și să critice guvernul după pofta inimii. Așadar, devine necesar să compar ceea ce însemna libertatea pentru mine atunci cu ceea ce înseamnă acum. După cum văd eu lucrurile în acest moment, a fi liber înseamnă să îți poți atinge cel mai înalt și nobil potențial uman, fără ingerințe și obstacole – directe (ca într-o dictatură, de exemplu) sau ascunse, de tip „manipulare”.
I-am întrebat pe copiii mei dacă ei consideră că au fost liberi. Au spus că da.
Din păcate, nu avem putere decât asupra nouă înșine și nu putem controla ce gândesc și ce simt ceilalți. Am observat de multe ori întelepciunea poveței „be the change you want to see in the world” – întrupează tu însăți/însuți schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume.
I-am întrebat pe copiii mei dacă ei consideră că au fost liberi și răspunsul lor a fost afirmativ. Acest scop a fost, așadar, atins.
Nu am „aflat” că a început revoluția până când nu eram în mijlocul ei, și o vedeam că se desfășoară sub ochii noștri, cu oameni ieșiți în stradă, strigând „Jos comunismul” și „Jos Ceaușescu”, cu tancuri și soldați, cu împușcături de pe acoperișuri și zvonuri de „teroriști”. A fost clar că era o adevărată revoluție datorită felului generos și solidar în care se purtau oamenii unii cu alții. Partea asta este una din amintirile cele mai frumoase pe care o am despre România acelor vremuri.
La revoluție nu mi-a păsat deloc de pericol, și cred că majoritatea celor care erau acolo în stradă simțeau la fel. Eu eram mânată de ideea că viața în comunism era un simulacru și că orice sacrificiu merită făcut în scopul libertății. Cand ești tânăr e ușor să fii cutezător și să nu-ți fie frică de gloanțe.
Mă bucur că n-am murit atunci, și sunt copleșită de jale de câte ori îmi amintesc de cei care n-au supraviețuit acelor zile. De câte ori aterizez la Otopeni îmi amintesc de tinerii soldați care au fost uciși acolo, într-un fel atât de crud și lipsit de sens. Multe tragedii s-au întâmplat atunci, multe mame încă își mai plâng copiii. Revoluțiile, odată pornite, sunt ca un foc, nu pot fi controlate – fapt de care nu mi-am dat seama până mai târziu, când am avut și eu copii.
E foarte emoționant să văd fotografii cu tineri care au găsit inspirație în mesajul meu de la revoluție. Sper din toată inima că s-au simțit liberi până acum și că vor continua să fie liberi. Aș vrea să știe că noi toți, cei care am ieșit în stradă atunci, am făcut tot ceea ce-am făcut pentru ei.
Dragi tineri, vă urez mult curaj, și vă mulțumesc că mă faceți să mă simt aproape de România, de voi, și de mine însămi când eram de vârsta voastră. Nimic nu este un început sau un sfârșit, totul este un mijloc, și acum este mijlocul care vă aparține vouă.
