Teatrul Național din București a prezentat de curând premiera unui spectacol documentar despre Revoluția din 1989 în Amfiteatrul de pe acoperiș. Jurnal de România. 1989 face parte dintr-o serie de spectacole create de regizoarea Carmen Lidia Vidu în care explorează istoriile unor orașe (Sfântu Gheorghe, Constanța, Timișoara) prin biografiile actorilor. De data asta, orașul este București, dar spectacolul se concentrează nu doar pe spațiu, ci și pe timp: decembrie 1989. Istoriile personale sunt ale unor „oameni obișnuiți” la vremea respectivă (Florentina Țilea, Daniel Badale, Oana Pellea), dar spectacolul cuprinde și povestea mult mai cunoscută a lui Ion Caramitru.
După ce criza sanitară a mutat spectacolele în online pentru câteva luni, permisiunea de a juca în spații fizice deschise a reanimat teatrul. Dar inițiativele rămân puține din cauza dificultăților organizatorice, inclusiv cele de adaptare a producțiilor existente, create pentru săli închise, la scene în aer liber. Premierele sunt și mai puține, iar producătorii caută soluții tot în mediul digital (filmarea spectacolelor și difuzarea lor online cu plată, cu reprezentarea live în teatre când va fi posibilă). Proiectat pentru 2019, la aniversarea a 30 ani de la Revoluție, creat pentru un spațiu închis, Jurnal de România. 1989 a fost prezentat în aer liber, o variantă spectaculoasă prin proiecțiile plasate pe un zid imens și vizibile din stradă. Nu e vorba doar de spectaculozitate vizuală în sine, ci și de sensuri care se creează ad-hoc. De exemplu, supradimensionarea proiecțiilor - imagini de la Revoluție, unele iconice, fotografii din arhiva personală a actorilor, interviuri, benzi desenate - generează suspiciunea unei false istorii. Vedem ceea ce ni se arată. În special imaginile cunoscute ale Revoluției - oameni și TAB-uri pe străzi sau cele din TVR, cu Mircea Dinescu în puloverul cu dungi și Ion Caramitru cu vesta de fâș - capătă amploarea veridicului, deși știm că în spatele lor s-a petrecut o istorie diferită. „Adevărul despre Revoluție”, o sintagmă vidată de sens de la atâta invocare în primii ani de libertate, nu este nici acum cunoscut. Cine a tras în decembrie 1989, cine a avut acces la putere, ce rol a jucat Securitatea, cine a orchestrat procesul lui Ceaușescu? Avem aceleași întrebări ca în 1989. Spectacolul lui Carmen Vidu stă sub semnul acestor perspective înșelătoare.
Prezentat ca un demers de reconstituire a „istoriei cu i mic”, spectacolul chestionează fluiditatea adevărului într-un moment fundamental și modul în care acest lucru a marcat societatea și destinele individuale. Oana Pellea și Ion Caramitru provin din familii care au avut relații abrazive cu regimul comunist, cu persecuții, deposedări de averi și detenții. Dacă Oana Pellea era o tânără actriță în 1989, Ion Caramitru era deja o figură populară: juca rolul titular în legendarul spectacol Hamlet, regizat de Alexandru Tocilescu, și era vedetă de cinema. Implicarea sa în evenimentele din 1989 a fost vizibilă, așa că artistul a devenit erou în conștiința publică. Povestea lui reprezintă contrapunctul în raport cu celelalte, mai puțin cunoscute. Florentina Țilea este fiica unui militar din Iași și a recitat poezii pentru Ceaușescu, fiind printre copiii care îl întâmpinau când venea în vizite oficiale. Daniel Badale provine din mediul rural și în 1989 își făcea stagiul militar (obligatoriu la vemea respectivă) în București. Chiar dacă sunt diferite - s-a urmărit crearea unor multiple perspective asupra Revoluției -, între povești există niște legături subtile. Toate invocă posibilitatea falsului. Caramitru corectează percepția publică legată de implicarea sa în Revoluție (se știe, probabil, că celebrul „Mircea, fă-te că lucrezi” este o parafrază a replicii originale, „Mircea, arată-le că lucrezi la un apel”) și vorbește despre ceea ce nu s-a văzut la televizor, adică împărțirea puterii. Oana Pellea a remarcat simulatoarele de trageri care creau impresia că se trage și are senzația teatralității Revoluției, a farsei. Deși în mijlocul acțiunii - armata a fost personaj colectiv activ în acele zile -, soldatul Badale este inactivat. Închis cu colegii într-o cameră ca să păzească nu se știe ce, nu ia parte la eveniment și rămâne cu convingerea că nu a fost Revoluție. Florentina Țilea era copil și a văzut evenimentele la televizor, acasă, la Iași. Nu știe ce să creadă despre asta. Cu o strălucitoare rochie roșie de seară (metafora comunismului), ea povestește în prolog cum l-a înlocuit, când era mică, pe fratele său bolnav într-un spectacol dedicat „tovarășului”. Nu e întâmplător că istoria istoriilor Revoluției începe cu o măsluire.
Am preferat poveștile lui Țilea și Badale din două motive. Sunt povești ale oamenilor obișnuiți, care s-au format în comunism și îl acceptau ca atare și e important de înțeles că regimul nu și-a obținut forța doar prin teroare, ci și prin crearea unor generații de susținători. Nu am fost o națiune de opozanți. A reduce comunismul la dictatură ne poate costa înțelegerea complexă a fenomenului. Apoi cele două povești vorbesc explicit despre manipulare, una ambivalentă, care se referă atât la comunism, cât și la Revoluție. De aici, și tonurile diferite ale celor patru actori. Țilea și Badale funcționează într-un registru al firescului și al reflecției, Pellea și Caramitru sunt mai degrabă declamativi. Traumele transgeneraționale aduc o tonalitate patetică, o vehemență a opiniilor care induce teatralitatea, asta fiind expresia performativă a acestui tip de raportare la trecut.
Spectacolul se dezvoltă dincolo de povești căci Carmen Vidu creează un colaj performativ multimedia în care textul vorbit (o succesiune de monoloage) este doar un element. Proiecțiile includ fotografii și extrase de presă, interviuri cu Germina Nagăț de la CNSAS, care face o scurtă istorie a Securității, cu istoricul Dennis Deletant, care are perspectiva străinului asupra Revoluţiei române, și cu Dan Voinea, procurorul din cazul soților Ceaușescu (și care prezintă procesul acestora ca pe o farsă ale cărei sfori par să le fi scăpat chiar celor care au pus-o la cale). Imaginile sunt prelucrate în tehnica colajului: texte peste video, cuvinte sau replici multiplicate în stil publicitar, imagini repetitive, în oglindă sau răsturnate etc. Toate sunt proiectate pe fundal, podea, scaune și inevitabil, pe corpurile spectatorilor. Istoria reală și prefabricată, perspectivele obiective și subiective, informațiile corecte și distorsionate ne afectează direct, chiar dacă nu ne dăm seama. Aici este și cheia problemei privind relevanța spectacolului în cotidianul pandemiei. În plină criză provocată de pandemie, majoritatea temelor par inadecvate. Subiectul Revoluției nu arde acum, dar în același timp „invitația la dialog” pe care o adresează Carmen Vidu e la fel de actuală azi ca oricând. Banda desenată de la finalul spectacolului, un rezumat grafic al Revoluției, cu super-eroi și personaje anonime, este mai aproape de reprezentarea populară a acesteia în mentalul public și are capacitatea de a o mitologiza și a o explora critic.
TNB
Jurnal de România. 1989
*jurnalul unei revoluții, spectacol de teatru multimedia documentar
Cu: Ion Caramitru, Oana Pellea, Florentina Țilea, Daniel Badale
Apariții video: Germina Nagâț, Dennis Deletant, Dan Voinea
Costume: Florilena Popescu
Multimedia: Cristina Nicoleta Baciu
Bandă Desenată: Gabriela Schinderman
Muzica: Ovidiu Zimcea
Regia și scenariul: Carmen Lidia Vidu
Următoarele reprezentații : 6,7,8,9 august 2020
