Întâmplarea a făcut să vizionez Jurnal de România și Moarte la Teatrul de Revistă în două seri consecutive și m-au frapat perspectivele asemănătoare pe care le oferă asupra temelor care bântuie acum societatea românească. Ambele spectacole scanează realitatea prin filtre și în formate diferite, unul documentar (Jurnalul...) și altul ficțional (Moarte ...), dar bazat pe o fină observație a fenomenelor sociale (se insistă pe caracterul ficțional printr-o informare proiectată în buclă pe scenă înainte de spectacol: „orice asemănare cu persoane reale este întâmplătoare și neintenționată”), și împart câteva teme: criza teatrului, artistică și instituțională, confruntarea între viziunile progresiste și cele conservatoare, homofobia și presiunea standardelor de frumusețe, recrudescența fascismului, preocuparea tinerilor pentru mediu. Cele două spectacole au aproximativ același format performativ, o arhivă de povești personale ale performerilor. Dacă la Masca, regizoarea Carmen Lidia Vidu lucra cu documentarul pentru a deschide un dialog cu publicul, la Teatrul „Stela Popescu”, găzduit de Teatrul Metropolis, regizorul Gabriel Sandu lucrează cu ficțiunea pentru a problematiza tensiunile prezentului.
Folosind același procedeu dramaturgic din spectacolul-hit 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia, Gabriel Sandu creează o poveste în jurul unui teatru de revistă aflat într-o criză administrativă (amenințat cu desființarea) și artistică (spectacolele sale nu mai atrag public), oferindu-i fiecărui personaj spațiu pentru explorarea problemelor personale care se conjugă într-o scanare a fenomenelor sociale contemporane. Cu puținii angajați rămași prinși în tradiționalele conflicte interne în care se aruncă în luptă ego-uri, rivalități și loialități, directoarea (Irina Cărămizaru) invită pentru un spectacol care ar putea salva instituția (dacă va avea succes) un regizor din Germania, țară cu o solidă tradiție a cabaretului. Doar că regizorul, Toma (Vlad Crudu), alter ego al lui Gabriel Sandu, nu este neamț, ci un tânăr român stabilit în Germania, care aduce cu el perspectiva contemporană occidentală nu numai asupra teatrului de revistă, ci și a vieții și lumii, ideile progresiste pe care un creuzet boem urban ca Berlinul le inspiră.
CITEȘTE ȘI Fiecare om este o poveste
Regizorul vine însoțit de mai mulți artiști, inclusiv Toni (Teodor Cauș), partenerul lui, ceea ce complică lucrurile pe teren amoros, unde cuplurile se fac și desfac în toate formulele de gen și homofobia latentă autohtonă are răbufniri, dar și profesional, unde conduce la confruntări ale viziunilor și competențelor artistice (și la o paradă de muzică, dans, jonglerii, mers pe catalige — coregrafia Andreea Gavriliu), dar și ale ego-urilor. Fiecare personaj are adevărul lui, care poate fi valabil în raport cu contextul în care el evoluează. Taberele (Cristina Danu și Cristi Neacșu în echipa angajaților și Elena Foriș, Alex Burcă, Teodor Cauș, Cristina Marin-Neagu, Florentin Munteanu în cea a noilor veniți) se pun reciproc în situații inconfortabile și își testează valorile sociale și morale, limitele progresiste și rezistența retrogradă, dar și traumele biografice în cursul repetițiilor pentru un spectacol în care își performează propriile povești (un fel de Jurnal de România ficțional), asta în timp ce instituția se confruntă cu amenințări anonime.
Aici se concentrează unul dintre punctele tari ale spectacolului, în raportarea la Actorul și sălbaticii (1975), filmul lui Manole Marcus cu Toma Caragiu în rolul unui artist de revistă, personaj inspirat de Constantin Tănase, ale cărui cuplete antifasciste au atras atenția și furia legionarilor în perioada interbelică. Printr-o nedorită coincidență, și teatrul din spectacol, ca instituție, primește amenințări cu tentă fascistă odată ce artiștii invitați etalează ideile privind diversitatea, incluziunea și „arta modernă”. Conexiunea între trecut și prezent pe filieră politică conține și un indiciu privind revigorarea revistei ca gen artistic prin recuperarea funcției sale de politice, pierdută în timp în favoarea divertismentului facil, fără componentă conceptuală sau critică, un teatru ieftin, cu imitarea unor persoane publice, dansuri și muzici cu tușe folclorice, umor gros și corpuri expuse („priviți-l un minut, fără rușine” zice o actriță, arătând publicului corpul aproape nud al unei colege sau unui coleg, ambele personaje, Iulia - Elena Foriș și Dima - Alex Burcă, fiind complexe, nu se reduc la niște trupuri dezirabile).
Un alt reper pe care spectacolul îl vizează vine chiar de la numele real al producătorului, Teatrul „Stela Popescu”. Unul dintre personaje, Stela (Cristina Danu), se poate exprima artistic doar prin imitarea actriței iconice a revistei, Stela Popescu, fiind incapabilă (i se inoculează asta) să-și identifice propria personalitate artistică. Gabriel Sandu face aici o critică cu trimitere la școala de teatru (chiar dacă personajul nu are studii artistice) care susține prea puțin dezvoltarea personalității artistice proprii a studenților și mai mult reproducerea unor tipare de viziune și expresie teatrale ale profesorului-guru. Se pune și problema raportării la un artist legendar, a cărui notorietate poate deveni intimidantă pentru creativitatea unor tineri, funcționând mai degrabă ca o limită decât ca un model inspirațional.
Sunt multe teme politice în spectacol (poate chiar prea multe), trasate în câteva tușe și intersectate într-o încercare de a scana cât mai fidel societatea contemporană. De exemplu, deși este oarecum forțată dramaturgic, povestea mentorului rus al lui Toni — un dansator care moare căzând inexplicabil de la balcon, referință la Vladimir Șkliarov, decedat în noiembrie 2024, moartea lui fiind pusă în conexiune cu poziția sa publică împotriva războiului din Ucraina —, ea funcționează ca raportare la un artist dintr-un regim autocratic, ridicând întrebări despre morală și rezistență la teroare. Alte teme vizează relațiile dificile cu părinți toxici, care castrează personalitatea copilului; problemele cu care se confruntă directoarea, care jonglează cu autoritatea managerială, postura de vedetă și cea de femeie matură, preocupată să fie atractivă sexual; obsesia ecologiei care poate deveni agresivă atunci când este impusă forțat; identitatea de gen anormativă, văzută ca un import din afară, în timp ce ego-ul patriotard exultă pe scenă sub forma unor personaje supradimensionate îmbrăcate în costume populare; apetitul societății pentru body shaming și consecințele psihologice experimentate de victime.
Personajele vorbesc diferit, fracturile dintre ele se resimt și la nivelul limbii. Româna cu inserții de engleză este limba vorbită de tineri, un marcaj care vine la pachet cu atitudinea progresistă (văzută și în varianta negativă, de distrugătoare a valorilor naționale, generând ca reacție adversă naționalismul). Coregraful Toni, basarabean școlit în Rusia, care locuiește acum în Germania, are o natură cosmopolită, formată în regimuri politice, societăți și școli de arte cu viziuni diferite și asta se simte la nivelul limbii care, atunci când emoțiile pun stăpânire pe el, se transformă într-un amestec de română în dialect basarabean cu germană și engleză. Și Toma, regizorul, vorbește un amalgam de limbi (română, engleză, germană) în momente tensionate sau emoționale, ca o interfață pentru faptul că și în interiorul său se confruntă variate culturi, perspective și realități.
O temă rar abordată în teatrul nostru este religia, care în acest spectacol devine un factor important în conflict. Religiozitatea îmbrățișată de Miruna (Ana-Maria Ivan), care nu vine pe filieră familială, este un semn al confuziei. Miruna caută un punct de sprijin pentru propria existență, dar ajunge la joncțiunea dintre două extreme: dezavuarea ei ca „sectantă” — „să nu ajungi o babă habotnică”, îi spune mama — și faptul că religia favorizează opinii intolerante (în siajul conexiunii istorice dintre fascismul românesc și ortodoxismul radical). Asta îi amplifică însingurarea și frustrările, ceea ce o otrăvește. Perspectiva auctorială este că fascismul se naște printre „ai noștri”, este generat de probleme personale și se coagulează din acțiuni individuale într-un context favorizant (o concluzie la care ajunge și Csaba Székely în Lumânările dreptății: regimurile criminale sunt susținute de frustrările personale ale indivizilor).
Una dintre calitățile spectacolului este că în ciuda confruntărilor (nou-vechi, naționalism-progresism, religie-laicitate, estetism-artă politică etc.), taberele nu sunt polarizate rigid, ele coexistă în formule variate, de exemplu, costume populare folosite în coregrafii contemporane sau decoruri cu motive folclorice transformate în fundaluri-curcubeu. Mai mult decât atât, există elemente care pândesc mereu în umbră, la început într-o paradigmă comică, precum păpușile din imaginarul popular românesc, supradimensionate pentru a tutela patriotic arta contemporană, și care sunt înlocuite de personaje misterioase, în veșminte lungi, cu glugă. Un sentiment al amenințării se instalează subtil de-a lungul spectacolului, fără a-l captura pe de-a-ntregul, dar și fără a-l părăsi cu totul.
Într-o structură epică, cu multe fire narative, istorii personale, teme care se succed, se intersectează și uneori se suprapun — ceea ce poate părea complicat dramaturgic și un pic prea mult pentru atenția noastră erodată de internet —, cu o puternică componentă muzical-coregrafică, spectacolul arată că posibilitatea revistei, ca gen artistic și instituție, de reinventare stă în capacitatea de a-și înțelege și asuma componenta politică.
Fotografii de Andrei Gîndac
Teatrul „Stela Popescu” București
Moarte la Teatrul de Revistă
Regie, concept, text: Gabriel Sandu
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Decor, grafică video, lumini: Miruna Croitoru
Costume: Miruna Croitoru și Departamentul Modă UNArte
Butaforie: Ana Udreanu, Sanda Mitache
Asistență regie și dramaturgie: Teodora Savu
Editare video: Cristina Popa
Muzică și ambianță sonoră: Andrei Dinescu, Viorel Andrinoiu
Cu: Ana – Maria Ivan, Vlad Crudu, Irina Cărămizaru, Cristina Danu, Teodor Cauș, Cristi Neacșu, Elena Foriș, Alex Burcă, Cristina Marin – Neagu, Florentin Munteanu
Mulțumiri: Teatrul Masca, UNArte, Mihai Dobre
Spectacol găzduit de Teatrul Metropolis, Sala Mare
