O fermă în câmp, la periferia orașului italian Milano, unde trăiesc solicitanți de azil și minori aflați în plasament, alături de vârstnici; o barcă cu pânze care le permite persoanelor cu dizabilități să facă excursii de-a lungul coastei Galiciei, în Spania; o vilă cu livadă în comuna Traian, România, care urmează să devină cămin pentru bătrâni. În ciuda faptului că le separă sute de kilometri, aceste locuri au un trecut comun: toate au aparținut unor infractori, înainte să fie confiscate de autoritățile publice și redate comunității locale.
Reutilizarea socială a bunurilor confiscate a devenit în ultimele decenii un instrument eficient de combatere a criminalității prin reaproprierea spațiului economic și social ocupat până atunci de traficanți sau interlopi, ci și prin promovarea justiției restaurative, acolo unde aceste bunuri contribuie la atenuarea pagubelor aduse comunităților afectate. Cu toate astea, mai e mult până departe. Conform Europol, la nivelul Uniunii Europene se confiscă doar 1% din profiturile generate anual din activități ilegale, iar un raport din 2020 al Comisiei Europeane subliniază că doar 19 dintre cele 27 state membre au adoptat legislație specifică privind reutilizarea socială a activelor.
„De la criminalitate la comunitate: reutilizarea socială a bunurilor confiscate” este o anchetă transfrontalieră realizată de publicațiile Lavialibera (Italia), Scena9 (România) și Maldita.es (Spania), care explorează practicile de reutilizare din cele trei țări, subliniind impactul și provocările acestora, precum și posibile soluții.
Ce sunt confiscarea și reutilizarea
Istoria reutilizării sociale a bunurilor confiscate a început la sfârșitul secolului trecut în Italia, cu implicarea masivă a societății civile italiene. Peste un milion de oameni au semnat pentru susținerea legii 109/96 propusă de Giuseppe Di Lello, parlamentar și fost magistrat în pool-ul antimafie. „Când a venit momentul istoric pentru a vota această lege, camerele erau dizolvate și se apropiau alegerile”, spune Tatiana Giannone, șefa sectorului Bunuri confiscate al Libera, cea mai importantă asociație italiană antimafie. „Exista nevoia ca legea să fie aprobată foarte repede și”, continuă Giannone, „după o mare acțiune de advocacy, aceasta a trecut prin deliberare în Comisia de Justiție”. La vremea respectivă, a constituit o schimbare uriașă de direcție în lupta împotriva crimei organizate: ideea că represiunea militară a organizațiilor criminale – având în vedere și masacrele care însângeraseră Italia – nu ar fi suficientă pentru a le face mai puțin periculoase, mai ales cât timp dispuneau de rezerve uriașe de capital. E vorba despre trei categorii diferite de active: de la conturi curente și acțiuni până la apartamente, terenuri, spații comerciale și companii.
De-a lungul anilor, legea a fost pusă în practică de mai multe ori, dar aceasta are încă limitări, după cum amintește Bruno Corda, directorul Agenției Naționale Italiene pentru Bunurile Confiscate până în august 2024: „Trec ani de la momentul în care agenția alocă bunul până la momentul în care acesta e reutilizat. Acest interval de timp reprezintă o gaură neagră în mecanism și riscă să lase impresia greșită, nu doar în Italia, ci și în alte state europene”.
Exemplul italian a fost o influență majoră pentru legislația Uniunii Europene. În 2024, aprobarea Directivei Europene 2024/2016 ar trebui să unifice și să consolideze modalitățile prin care țările UE urmăresc, pun sechestru, confiscă și utilizează activele care au aparținut grupărilor de crimă organizată. „Noua directivă conține măsuri de-o importanță fundamentală. Dar e nevoie de un salt ideologic în conștiința și reglementările naționale. Abia când vom înceta să considerăm criminalitatea un corp străin și vom începe să înțelegem că ea conviețuiește cu societatea, atunci vom înțelege și valoarea restituirii proprietății către comunitate”, explică Corda.
Și Tatiana Giannone e de acord și adaugă și alte obiective la angajamentul guvernelor naționale: abordarea reutilizării sociale a proprietăților confiscate ca pe o adevărată restituire către comunități și victimele infracțiunilor, investigarea pieței legale care a fost infiltrată de mafie și sprijin pentru companiile care refolosesc proprietățile cum trebuie, astfel încât afacerile lor să fie sustenabile. În același timp, propune și înființarea unei rețele naționale de agenții pentru gestionarea bunurilor confiscate, „astfel încât să existe o relație între sectorul public și cel privat, iar instituțiile și societatea civilă să poată discuta între ele”.
Pe măsură ce se încearcă realizarea acestor propuneri în următorii ani, diversitatea teritorială a confiscării și reutilizării spune altfel de povești, cu pași înainte și opreliști, cu victorii și speranțe.
Italia: Alianțe construite pentru a depăși „șocul legalității”
Pionieră în domeniu, Italia a dezvoltat un sistem robust de confiscare și reutilizare. Raportul pe 2023 al Agenției Naționale de Gestionare și Alocare a Bunurilor Sechestrate și Confiscate din Crima Organizată (ANBSC), înființată în 2010, numără 43.422 de bunuri imobile confiscate la nivel național până la 31 decembrie 2023, concentrate în principal în regiunile cele mai afectate de prezența mafiei (Sicilia, Campania, Calabria, Apulia, dar și nordul Lombardiei). Dintre acestea, 23.658 (55%) au fost transferate pentru reutilizare, în timp ce restul de 45% se află în custodia agenției în așteptarea alocării. Nevoile sociale la care ar putea să răspundă reutilizarea proprietăților confiscate sunt multe, dar, deseori, comunitățile locale nu au resursele necesare ca să aplice și să gestioneze bunurile. „În multe cazuri, proprietățile confiscate sunt concentrate în număr mare în municipalități mici, unde atât autoritățile locale, cât și organizațiile societății civile, acolo unde ele există, s-ar putea să nu fie în măsură să conceapă un proiect de reutilizare durabilă și să-l facă să funcționeze”, spune Bruno Corda. „În astfel de cazuri este esențială încurajarea cooperării între municipalitățile învecinate sau organizații ale societății civile care să-și unească forțele.”
Casa Chiaravalle, situată la periferia sudică a orașului Milano, e un exemplu de succes în acest sens. Cel mai mare bun confiscat din Lombardia e format din două ferme, cu o suprafață totală de 1.300 de metri pătrați, înconjurate de șapte hectare de teren. Aici a locuit Pasquale Molluso, traficant de arme și droguri, împreună cu familia sa, înainte ca proprietatea să fie sechestrată de oamenii legii în 2009, apoi transferată municipalității în 2013 și alocată pentru reutilizare în 2017 unui consorțiu de cooperative. „Dacă nu am fi avut cinci organizații solide, capabile să meargă la bancă și să obținem finanțare, să economisim bani din activitățile noastre și să colectăm donații, ar fi fost imposibil”, spune Marco Lampugnani, preşedintele consorţiului.
Astăzi, Casa Chiaravalle găzduiește un „mix de locuințe” divers, așa cum îi place lui Lampugnani să spună: doisprezece persoane în vârstă care trăiesc într-o locuință socială comună, 14 persoane fără adăpost, nouă minori în plasament și patru solicitanți de azil. Decorul este sobru. Doar marmura fină care acoperă podelele și dimensiunea spațiilor sugerează opulența în care locuiau foștii proprietari. „Au luat totul înainte să intrăm noi”, spune Lampugnani. „Asta e una dintre problemele care țin de faptul că trec prea mulți ani între sechestru, confiscare și reutilizare.” Lucrările de renovare s-au dovedit a fi mai lungi, mai costisitoare și mai complicate decât se aștepta bărbatul: „Nu exista sistem de canalizare, deversau ilegal apa uzată pe câmp. În total, am investit un milion de euro”.
Investiția necesară pentru renovare descurajează adesea organizațiile să solicite reutilizarea, mai ales dacă ținem cont și de faptul că imobilele le sunt concesionate pentru câțiva ani, fără vreo certitudine de reînnoire. Ca să depășească această barieră, în ianuarie anul trecut, municipalitatea din Milano a introdus reguli noi, potrivit cărora durata concesiunii poate fi adaptată la investiția necesară și, dacă până la expirarea concesiunilo,r aceasta nu este rambursată în totalitate, partea rămasă poate fi acoperită de noul concesionar.
Nevoia de investiții uriașe și abilități de management reprezintă o provocare și mai mare atunci când vine vorba de recuperarea afacerilor confiscate. Italia numără 3.214 de astfel de businessuri, dar doar 5% sunt active pe piață în prezent, conform raportului agenției naționale. Alte 68% sunt considerate „incapabile să continue sau să-și reia activitatea economică declarată”, în timp ce restul de 27% ar putea face asta, dar doar cu sprijin adecvat în construirea unui plan financiar și operațional durabil. Geotrans, o companie de transport cu sediul în Catania, Sicilia, e unul dintre rarele exemple de firme confiscate care au reușit să depășească „șocul legalității”, adică trecerea de la economia penală la cea legală. Fondată în anii 1990 de familia mafiotă Ercolano-Santapaola, afacerea a fost sechestrată în 2014 și pusă sub gestiune judiciară. În 2020, compania a fost preluată de propriii angajați, uniți într-o cooperativă. Tranziția către economia legală s-a dovedit destul de dificilă, după cum își amintește președintele Maurizio Faro: „La început, ne-am trezit cu zero clienți. Compania a lucrat mult cu sectorul agricol, cunoscut pentru nivelurile ridicate de infiltrare criminală, așa că multe ferme asociate cu mafia au încetat să mai lucreze cu noi. Alții au făcut la fel pentru că au văzut că multe companii confiscate se închid în câteva luni.”
Cheia, crede Faro, e să construiești o rețea de afaceri care împărtășesc aceleași valori și se sprijină reciproc: „Dacă eu sunt un producător de brânză căruia îi pasă de legalitate și ei sunt antimafie, de ce să nu mă bazez pe o companie ca Geotrans ca să-mi distribui produsele?". În parteneriat cu alte cooperative, Geotrans a reușit în sfârșit să-și facă loc pe piață și astăzi transportă produse agricole din Sicilia către supermarketurile unui mare lanț prezent în întreaga Italie.
Impactul unor povești de succes ca aceasta nu se limitează doar la compania confiscată, ci se revarsă asupra economiei locale, după cum explică Corda: „Atunci când o afacere nu respectă regulile, nu plătește taxe, nu respectă drepturile lucrătorilor sau beneficiază de veniturile ilicite, toate celelalte afaceri din acea zonă tind să facă același lucru, ca să rămână pe piață. Prin urmare, readucerea acelei companii în economia legală contribuie la restabilirea unui sistem de concurență loială, de care beneficiază întreaga zonă”.
Spania: Autoritățile și asociațiile cer reforma sistemului de sprijin și distribuție ca să accelereze procesele de vânzare și transfer de bunuri
În Spania, traficanții folosesc uneori bărci cu pânze ca să transporte droguri pe coastă sau investesc bani negri în conace din zonele rurale. Dar ce se întâmplă cu bunurile astea când sunt prinși? În 2003, Spania a creat Fondul pentru bunurile confiscate din traficul ilicit de droguri, gestionat prin Planul Naţional pentru Droguri (PNSD), de pe lângă Ministerul Sănătății spaniol. Bunurile confiscate în cadrul operațiunilor de combatere a traficului de droguri sunt plasate în custodie judiciară până la pronunțarea unei sentințe definitive. Dacă inculpații sunt găsiți vinovați, bunul poate fi confiscat, devenind proprietatea statului.
Fondul este responsabil cu primirea bunurilor deja confiscate pentru a le gestiona, iar ele pot fi vândute, licitate sau transferate. Cu toate acestea, transferul este prevăzut în lege drept un eveniment „excepțional”. Datele furnizate către Maldita.es, după o solicitare de acces la informații de interes public privind destinația și utilizarea activelor neincluse sau nescoase la licitație de Fond între 2018 și 2024, arată că doar 3,35% din active au fost transferate.
În practică, autoritățile și asociațiile care promovează proiecte sociale cu bunuri confiscate consideră că procedurile ar trebui simplificate, iar întrebuințarea lor în scopuri sociale ar trebui să devină mai flexibilă. Astfel, nu s-ar mai aduna într-un depozit de bunuri confiscate din traficul de droguri, unde se învechesc fără să poată întoarce comunității un serviciu social, după cum prevede legea, fie financiar, fie prin transferul dreptului de a le folosi. „Chiar dacă nu e vândut, acel bun poate asigura un serviciu societății”, spune Fernando Alonso, managerul companiei Fundația din Galicia împotriva traficului de droguri. Potrivit datelor furnizate către Maldita.es, între 2028 și 2024, un total de 4.154 de active ale Fondului au fost abandonate din diferite motive, cum ar fi întârzierea de ani de zile a procedurilor judiciare până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive sau deteriorarea suferită de bunuri între timp.
Dacă vorbim despre bunuri transferate, un exemplu este Finca El Campell, situat în Pedreguer, un oraș de 8.000 de locuitori din interiorul regiunii Alicante, în estul țării. Acolo se află un conac care, până în 2006, a aparținut traficantului de droguri Francisco Javier Martínez Sanmillán, cunoscut sub numele de ‘Franky’, și care acum este integrat în Fondul Bunurilor Confiscate. La primul etaj își are sediul o asociație non-profit care îngrijește persoanele cu boli mintale, AMADEM. Clădirea găzduiește și unitatea comunitară de prevenire a comportamentelor de dependență din regiune și mai multe organizații sociale s-au folosit de dotările ei pentru activități legate de prevenirea dependenței de droguri în ultimii ani. Există însă mai mult spațiu disponibil pentru alte activități în casa de 400 de metri pătrați, iar consiliul local speră să găsească mai multe alternative pentru utilizări sociale, pentru a compensa investiția de peste 250.000 de euro din 2008, pentru a renova și moderniza clădirea. În caz contrar, spun ei, va trebui să-l returneze Ministerului Sănătății, care „probabil îl va scoate la licitație”.
În Galicia, velierul „Laion” circulă de-a lungul estuarului Camariñas, în A Coruña, fără să fi fost scos la licitație de stat. A fost confiscat de la traficanții de droguri la sfârșitul anilor ‘90. Acum, după ce a fost transferat către COGAMI, o organizație non-profit, este folosit ca instrument de incluziune, astfel încât navigația să poată fi accesibilă tuturor. Așa a fost pentru Emily și Damián González, doi frați în vârstă de opt, respectiv zece ani, ambii cu dizabilități de mișcare, care, datorită activității de la Laion, au putut întâlni alți tineri care au participat la traversare, potrivit mamei lor, Jessica Carmona.
Între 2013 și 2023, în Spania au fost confiscate 7.833 de mașini implicate în traficul de droguri, cel mai des întâlnit astfel de bun, urmat de „obiecte”, cum ar fi telefoane mobile, mobilier sau haine (6.675), companii (2.025), bărci (1.340), clădiri (1.025) și bijuterii (869). Cazul acestui velier e diferit de cel al altor active și nu răspunde cerințelor actuale care trebuie îndeplinite pentru a oferi un bun unei entități sau instituții, pentru că a apărut înainte de înființarea Fondului pentru bunuri confiscate. Înalta Curte spaniolă a dispus transferul direct pentru gestiune și custodie către ONG, fără a indica o durată anume de timp. Acest lucru permite COGAMI să-și îmbunătățească activitatea: „Nu investești la fel în îmbunătățirea bărcii și menținerea ei în stare perfectă dacă știi că după cinci ani s-ar putea să n-o mai poți folosi”, explică coordonatoarea ei, Isabel González.
ROMÂNIA: Un drum lung de parcurs, pavat cu bune intenții și multă birocrație
„Am citit un studiu european care spunea că inculpații preferă să petreacă timp în pușcărie, dar să nu li se ia averea. Lucru care se confirmă", declara în 2018 Laura Codruța Kovesi, astăzi procuror șef al Parchetului European, la o întâlnire cu procurori și magistrați despre recuperarea bunurilor confiscate.
Din 2015, România a pus în funcțiune Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI), care împarte cu Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) rolul de recuperator al bunurilor confiscate și e principala responsabilă pentru reutilizarea socială a acestora. Pe site-ul ANABI, pe lângă licitațiile de mașini și ceasuri de lux, lingouri de aur sau metri cubi de cherestea confiscate, există și anunțuri despre clădirile care au devenit proprietatea statului și ar putea fi revendicate de instituții publice sau ONG-uri pentru proiecte de prevenire a criminalității sau sprijinire a victimelor.
Din cele 129 de proprietăți confiscate de procurori și preluate în proprietatea statului pe parcursul a opt ani (2016-2023), doar două sunt acum implicate într-o procedură publică sau socială de reutilizare.
În 2020 a fost a anunţat primul „caz-școală” de reutilizare publică a unei clădiri confiscate. O clădire de birouri din centrul Bucureștiului, care a aparținut unui infractor financiar, urma să devină noul sediu al Direcției Naționale de Probațiune. Fusese confiscată într-un dosar de fraudă și delapidare printr-o rețea complicată de firme, cu consilierea lui Laszlo Kiss, botezat „Maestrul offshore”. La patru ani de la anunțul public, clădirea este ocupată temporar de o altă instituție, Administrația Națională a Penitenciarelor, care așteaptă să se încheie renovările sediului principal.
Durează câțiva ani până când un bun poate deveni proprietatea statului. Și apoi încă câțiva ani până poate fi folosit de comunitate. „În România, această transformare este o birocrație în sine”, explică Radu Nicolae, expert în anticorupție și recuperare de active, președinte al Asociației pentru Cooperare și Dezvoltare Durabilă. „Trebuie bugetate vopsirea pereților, recompartimentare, cablare, echipamente, transport. Toate astea trebuie mai întâi bugetate, apoi făcute achiziții publice pentru realizare, desfășurarea achizițiilor, recepționarea și apoi instalarea oamenilor acolo și funcționarea.”
Cineva în nordul României pare să fie mai plin de speranță. „Nu există să nu reușim. Trebuie să reușim obligatoriu.”, spune apăsat Sorin Gherghelucă, primarul din Traian, o comună din județul Bacău. El are cheile de la prima clădire din țară care va fi reutilizată social. E o vilă portocalie cu două etaje, un aer de Marile speranțe și vedere la o uriașă livadă părăsită de meri, pruni și cireși. A fost confiscată acum șapte ani de la un afacerist destul de cunoscut în zonă într-un caz de fraudă fiscală și delapidare. În aprilie 2024, primarul din Traian a văzut anunțul pe site-ul ANABI, a trimis o cerere de reutilizare și a mers în fața Guvernului pentru a-i convinge că administrația lui e capabilă să gestioneze ceea ce plănuiește a fi un centru de îngrijire pentru vârstnici. Apoi a primit cheile.
Dar partea cea mai grea de-abia începe. Primăria caută acum fonduri pentru a transforma clădirea și ONG-uri partenere cu expertiză în îngrijirea persoanelor în vârstă. „Eu sper la anul pe timpul ăsta să avem bătrâni acolo”, spune primarul. Știe că nevoia e mare în comunitatea lui, povestește că primește în continuare multe mesaje de la oameni plecați în străinătate care își fac griji pentru părinții pe care i-au lăsat în Traian. Într-adevăr, populația din Traian e îmbătrânită, într-o țară în care serviciile sociale și cele paliative sunt foarte puține și greu accesibile.
În primul rând, Gherghelucă are în plan să lanseze o licitație publică, să scrie niște cereri de finanțare și, cum iarna se apropie, să tundă copacii și plantele, astfel încât livada să fie primitoare. Beneficiarii ar putea să aibă grijă de livadă și să se bucure de fructele ei. „Noi trebuie să facem ceva frumos acolo”, întărește primarul.
De ce ar fi nevoie ca să avem cât mai multe comunități din România care primesc șansa de a reutiliza în beneficiul lor o clădire confiscată de la grupări de crimă organizată? De multe, crede expertul Radu Nicolae. În primul rând, există nevoia de informare – mai multe primării și ONG-uri trebuie să fie informate că există oportunitatea reutilizării sociale. Apoi, acestea trebuie instruite și sprijinite cu o sumă de bani, ca să facă măcar renovările. „Ce au făcut italienii, putem face și noi. Ei au făcut o strategie, parte a unui program operațional finanțat de la Uniunea Europeană, pe reabilitarea de imobile confiscate.” Într-adevăr, precedentul guvern italian alocase 300 de milioane de euro pentru asta, dar noul guvern a oprit programul.
Un proces birocratic mai ușor și fonduri special concepute pentru reutilizare ar fi printre primii pași în România.
„Eu cred că, dacă perseverăm următorii 5-6 ani în treaba asta și o facem din ce în ce mai încăpățânat și mai bine, lucrurile se pot schimba. Dacă o lăsăm baltă, ne întoarcem de unde am plecat. Adică 11 ani irosiți”, încheie Nicolae.
Editori: Coral García Dorado (Maldita.es/Spania), Andrea Giambartolomei (Lavialibera/Italia), Andra Matzal ( Scena9/Romania)
Această investigație a fost realizată cu sprijinul Journalismfund Europe.
