N-am încetat să subliniez în cadrul acestei rubrici importanța de a pescui filmele acum – în era exploziei formatelor și a canalelor – dintr-o varietate de surse pe care sala de cinematograf nu o poate suplini de una singură. Dar un Top 10 fără rigori și constrângeri nu e un top, e doar un capriciu personal. Drept pentru care lista de mai jos se vrea a fi compusă numai din titluri care au fost distribuite în sălile noastre și/sau pe Netflix, atunci când acestea au fost lansate direct pe platformă. Lipsesc, așadar, multe opțiuni care s-au putut vedea prin alte părți: în festivaluri, în circuite de distribuție străine etc. Lipsesc și filme pe care nu le-am văzut încă (de la nișatul „Conspirație la Cairo” la blockbuster-ul „Avatar”). Dar topul, în ansamblul său, rămâne reprezentativ pentru ce s-a adus  – și ce nu (de pildă, cele mai importante filme de la Cannes: „EO”, „Crimes of the Future” și „Pacifiction”) – pe marile ecrane românești în 2022.

*

10. Nope (Jordan Peele)

Jordan Peele face încă o dată demonstrația marilor resurse de talent și invenție puse în slujba revizitării în cheie politic-cinefilă a istoriei populațiilor de culoare din America. În Nope, Peele mixează western și thriller cu OZN-uri într-un cocktail contestatar ce nu face rabat de la clipele de contemplație și plăcere estetică. Instabil și sacadat, Nope e un obiect audiovizual de o frumusețe adâncă și crepusculară, numai bun să reflecte dezorientarea care a pus stăpânire pe marile studiouri hollywoodiene în epoca streaming-ului.

9. Spencer (Pablo Larraín)

Prima blondă atomică din top vine de la maestrul chilian al biopic-ului Pablo Larraín, care nu-i poate refuza lui Lady Di nicio hachiță histrionică: ca un veritabil regizor, Larraín creează afectuos în aceeași măsură în care acompaniază critic. Spre deosebire de confratele Corsage – un film serios și asumat –, Spencer circulă cu viteză și își tratează protagonista, fără condescendență sau blasfemie, în singurul mod profitabil: ca pe o actriță de telenovelă puternică și emancipată, care s-a întâmplat să nimerească în mijlocul unui infern cu etichetă și sclipici, pe care e datoare să îl arunce în aer.

8. Belle (Mamoru Hosoda)

Popasul acestui animé japonez pe ecranele noastre e o inițiativă demnă de salutat, care are toate șansele să fie repetată cu succes. Asemenea celor mai îndrăgite exemple ale genului, Belle își păstrează puterea de atracție indiferent de vârsta spectatorului, deschizând straturi-straturi de subtilitate și înțeles în funcție de ochelarii (politici, estetici, sociali) pe care ești dispus să-i mobilizezi la vizionare. Coborând până în nocturnul web-ului, acolo unde se dau lupte aprige pentru urmăritori și faimă, Belle propune o pildă actuală de purtat cu tine dincolo de sala de cinema, în aceeași măsură în care dezvăluie un univers miraculos și exploziv, marca Mamoru Hosoda, unul dintre greii recunoscuți ai genului.

7. Il Buco / Grota (Michelangelo Frammartino)

Michelangelo Frammartino filmează natura somptuos, cu camera pe post de daltă care cioplește masele de aer. Cu lentoarea sa picturală și mutismul încăpățânat, Grota pare că aparține unei vârste a imaginii care a trecut deja, însă forța acestei inactualități nu e de lepădat: cineastul găsește o mică breșă a realului prin care strecoară două povești paralele – o expediție geologică și un cioban care își dă duhul –, apte să jaloneze un prag critic al progresului tehnic din societatea europeană. Filmul rezultat e tot o afacere de montaj: o lume se vede înlocuită de alta, iar magnitudinea acestei schimbări se poate citi – grație luminii, cadrajului, răbdării – în atenția la detaliu a acestei priviri. O privire care aparține în mod inconfundabil unui cineast.

6. Les Passagers de la nuit / Pasagerii nopții (Mikhaël Hers) 

Era doar o chestiune de timp până ce Mikhaël Hers, acest specialist al rutinelor nostalgice, avea să își plaseze un film în trecut. Zis și făcut odată cu Pasagerii nopții, incursiune în intimitatea unui apartament parizian al anilor optzeci, cea mai elegiacă dintre decade. Lui Hers îi reușește de minune tocmai această poezie – uneori melo, alteori cu-adevărat emoționantă – a sfârșiturilor, cu frumusețea lor tristă și noblețea speranțelor înghițite de timp. Feliile lui de viață plutesc în lumină caldă, țintuite lângă noi preț de o clipă, înainte ca dramele mari să năvălească dinspre hors-champ și să acopere totul.
 

5. Blonde (Andrew Dominik, Netflix)

Blonde a fost măturat cu un rever superior al mâinii de către critică, atunci când nu a fost tratat cu seriozitate bătrânească și moralistă, ceea ce e și mai rău. Totuși cum să treci pe lângă dezinvoltura suverană a lui Andrew Dominik, acest cineast modest traversat de intuiția briliantă a bulversării audiovizuale actuale? Marilyn Monroe este aici o imagine greșită de la un capăt la altul: dar dacă oare fals + fals ar da măcar acum, în era TikTok a Totului-Imaginii, adevărat?

4. Apollo 10 1/2: A Space Age Adventure (Richard Linklater, Netflix)

Cel mai important film lansat pe Netflix anul acesta, o mostră de cinema limpede și solară, în care Richard Linklater revizitează cu umor și mirare odiseea aselenizării americane, prin ochii muritorului de rând chemat să asiste la acest circ geopolitic cu pretenții. Apollo 10 ½ revine la tema de predilecție a cinemaului – copilăria –, revizitată pe fundalul etern al dorinței de accelerare și cucerire al societății. O fabulă în care intră tot soiul de imagini și reprezentări contradictorii ale națiunii, din partea celui mai melancolic dintre cineaștii americani de azi.

3. Enquête sur un scandale d’État / Ancheta unui scandal de stat (Thierry de Peretti)

Distribuirea acestui film la noi – opțiune radicală ce nu cadrează nici cu premiile de festival, nici cu modele actuale, nici cu nimic – pare genul de datorie cu care te procopsești după un pariu pierdut la băutură. Cine a avut ochi și curiozitate a putut, totuși, să descopere în săli un film condus cu mână sigură și expertă, apt să ridiculizeze orice înfloritură de dragul stilului. Enquête sur un scandale d’État nu e nici transcendental, nici seducător – e un bloc auster de imagine-sunet pus în slujba unui subiect de gen (thrillerul politic), care livrează informație cu duiumul, emoție estetică cu picătura și, într-un cuvânt, o idee sănătoasă despre ce mai poate astăzi un cinema mainstream care respectă privitorul.

2. Almanah Cinema. 6 filme scurte (Radu Jude)

O idee îmi sucește mințile: mai toți cineaștii care au făcut cândva gloria Noului Cinema Românesc, ca și urmașii lor, se comportă de parcă imaginea însăși – această microunitate din care e alcătuit orice film – a rămas neschimbată de acum douăzeci de ani și mai bine. Radu Jude e unul dintre puținii regizori români care par conștienți că lucrurile au mers înainte, în bine și în rău: de unde riscul pe care și-l asumă cu fiecare film nou, mostră imediată, fierbinte, a timpului său și a fluxurilor audiovizuale care l-au fasonat. Almanah Cinema e un compozit în stare concentrată a pistelor și reflecțiilor care l-au animat în ultima vreme.

1. Petrovy v grippe / Febra lui Petrov (Kirill Serebrennikov)

Țâșnit din extremitățile literaturii și din verva TikTok, din cele mai negre fantasme ale Rusiei contemporane ca și din sensibilitățile cu miez promovate recent în arta est-europeană, filmul lui Kirill Serebrennikov e tot ce s-a distribuit mai virtuoz, mai frenetic și mai îndrăzneț anul acesta la noi. A recomanda acest delir în trei rânduri aduce cu un sacrilegiu: mă rezum la a spune că de mult n-am mai luat contact cu așa o poftă de a filma, de a da gaură în cer prin pornirea unei camere, de a te da peste cap de dragul unor imagini. Printre filmele moi și cumpătate de festival, toate detestabile în conformismul lor, Febra lui Petrov e acel bad boy nerușinat care te face din nou să simți că trăiești. Recomand din inimă experiența acestui vârtej de stimuli luminoși.

Foto main: Febra lui Petrov