Zilele dinaintea referendumului sunt irespirabile. Și nu nu mă refer doar la Facebook, unde au ieșit la iveală zăcăminte de ură feroce, ci și la unele emisiuni TV și ziare „quality”, care alimentează homofobia fără nicio ezitare.
Cu ocazia asta mi-am adus aminte de niște pagini din ziarul interbelic Credința, pe care le-am descoperit la începutul acestui an, când lucram la un material despre iubire în presa românească (de la începutul secolului 20 până în prezent). Mi-au atras atenția atunci atacurile homofobe ale publicației Credința („ziar independent de luptă politică și spirituală”, apărut între 1933 și 1938) împotriva Grupului Criterion, o asociație de filosofie, arte și litere activă între 1932 și 1933 din care făceau parte multe dintre „vedetele” intelectuale ale vremii. Oameni de stânga și de dreapta (mulți dintre ei aveau să devină simpatizanți legionari), mistici și raționaliști, care susțineau conferințe pe cele mai noi subiecte ale zilei, de la Bergson, Gide și Freud, până la Chaplin, Mussolini și Gandhi. Mircea Eliade, unul dintre reprezentanții grupării, descria criterionismul „ca un fel de coborâre a intelectualului în arenă”.
Țintele principale ale ale acelei campanii extrem de agresive erau eseistul și criticul Petru Comarnescu (inspector al teatrelor pe atunci), filozoful și sociologul Mircea Vulcănescu și dansatorul Gabriel Negry, prezentați drept „Cavalerii de Curlanda”.
Povestea începe chiar în primele zile ale anului 1935, când paginile Credinței - condusă de ortodoxistul Sandu Tudor, jurnalist și poet, și din redacția căreia făcea parte și scriitorul Zaharia Stancu - sunt pline de titluri precum: „Traficul de carne bărbătească din elita bucureșteană”, „La început a fost posteriorul”, „Obiceiurile turcești de la Criterion”, „Mafia homosexualilor”, „Doctorul în științele posterioare de la Los Angeles”, „Apărați, voi cetățeni, moralitatea neamului românesc și sănătatea copiilor voștri!”
Scandalul e unul intens, cu bătăi prin redacții și cafenele, provocări la duel, procese și chiar arestări. Citite azi, în 2018, aceste articole din Credința sună foarte familiar (mai lipsește doar bannerul cu „Votez DA la referendum”), plus că există niște puncte comune între discursul de atunci și cel de acum: accentul pus pe credință și tradiție, pe virilitatea bărbatului român și a frumuseții femeii române, ideea că homosexualitatea este un element criminal provenit „din afară”, care va distruge valorile, fibra națională și îi va corupe pe tineri și pe urmașii noștri, nevoia de apărare și rezistență în fața acestei „molime”, transformarea homosexualității în răul suprem și chemarea la luptă - lupta cu excesul de toleranță, cu forțele oculte și cu satana.
Ca și azi, și atunci se folosea mult caps lock și se vorbea despre dezinfecție și extirpare, despre bisturiu și intervenții chirurgicale, văzute ca fiind cele mai eficiente soluții în lupta cu această „cangrenă care trebuiește arsă din rădăcină”.
Așa cum se vede și în fragmentele de mai jos, homosexualitatea era percepută de cei de la Credința ca fiind o nouă religie - care urma să înlocuiască religia ortodoxă (intelectualii de la Criterion și adepții lor sunt descriși ca niște propovăduitori și apostoli). Sandu Tudor (viitorul monah Agathon la mănăstirea Antim, condamnat la închisoare în perioada comunistă) pleda pentru „o crâncenă luptă și dominare a animalului din noi” și spunea că „adevărata spiritualitate este acest războiu contra animalului”. În spiritul vremii, el credea într-un „duh nou, născut în bărbația tranșeelor”, cu totul opus secolului 19 („veac de toleranță și invertire”) și mulțumește cerului că noi, românii, „nu am împrumutat obiceiurile ienicerilor sub stăpânire turcească”. „Neamul românesc ar fi avut numai bărbați”, răsuflă el ușurat.
Fragmentele reproduse aici au fost publicate în ziarul Credința în perioada ianuarie-februarie 1935 (unele dintre ele nu sunt semnate).
Deslănțuirea nefireștilor pofte de rușine
„Hotarele dintre sexe devin nesigure. Factorii care determinau un bărbat pentru femeie, și pe femeie pentru bărbat, sunt neutralizați. Bărbatul se femenizează, femeia se masculineazează. Totul ajunge nelămurit, amestecat. Într-o astfel de perioadă în care tipul invertit reușește să domine societatea adică perioadele de decadență, stăpânește relativismul, iar toleranța este virtutea zilei.” („Despre sodomie”, Sandu Tudor, 9 ianuarie 1935)
Nimeni nu a scuipat băețoiul eșit gol
„Se prea poate ca Gabriel Negri să fie un mare talent coregrafic; poate va ajunge mare dansator, dansator universal. Deocamdată, el era instrumentul public prin care PETRU COMARNESCU. VROIA SĂ PROPAGE HOMOSEXUALITATE ÎN SOCIETATEA ROM NEASCĂ, ÎNCERC ND SĂ ÎNALȚE ACEASTĂ MURDARĂ INVERSIUNE LA RANGUL DE VALOARE SPIRITUALĂ. Căci, după prescripțiile acestui Petru Comarnescu, Gabriel Negri oferea la începutul și la sfârșitul fiecărui dans în extazul unanim al prietenilor și celor câțiva desgustați spectatori onești, ovalele unor fese cari, în sistemul de morală al numitului Comarnescu trebuiau să țină loc de altar. Avem, evident, o opinie publică stupidă, de vreme ce nimeni nu a scuipat băețoiul eșit gol, aplicându-i o bătaie corecțională la partea adorată de Comarnescu, pentru ca în felul acesta să i se urce mintea la cap.” („Traficul de carne bărbătească din elita bucureșteană”, 9 ianuarie 1935)
Începe procesul intentat de grupul Criterion ziarului Credința
„Azi se judecă în fața secției a v-a a Tribunalului Ilfov, procesul ziarului nostru intentat de cavalerii de Curlanda. Motivul pentru care am fost dați în judecată are menirea să agraveze vinovăția acestor juni amorezi cari și-au făcut din trupuri saltele pentru poftele tuturor băețoilor tâmpiți de prea mult sânge albastru moștenit sau împrumutat cu sau fără poliță.”
„Așadar astăzi e procesul. Peste câteva ore vom ști totul. Stricătorii moravurilor sănătoase vor fi puși la zidul oprobriului public. Lumea îi va putea vedea, îi va putea scuipa și le va putea striga: HOMOSEXUALILOR! Și nu va fi niciun păcat. Din contra, magistratura noastră care a dat dovadă întotdeauna de o superioritate de judecată și de o capacitate morală atât de superioară, se va așeza alături de marile ale justiției lumii care l-au condamnat și pe genialul Socrate filosoful grec, deoarece acesta strica trupul pe dindărăt al tinerilor ca și pe Oskar Wilde, scriitorul scânteietor englez, din secolul trecut.”
„Însă tocmai pentru că neamul românesc este sănătos și iubitor de muiere caldă și îmbujorată și vârtoasă, ienicerii Tell - Comarnescu - Vulcănescu au putut să-și îngăduie intrarea prin spatele vieții. (...) Nici când neamul acesta nu a fost homosexual. Nici când străbunii noștri n-au poftit trup de fecior tânăr și niciodată nu se pomenește o asemenea dezbârnare a trupului bărbătesc. Suveica dragostei, românul a păstrat-o pentru femeie. Și în veci nu s-a culcat un bărbat român sub răsufletul unui Titel-Tel sau Vulcănescu.”
(„Astăzi începe procesul cavalerilor de Curlanda”, 10 ianuarie 1935)
„La umbra ipocriziei și a ignoranței viciul crește”
„Nimeni nu are voe să vorbească în chip liber, deschis, de sodomie sau homosexualitate. Sodomiții sunt cunoscuți, sunt arătați cu degetul, se povestesc anecdote despre ei, se face haz, epigrame (...) dar nimeni nu trebuie să spue tot. Nu știu ce teamă, ce apucătură ciudată a educației noastre ne pune sufletele într-o stare de compromis, de nehotărâre (...) La umbra ipocrizii și a ignoranței viciul crește, se fabrică în serie prozeliți, tipuri de neurastenici și demenți. Molima se întinde ca o ciumă ascunsă, care lucrează înlăuntru, subteran, o națiune întreagă. (...) Homosexualitatea are la noi un regim de toleranță nemărginit, nepermis, urmarea directă a lipsei oricărei organizații din partea autorităților”. („Despre sodomie II”, Sandu Tudor, 10 ianuarie 1935)
Atmosfera e confuză
„Inversiunea nu e îndeosebi răspândită printre oamenii de știință și printre medici. Ea e mai frecventă printre literatori și artiști. Se găsește mai cu dinadinsul și mai adesea în profesiunea de actor și dansator. E părerea unui mare specialist, Havelock Ellis.” („Despre sodomie III”, Sandu Tudor, 11 ianuarie 1935)
Obligația noastră e să-i stârpim
„Noi suntem asaltați de foarte multe întrebări. Zilnic telefoanele noastre zbârnâie:
Credința?
Da..
Cum arată un homosexual?
Curiozitatea e legitimă căci, de când cu procesul cavalerilor de Curlanda, noi trecem, în ochii cetitorilor, drept niște oameni de știință cari trebuie să cunoască toate tainele homosexualilor pe cari îi pălmuim și cari vor fi, în curând, acolo unde tarelor lor fiziologice i-a predestinat să trăiască. (...) Sunt unii care ne întreabă:
Ce aveți cu dânșii? Sunt niște bieți degenerați…
Niște degenerați cari ocupă înalte funcțiuni în stat, îi răspunzi.
Ei și? Parcă ei sunt singurii..
Obligația noastră e să-i stârpim.” („Mafia homosexualilor”, 23 ianuarie 1935)
Pe 23 februarie 1935 apărea un articol în Credința cu titlul „Mafia homosexualilor a isbutit să provoace arestarea d-lui Sandu Tudor, directorul nostru”. Câteva zile mai târziu, Sandu Tudor avea să fie eliberat. Iată ce spunea Mircea Eliade despre consecințele acestui scandal:
„Aşa cum era de aşteptat, Credinţa şi Sandu Tudor au fost condamnaţi în procesul de calomnie intentat de Tell şi Vulcănescu. Dar, evident, prea puţini cititori au aflat de condamnare, pentru că ziarele au publicat notiţa în aşa fel încât să nu poată fi uşor descoperită. În plus, Sandu Tudor a făcut recurs şi apoi apel, astfel că atunci când a fost definitiv condamnat – la 1 leu despăgubire – scandalul fusese uitat, între timp, Criterionul îşi încetase activitatea. Prilejul l-a constituit o manifestaţie studenţească, pe care Prefectura Poliţiei a încercat s-o risipească – după ce o lăsase să ia proporţii –, aducând la Fundaţia Carol o companie de jandarmi. Rezultatele campaniei Credinţei au fost dezastruoase. Prietenii vechi sau noi – ca cea între Sandu Tudor şi Vulcănescu, Floria Capsali şi Gabriel Negri sau Petru Comarnescu şi Petru Manoliu – au fost rupte. Gabriel Negri a suferit un şoc nervos care l-a ţinut mulţi ani departe de scenă, iar Petru Comarnescu n-a mai îndrăznit câtva timp să conferenţieze, şi nelimitatele lui posibilităţi de animator cultural au rămas multă vreme neutilizate. Datorită campaniei Credinţei, unitatea grupului Criterion a fost sfărâmată; şi tensiunea politică a anilor 1935-1939 n-a făcut decât să adâncească spărtura.”
Mircea Eliade, Memorii (1907-l960), Editura Humanitas
Mulțumiri speciale lui Mihai Iovănel.
