E prima dată când ajung în Reșița și ce mă izbește dimineața, când cobor din tren, e verdeața. Întotdeauna mi-am imaginat că Reșița e un loc gri, plin de blocuri, furnale și ruine industriale. Ce-i drept, îmi sar și furnalele în ochi, dar contrastează cu pădurile care încorsetează orașul din toate părțile și cu clipocitul râului Bârzava de-a lungul căruia se întinde orașul. Aluneci prin el ca pe o pistă de bob flancată de apă și pădure, încât nu mai știi unde începe și unde se termină. Și asta pentru că Reșița, cel mai vechi centru siderurgic din România, are o structură atipică: există un oraș nou, care seamănă cu multe altele din țară, și unul vechi, Muncitoresc, o feerie postindustrială. Aici se suprapun tentaculele vechi ale uzinelor, hale, case și prăvălii vechi, printre care și o langoșerie legendară, deschisă din anii ‘60.
Sunt aici pentru expoziția lui Dumitru Gorzo, „Picturi cu vârf și îndesat”, la rândul ei gândită ca un dublu-eveniment destinat celor două emisfere ale orașului. La Muzeul Banatului Montan, aflat în orașul nou, Gorzo, unul dintre cei mai importanți artiști români contemporani, a venit cu lucrări mai vechi, picturi, sculpturi, basoreliefuri, dar și cu „Gheorghe”, o lucrare făcută din bârnele fostei case părintești din Maramureș, care e trăit o vreme și în curtea Casei Poporului, la Muzeul Național de Artă Contemporană. De cealaltă parte, la Magazinul Universal, o emblemă a Reșiței din perioada comunistă, un loc în care nu a mai călcat nimeni de câteva decenii, Gorzo a acoperit ferestrele și vitrinele cu aproape 200 de picturi și desene. Pe acestea poți să le vezi fie de afară, din stradă, după lăsarea întunericului, când ele se „aprind” ca niște vitralii nocturne, fie poți vizita expoziția ziua, și atunci privești dinspre exterior spre exterior, când totul e îmbibat de razele soarelui. E „o galerie de capete și mutre”, după cum le numește Gorzo, realizate în ultimele săptămâni, unele dintre lucrări fiind făcute chiar aici, în Magazinul Universal.
„E ca o acțiune de ocupare a Reșiței din partea lui Gorzo”, zice poetul și criticul literar Ion Bogdan Lefter seara, la prima parte a vernisajului, care are loc la Muzeul Banatului Montan, acolo unde se adună oficialitățile orașului și alți invitați puși la patru ace, cu pahare de roze în mâini, și care decriptează cu ochii mijiți lucrările „clasice” ale lui Gorzo, „monștrii” și „țăranii lui din Maramureș”, compoziții printre care se mai strecoară ici-colo câte un sân & un falus neaoș.
Și, într-un fel, Lefter are dreptate. Toată lumea vorbește despre „ce face Gorzo la Reșița zilele astea” și e plin pe Facebook de poze și teasere. În plus, aud în jur oamenii șușotind despre cum Gorzo nu prea a dormit în ultimele zile și e captiv în Magazinul Universal, unde lucrează în contratimp ca să termine ultimele lucrări. Și, deloc surprinzător, toată vâlva din jurul expoziției are de-a face nu doar cu artistul în sine, ci și cu locul în care se desfășoară - e un combo pe care îl vezi rar la noi.
Dar ce face la Reșița Gorzo artist născut în Maramureș, școlit în București și stabilit din 2008 în New York? se întreabă unii confuzi. L-am întrebat și eu același lucru, iar el mi-a răspuns așa: „Mi-am dat seama că majoritatea confraților mei vor să expună la Londra, Paris, Tokyo. Și e o tendință firească. Dar eu cred că există public curios și de calitate în orice fel de loc.” Orașul i-a stârnit curiozitatea încă de anul trecut când, după ce a anunțat că oferă gratuit 2000 de lucrări originale oricărui doritor, a primit un număr foarte mare de cereri de la admiratori din Reșița.
Dincolo de toate astea, prezența lui aici e legată și de un plan al autorităților locale prin care își propun să facă din Reșița un centru cultural și artistic centrat pe tradiția industrială a orașului. Expoziția „Picturi cu vârf și îndesat” este primul eveniment dintr-o serie derulată în cadrul programului Reșița - 250 de ani de foc nestins, organizat de primărie, și care va mai cuprinde o tabără de sculptură în Hala Minda, amenajarea unei rezidențe într-un spațiu industrial uriaș, chiar în mijlocul naturii (care va găzdui în anii următori și o trienală internațională de sculptură, cel puțin asta e intenția), Festivalul de Artă Urbană Reșița, Reșița Film Festival, Festivalul de Jazz Gărâna, dar și o expoziție a artistului Nicolae Comănescu în Casa Pittner, o altă clădire emblematică din cartierul Muncitoresc restaurată de curând.
După ce se încheie actul întâi la Muzeul Banatului Montan, plecăm cu toții spre Magazinul Universal, unde e o atmosferă cu totul diferită. Sunt peste 100 de oameni, localnici și curioși de toate vârstele, care așteaptă afară, cu ochii ațintiți pe „bestiile” lui Gorzo expuse în vitrinele de la parter.
Construit la începutul anilor ‘50, magazinul arată, privit de departe, ca o locomotivă uriașă de tren. Forma sa necolțuroasă și țesătura de mici ferestre care îl învăluie pe toate părțile fac din el o arătare spectaculoasă. În spatele magazinului se profilează Furnalul nr. 2, un splendid monument istoric industrial, care stă încă în picioare, în ciuda tentativelor făcute de proprietarii ruși de la compania metalurgică TMK de a-l demola și topi. Fiind însă în proprietatea TMK, Furnalul nr. 2 nu poate fi vizitat de turiști, așa că nu-ți rămâne decât să-l privești de după gard.
Pentru reșițenii mai în vârstă, Magazinul Universal e un loc iconic, un portal către tinerețea lor, când industria duduia și cerul se înroșea. „Aveau toate sortimentele de la parter până sus, era ca un fel de mall al Reșiței înainte de anii 70”, își aduce aminte un pensionar. „Aici, în magazin, era industria ușoară. Haine, pantofi, tot ce exista. Din punctul meu de vedere, e păcat că un spațiu ca ăsta e mort. Ar putea fi multe în el”, spune un altul.
Primele uzine au fost fondate aici în 1771, pe vremea împărătesei Maria Tereza, cu câteva decenii înainte să apară uzinele de la Essen, Krupp sau Vitkovice. De-a lungul acestor 250 de ani, Reșița s-a umplut de laminoare, oțelării, fabrici de armament și locomotive ș.a., și nu e suprinzător că azi localnicii sunt nostalgici după această epocă glorioasă. Ideea de a recupera ceva din tradiția asta prin intermediul artei nu e rea deloc, mai ales că funcționează destul de bine în țări precum Germania sau Marea Britanie (chiar și Muzeul Tate Modern s-a născut din reconversia unui fost spațiu industrial).
Până să se întunece cu totul, Gorzo, un tip robust încălțat cu ghete maro și blugi suflecați deasupra gleznei, ne face un tur prin magazin, această burtă a balenei în care mai găsești rătăcite sticle de Fanta și Bonaqua la 1 L din anii 90 și plăcuțe pe care scrie „Țesături, bumbac”. În rest, cât vezi, cu ochii, sunt „capetele” lui Gorzo, „portrete” inspirate de diverse situații sau persoane, inclusiv de prieteni de-ai lui. Mai mult decât figuri, ele sunt mai degrabă niște stări, un amestec de grotesc și caricatural care amintesc de lucrările americanului Philip Guston (1913-1980). Un reprezentant de vârf al școlii new-yorkeze, Guston a fost aspru criticat la vremea lui pentru că a întors spatele abstracționismului și s-a îndreptat spre pictura figurativă. Ca și Guston, Gorzo are o obsesie pentru ochi, omniprezenți în expoziția de la Reșița, și pentru chipuri diforme, ale căror priviri te bombardează din toate părțile.
„Am încercat să creez o relație cu locul. Dată fiind vechimea și importanța magazinului în viața comunității, trebuie să te apropii cu respect”, îmi spune Gorzo apăsând pe unele cuvinte la fel de ferm cum o face cu cărbunele pe lucrările sale. „Și la nivel tematic există o legătură cu locul, în sensul în care unele din lucrările pe care le-am făcut chiar aici, în magazin, au fost sigur influențate de ce am văzut cu câteva ore în urmă în oraș. Cred că purtăm cu noi toată informația vizuală, oriunde mergem. Toată expoziția ține cont de arhitectura clădirii. Interiorul magazinului e opresiv, e un spațiu cu multe coloane și puțini pereți, nu poți să expui cum trebuie, și de aia am ales geamurile. Plus că așa creez o legătură cu exteriorul. Cumva expoziția asta e în strada fără să fie în stradă.”
S-a întunecat de-a binelea și oamenii se învârt de jur-împrejurul magazinului, care acum pulsează de culoare. Și nu sunt doar vizitatorii expoziției, sunt mașini care încetinesc în dreptul magazinului și trecători care se opresc doar ca să vadă care-i faza cu geamurile astea în „flăcări”. Ce mă suprinde însă e cât de pașnic e totul, cât de curioși și răbdători sunt cei veniți aici, puștani și vârstnici, aproape uiți că ești la expoziția unui artist care a fost acuzat de pornografie în repetate rânduri și care îi înspăimânta pe conservatori în anii 2000. „Tupeul erotico-violent” al lui Gorzo, după cum îl descrie curatorul Dan Popescu, a fost sursa de indignare pentru unii jurnaliști care, în anii 2000, îl acuzau în mod fățiș de pornografie, mai ales după expoziția Still Life, din 2004, realizată împreună cu Suzana Dan, în care expunea imagini explicit sexuale, frisonante pentru o societate pudibondă. Și tot în anii 2000, după ce au început să apară pe pereții capitalei niște coconi roz misterioși, cei de la Antene s-au panicat și au comunicat poporului că Bucureștiul e invadat de simboluri sataniste.
*
„Când aveam șapte ani, am făcut hepatită și așa am ajuns la spital, în Vișeul de Sus, care nu e departe de Ieud. Acolo am văzut pentru prima dată în viața mea manechine în vitrinele unor magazine și eu am crezut că-s păpuși. Prezența păpușilor ălora îmbrăcate care aveau dimensiuni destul de ciudate a avut un impact atât de mare asupra mea încât a rămas cu mine pentru tot restul vieții. Dar n-am făcut lucrări pe tema asta. Adică nu pot să le identific pe nicăieri în lucrările mele, dar ele țin de importanța unei întâmplări vizuale inedite. Lumea s-a lărgit pentru mine în momentul ăla.”
Asta îmi povestește Gorzo a doua zi, în timp ce-și rulează o țigară, rezemat de pervazul unei vitrine din Magazinul Universal. Se pregătește să țină aici un atelier pentru un grup de elevi de la Liceul de Artă din Reșița, ceea ce, trebuie să recunosc, îmi stârnește curiozitatea. Oare cum le vorbește unor elevi un artist care și-a băgat mereu picioarele în reguli și care a ignorat de-a lungul timpului sfaturile altor profesori despre cum (nu) se face artă?!
Până să ajungă elevii, îl ascult în continuare pe Gorzo și observ că, atunci se întoarce spre anumite momente din trecutul său, nu se grăbește să tragă concluzii sau să le decripteze într-un fel sau altul. Dimpotrivă, lasă loc și pentru ambiguitate și detalii aparent nesemnificative. Îl preocupă mai mult energia unei situații și nu semnificația ei. Ca de exemplu, atunci când, copil fiind în Maramureș, a văzut pentru prima oară un artist „în carne și oase”:
„Eram în clasa întâi și eram într-un autobuz, o o rată care mergea spre Vișeu și undeva în față, lângă șofer era un domn despre care se știa că era pictor - un fel de pictor local care mai mâzgâlea pereții pe la câte o biserică. Și omul era foarte volubil și expresiv, un fel de semi-măscărici care vorbea mult, în timp ce toată lumea îl asculta. Și a rămas cu mine chestia asta, felul în care oamenii din autobuz îl ascultau în liniște și în care el genera fascinație fără să fie serios.”
Sunt vreo 15 elevi, cu vârste cuprinse între 10 și 18 ani, adunați în jurul lui Gorzo, care se oferă să le facă mai întâi un tur al expoziției. În clipa în care grupul se pune în mișcare, unul dintre ei, un băiat care pare să fie în gimnaziu, răstoarnă din greșeală cu piciorul o cutie cu vopsea albastră aflată pe podea. Pe fața lui se citește panica, dar Gorzo, cald și zâmbitor, îl liniștește imediat:
„Așa e și în artă. Apar accidente pe drum și e bine să ții cont de ele. Poți să te joci cu accidentele astea.”
În timp ce trece de la o lucrare la alta, Gorzo le spune puștilor că toate aceste capete reprezintă diferite „stări și intensități” și că vizitarea unei astfel de expoziții e înainte de orice altceva e o experiență legată de intuiții și simțuri.
„Contactul cu imaginea e o experiență - o experiență care poate să însemne ceva pentru tine în momentul respectiv, poate să nu însemne nimic sau să capete semnificație în timp. Nu există o cale anume prin care să vezi lucrurile și să le înțelegi.”
Discursul lui Gorzo, pe tot parcursul turului, e, de fapt, unul despre libertate. Libertatea de a întreba orice („nu există întrebări proaste”, le spune el), libertatea de a gândi și a interpreta („un cap poate să aibă un ochi sau mai mulți ochi și asta depinde de felul în care te uiți tu la acel cap”) și, nu în cele din urmă, libertatea de a picta.
„Pictura nu e doar pentru pictori. E o modalitate de expresie pe care poate să o folosească oricine. E adevărat că sunt oameni mai specializați, dar asta e o altă discuție”, le spune el elevilor care-l ascultă în liniște, și pe care, pentru o secundă, mi-i imaginez ca pe pasagerii acelui autobuz care mergea spre Vișeu.
Odată reîntorși la parterul magazinului, Gorzo le aduce elevilor o cutie mare cu cărbune și le propune să „mâzgâlească” împreună unul dintre pereții de jos. Ei sunt sceptici și abia după ce Gorzo trage primele linii undeva într-un colț, capătă și ei curaj. Primul dintre ei care pune mâna pe cărbune e băiatul care a răsturnat vopseaua mai devreme.
„El a spart gheața deja când a dat cu piciorul peste vopsea. A scăpat deja de orice fel de presiune”, observă Gorzo, care a făcut deja un pas în spate și-i urmărește de la distanță.
Se relaxează și ceilalți și în scurt timp ședința de mâzgâlit se extinde și pe pereții de lângă. E un jam session în care nu există direcții sau teme date, dar care în final se materializează tot într-o galerie de capete grotești. Monștri, personaje din desene animate, fețe distorsionate, mulți ochi și ici-colo câte o floare.
Gorzo e fericit. Iar chipul i se luminează și mai tare în clipa în care identifică printre desenele elevilor personaje cu sâni sau ceva ce aduce a falus.
„Am avut și eu o perioadă în care orice făceam ieșea cap”, își amintește Gorzo. „Mă mișcam pe o suprafață, încercam să creez câteva puncte distincte și la sfârșit - buf! - puneam un cerc în jur. Și ieșea cap. Și nu am reușit să ies din asta. Și atunc am început să fac cap-dublu, cap-triplu, am ajuns la patru capete și așa mai departe.”
După ce se încheie atelierul, apare la magazin și artistul Nicolae Comănescu, unul dintre cei implicați în amenajarea expoziției lui Gorzo. Comănescu, la fel de entuziasmat de desenele elevilor, se oprește în fața pereților și oftează melancolic:
„S-a mai dus la vale o generație.”
