În memoria lui Serghei Ilnițki
Există un lac la 20 de kilometri de linia frontului. Zacem în apă – eu și soldații. Ne uităm la cer. Deasupra noastră sunt norii și dealurile verzi din Donbas. Mă îndrept înot către noul meu prieten și îl ating cu mâna – are doar 22 de ani, este pe front de un an. În linia întâi, cel mai aproape de inamic, un tânăr infanterist. Mâini cu cicatrici de la schije, mai multe contuzii la cap. Este din orășelul Rakhiv din Munții Carpați, departe de război.
Bogdan s-a dus la război ca voluntar, a fost decizia lui. Iubește Ucraina și vrea s-o apere.
- Când a început războiul în 2014, nu m-am gândit prea mult la el.
- Dar pe-atunci erai copil.
- Știu. De-aia sunt acum la război.
Ne scufundăm sub apă, apoi ne bucurăm de soare, ne uscăm și ne întoarcem.
Războiul dintre Rusia și Ucraina a început în 2014 - în martie, Rusia a anexat Crimeea, iar mai târziu, în aprilie, au început primele bătălii pentru orașul Slaviansk, aflat în Donbas. În primele luni ale războiului, Rusia a furnizat armament masiv separatiștilor, iar din luna iulie a acelui an armata rusă de stat a intrat și ea în războiul împotriva Ucrainei.
L-am cunoscut pe Bogdan aseară. Am filmat exercițiile în poligon ale Armatei de Voluntari a Ucrainei și toți soldații au vrut o fotografie, cu excepția lui Bogdan. Se ascundea de cameră, era timid. Dar am găsit cuvintele potrivite pentru el și s-a deschis. A zâmbit, s-a uitat în obiectiv, soarele de la apus i-a luminat ușor fața. Bogdan nu era ca toți ceilalți soldați – se ținea deoparte. Mi-a spus că atunci când s-a alăturat regimentului erau peste șaptezeci de oameni. M-am uitat în jur. Prin preajmă erau vreo 25 de soldați. „Toți cei pe care îi vezi sunt ce-a mai rămas”. După antrenament, ne-am întors în satul în care locuiesc soldații. Bogdan m-a invitat să-l vizitez – am zis da.
Timp de câteva ore, am vorbit despre război. Tânărul ăsta a văzut mai multe decât mulți alții la viața lor – a văzut multă moarte și durere. Și și-a păstrat zâmbetul blând, aproape copilăros. Când a închis ochii și și-a plecat capul, parcă pierdut în gânduri, mi-am pus degetele pe cicatricile lui și am vrut să i le iau eu, să iau asupra mea toată durerea pe care a resimțit-o când a intrat fierul înroșit în el – într-un copil pur, bun, frumos. I-a tăiat pielea și a rămas acolo.
Am vorbit despre dragoste, despre munții unde a copilărit și despre muzică. Afară era întuneric. În acea seară i s-a spus că a doua zi trebuie să-și ia postul în primire mai devreme. Ar fi trebuit să mai aibă câteva zile libere, dar i-au fost luate. Dispoziția i s-a schimbat. Nu știam cum să-l ajut. Am convenit să ne întâlnim din nou a doua zi, înainte să plece. În timp ce ne conducea până la mașină, cerul era luminat de Calea Lactee cea strălucitoare. Ne-am îmbrățișat strâns. I-am promis că o să-l mai vizitez.
Și am ajuns a doua zi, și erau lacul și drumul prăfuit, și haine ude și porumb fiert. Pe seară, Bogdan urma să ocupe un post de pe lângă Bahmut, unde avea să stea trei zile.
Bahmut este un oraș ucrainean pentru care s-au dus lupte grele timp de un an. La început, Bahmutul a avut o importanță strategică pe front - armata rusă dorea să-l ocupe pentru a avansa în alte sectoare. Dar rușii au eșuat pe flancul nordic, așa că orașul și-a pierdut valoarea strategică pentru ei. Cu toate astea, au continuat să lupte pentru semnificația sa simbolică. Bătălia pentru Bahmut a fost cea mai brutală de pe teritoriul Ucrainei, de la al Doilea Război Mondial încoace.
Acum n-a mai rămas nimic din oraș, doar numele. În război, menținerea pozițiilor este mai ușoară decât începerea ofensivei, așa că după ce soldații ucraineni au părăsit orașul, au obținut o poziție mai avantajoasă.
În fiecare zi voi aștepta un mesaj de la el. În tranșee, îl va zgudui o altă undă de șoc a unui obuz, câțiva dintre prietenii lui vor fi răniți, unul va suferi o rană gravă la picior. Dar deocamdată, mergem pe un drum prăfuit de vară, într-o mașină cu geamurile deschise.
„Nu merge pe drumul ăsta și ai grijă pe unde calci”
Conducem în mare viteză pe drum – nu putem să ne oprim. Mașina merge în câmp deschis, aproape de front și putem cu ușurință să fim luați în vizor de dronele rusești. Conduce Jenia – indicativ de apel „Pilot”. Nu încetinește în timp ce ne spune că în tufișurile de lângă drum sunt vreo 12 cadavre de ruși. Zac acolo de când soldații ucraineni și-au recucerit pozițiile. Rușii pur și simplu au aruncat grămadă trupurile propriilor soldaților și s-au retras. Conducem mai departe.
Ne oprim la marginea câmpului. Camuflăm mașina sub un copac, acoperind-o cu ramuri. Așteptăm câteva minute și ascultăm. Pilot ne dă instrucțiuni – să ne îndepărtăm, la distanță de douăzeci de metri unul de altul, și să mergem repede. Distanța este necesară pentru că dacă o persoană intră în bătaia focului, atunci ceilalți încă mai au șansa să scape neatinși. Dacă se trage asupra noastră, trebuie să cădem imediat la pământ, cu fața în jos.
Soarele după-amiezii de august dogorește. Să mergi îmbrăcat în vestă antiglonț, cu cască pe cap, și să cari după tine tot ce-ți trebuie e un test. Soldații trec prin asta în fiecare zi. Câmpul, cândva unul obișnuit, pe care îl lucrau oamenii pentru recolte, este acum minat și acoperit cu iarbă înaltă. Ne mișcăm rapid, ghidați de silueta lui Pilot. El duce la post patru pizza pentru soldați. Auzim adesea șuierături pe cer. Sunt obuzele care zboară – zboară în ambele direcții.
Echipa tactică Adam de la acest post lucrează cu drone FPV. Persoana care controlează drona își pune niște ochelari speciali și vede zborul în timp real. Sarcina lui este să arunce explozibili asupra țintei.
„O dronă poate costa câteva sute de dolari, dar poate distruge echipamentul rușilor, care valorează milioane”, spune Pilot.
Militarii își ocupă pozițiile pentru ziua respectivă. Vor sta aici de dimineața devreme până seara târziu. Din fericire, echipa aceasta va reuși să se întoarcă la bază peste noapte.
În tranșee, mâncăm pizza, fumăm și vorbim. Viața de dinainte a fiecărui militar a fost pusă pe pauză – nu mai pot să fie printre cei dragi, nu mai pot să facă ce-i pasionează sau nu-și mai pot vedea copiii crescând. Rusia a adus războiul care le-a luat orașele natale, viețile prietenilor, timpul, sănătatea, tinerețea.
În scurt timp, șuierul obuzelor sună mai tare – plecăm către tranșeea acoperită. Yegor, unul dintre soldați, spune că încearcă să ne nimerească. Exploziile se aud destul de aproape. Suntem apărați de o fortificație săpată în pământ. Dar nimic nu ne-ar putea apăra de o lovitură directă – trebuie să fii întotdeauna pregătit pentru așa ceva. Pământul din adăpost e ud de la ploaia recentă. Șoarecii aleargă prin tranșee.
Mai târziu, ținta este raportată prin radio – se încarcă explozibilii în dronă, Yegor își pune ochelarii și începe să o piloteze. E direcționat, corectat și nimerește ținta. Întreb care a fost cea mai mare țintă rusească pe care au reușit să o neutralizeze. Un tanc, îmi spune Yegor, un obiectiv foarte mare și serios.
După succesul de mai devreme, rușii deschid din nou focul asupra noastră. Coborâm din nou în adăpost. Conversațiile sunt relaxate, calme, ceea ce face și mai straniu faptul că se trage către noi.
La întoarcere, găsim noi cratere provocate de explozii. Unele sunt foarte aproape de post. Pilot spune că o s-o luăm pe scurtătură prin câmp, dar că trebuie să mergem încet și să ținem poteca. O parte din drum e minată și poți să mori dintr-un pas greșit. Din fericire, totul merge bine.
„Ne agățăm de gândul că suntem voluntari”
Serghei Ilnițki, comandantul Armatei de Voluntari a Ucrainei, ne primește în casa lui temporară dintr-un sătuc din regiunea Donețk. La început pare sever, păstrează distanța și e reținut când răspunde la întrebări. Dar în curând, bunătatea și căldura iau locul seriozității.
E pe câmpul de luptă din 2014. Oamenii care au parcurs acest drum par nemuritori. Serghei e colonel și luptă alături de soldații săi. După părerea lui, soldații ucraineni aleg să rămână în război pentru că sunt motivați de dorința de a-și apăra casa.
„Nu te las să lucrezi la postul militar, nici nu mă-ntreba”, îmi spune. „E prea periculos. Dacă vrei, putem să mergem la terenul de antrenament, băieții tocmai se antrenează acum.”
Ne hotărâm să mergem în poligon, unde o să-l întâlnesc mai târziu pe Bogdan. Când soldații lui se antrenează și când se odihnesc, se uită la ei cu bunătatea unui tată. Petrecem câteva ore la terenul de antrenament și, la întoarcere, Serghei îmi dă voie să merg în bena unei mașini cu restul soldaților. Mi-a spus să mă țin bine.
Când ne-am întors în sat, Serghei s-a dus la treaba lui – să scrie mesaje și să răspundă la apeluri. Eu și soldații am stat de vorbă și am râs, iar Serghei s-a stropșit la noi, de parcă eram niște copii prea răsfățați. A fost un gest de grijă și bunătate.
Două săptămâni mai târziu, am aflat că Serghei a murit. Și-a luat postul în primire și acolo a murit, din cauza rănilor. Sentimentul ăla groaznic, de gol și durere, când moare un om frumos. Îi plăcuse aparatul meu pe film de format mediu și mi-a făcut un portret. Mai târziu, am developat filmul și m-am văzut prin ochii unui om care nu mai este printre noi.
După durerea când afli de moartea unei persoane vine anxietatea pentru cei care sunt în viață. Dacă pier cei mai experimentați, atunci ce îi așteaptă pe tineri? Nu există niciun răspuns la asta, există doar durere.
Tradus din limba engleză de Ioana Pelehatăi.
Versiunea în engleză a acestui articol e disponibilă aici.
