O liniște profundă și vâscoasă plutește peste grădina abia înverzită, la început de martie. Din când în când, se aud strigătele disperate ale bunicii, care se chinuie să-și adune când oile, când găinile amețite. În casă, tihna e spartă de ceasul din bucătărie și de mașina de spălat, care se zbate după apa care nu mai vine.
Stau pe canapeaua din sufragerie, în întunericul care înghite ușor după-amiaza. În camera de lângă mine, Larisa își scrie tema la matematică. Așteptăm ora 17:30, ora la care mama Larisei iese de la muncă și își sună fiica când ajunge acasă.
Pentru mamă, acasă e într-un sat în apropierea orașului Valencia, Spania, unde muncește de câțiva ani împreună cu tatăl celor două fete: Larisa, 18 ani, și Monica, 21 de ani.
Pentru surori, acasă e Vătava, o comună din nordul României, la 3000 de kilometri de Valencia, unde au rămas în grija bunicii.
Larisa: Deci vii peste o lună...
Mama: Peste o lună, da. Pe 21.
Larisa: Și mă lași să vin eu după tine?
Mama: Treaba voastră. Numai să nu mă lăsați acolo. (n.r: la aeroport)
Larisa: Nu te las. Dar tata?
Mama: La lucru. Am vorbit la 3 cu el.
Larisa: Și eu am vorbit un pic cu el.
Larisa vorbește cu părinții ei de cel puțin trei ori pe zi. Prima dată, cu tatăl ei în pauza lui de masă la ora 15:00. Apoi cu mama, când iese de la muncă, la 17:30. Seara, se vede pe Whatsapp cu amândoi. De câțiva ani, părinții vin acasă doar de Crăciun, la Paști și la evenimentele importante din familie. Tatăl lucrează la o firmă de construcții împreună cu cumnatul său, iar mama e angajată la o fabrică de cabluri.
Părinții se pregătesc să vină în România pentru o vizită scurtă, ca să mai rezolve din treburile gospodăriei: trebuie să cosească, să scoată fânul din fânar și să taie un porc. Larisa abia așteaptă îi vadă.
Frântura de conversație reflectă o realitate dureroasă și comună pentru multe familii din România. Cum modelează absența membrilor de familie imigranți viața de zi cu zi a celor rămași în țară? România se află pe locul 17 în topul țărilor de origine ale migrației la nivel mondial, conform Global Migration Report 2022, și aproape un sfert dintre copii au un părinte care a lucrat în străinătate în ultimul an, după datele Organizației Salvați Copiii 2023. Se pune mult accent pe cei care pleacă și nu pe cei care rămân, fără să ne întrebăm cum e să fii lăsat în urmă de familie, mai ales la începutul vieții.
De câțiva ani, Larisa și Monica locuiesc doar cu bunica lor și se descurcă cum pot. Larisa e elevă în clasa a 12-a la un liceu din Reghin. Din octombrie - când am întrebat-o prima dată - și până acum, planurile ei de viitor au evoluat de la un curs de unghii, la șoferiță de tir împreună cu prietenul ei, Alex, apoi la facultate - un cuvânt pe care îl pronunță cu multă neîncredere.
Larisa e timidă. Sfiala ei e un mecanism de apărare în fața unor decizii pe care nu ar trebui să le ia singură. În schimb, e foarte atentă la nevoile tuturor din jurul ei. Când gătește, pune o porție deoparte și pentru bunica, „mama Ucă”, apoi îi spală farfuriile, iar când pleacă la școală înainte să mă trezesc eu, are grijă ca mama Ucă să-mi lase lapte pentru cereale.
Monica este mamă de un an și câteva luni. Are un băiețel pe care îl iubește ca pe ochii din cap. Tot de un an și câteva luni s-a mutat în Bistrița împreună cu prietenul ei, Andrei, care lucrează la o firmă de construcții.
Monica e sora mai sociabilă, care și-a dorit să fie mamă și care pare mult mai matură decât cei 21 de ani pe care îi are. În timpul săptămânii, locuiește la Bistrița, iar în weekend e la Vătava, împreună cu Larisa, unde are grijă de cabana pe care o dețin Andrei și părinții lui.
De când au plecat părinții lor din țară, cele două surori au fost nevoite să-și găsească repere emoționale în alte persoane: bunică, iubiți, unchi și mătuși. „Absența lor fizică mă depășește, dar sunt destul de matură încât să înțeleg că pentru mine și restul familiei au plecat, pentru a ne fi mai bine”, spune Larisa. „Maturizarea asta forțată a fost bună, pentru că m-a învățat cum este lumea, dar pentru un copil de cincisprezece ani a fost, și este în continuare, foarte dureroasă.”
Existența celor două surori a fost marcată de telefonul de seară, un ritual sacru, în timpul căruia emoțiile se amestecă cu zgomotele de fundal ale gospodăriei și fiecare cuvânt rostit are greutatea unei promisiuni de reîntâlnire.
„Dacă ei nu plecau, eram aproape unii de ceilalți și nu ne duceam dorul”, spune Monica, sora mai mare. „Tati își construia mai greu ce a făcut în curte, iar mami nu-și putea face mobila pe care și-o dorește atât de mult pentru bucătărie. Dacă erau ei acasă, mergeam cu mai mult drag la Vătava. Acum, acolo, e un gol.”
Fotografia principală: Bunica face curățenia de primăvara în curte și arde uscăciuni.
Materialul a fost realizat în cadrul proiectului Bursa Superscrieri/Poqe ediția III, oferită în memoria fotojurnalistului George Popescu (Poqe).
Proiectul de bursă a fost organizat de Fundația Friends For Friends cu susținerea familiei și a prietenilor lui George Popescu și a avut ca scop susținerea financiară și editorială a unui fotograf amator în vederea realizării și publicării primului său story documentar.
Alexandra Corcode, câștigătoarea bursei, a fost mentorată de Adrian Câtu (fotojurnalist) și Lina Vdovîi (jurnalistă și regizoare de documentare).
