Cu o zi înainte de Ziua Culturii Naționale și la mai puțin de o săptămână după semnarea rezoluției pentru autonomia Ținutului Secuiesc, Andrei Păunescu a susținut concertul Remember Cenaclul Flacăra în Sfântu Gheorghe, județul Covasna. „Acolo unde situația este fierbinte, cântecele de drag de țară, de drag de dreptate, sunt mai bine primite”, ne-a spus fiul lui Adrian Păunescu. A afirmat că acceptă să cânte fără să încaseze niciun ban, din „grija pentru un spațiu în care în mod paradoxal, românii sunt minoritari în țara lor și în care ajunge să fie un fel de teamă să-ți afirmi identitatea”.
Pescarii de pe malul Oltului și bătrânii care își plimbă câinii par singurele ființe vii în Sfântu Gheorghe, la ora prânzului, în duminica de 14 ianuarie. La Muzeul Național Secuiesc din oraș e ultima zi în care se poate vizita o expoziție temporară, adusă din Budapesta, despre epoca glaciară. În rest, Sfântu (cum îl numesc locuitorii) e complet pustiu și liniștit după o săptămână politică intensă.
Pe 8 ianuarie, cele trei partide politice maghiare (UDMR, PPMT şi PCM) au semnat rezoluția pentru autonomia Ținutului Secuiesc, care ar trebui să devină „o regiune autonomă în limitele sale istorice”. La două zile distanță, fostul prim-ministru Mihai Tudose (încă premier atunci) a amenințat că dacă „steagul secuiesc va flutura în vânt, toţi cei responsabili de acolo vor flutura lângă steag”.
În duminica asta cu soare și cu -7 grade, Zoica, o femeie din Sfântu Gheorghe, a mers mai întâi la cimitir să-i ducă flori soțului ei. Apoi a fugit spre Sala Sporturilor Szabo Kati, să ajungă la timp la Remember Cenaclul Flacăra, care începe la 3. Femeia a mai fost la cenaclul Flacăra, în urmă cu peste 30 de ani, când era elevă. Cenaclul Flacăra era un fel de Woodstock în România anilor ‘70. Spectacolele adunau mii de tineri și țineau mai mult de opt ore.
Zoica face parte din minoritatea românească din oraș, care reprezintă 21% din întreaga populație, dar are prietene și așa, și așa. Râde când o întreb de posibile tensiuni între maghiarii și românii din oraș.
„Eu nu știu de conflicte, eu am prietene foarte bune, eu am vecine foarte bune, nu vă luați după ce se spune, poate sus acolo se vede sub altă formă, aici e altă formă”, spune Zoica în fața tribunelor din sala sporturilor.
Zoica crede că prietena ei, Eva, de etnie maghiară, e puțin supărată pe ea că nu a adus-o la cenaclul Flacăra. Cele două femei au 60 și ceva de ani și merg împreună la toate concertele din oraș, au fost și la Fuego și la concertul de 1 decembrie, cu artiști de muzică populară și cu formația Dj Project. Zoica, de ce nu m-ai luat și pe mine? Zic, mă, Eva, eu te respect. Cântecele patriotice de la cenaclu ar putea să o ofenseze pe prietena ei, pentru că fiecare trage la oala lui, explică femeia.
Înainte să se îmbolnăvească, Zoica a lucrat ca bucătăreasă la Clubul Sportiv din Sfântu Gheorghe, unde are loc acum concertul Remember Cenaclul Flacăra.
„Știți cum spuneau (despre Sfântu Gheorghe) copiii care veneau de la București? Orașul Păcii.”
În sala de sport cu ecou puternic, câteva sute de oameni fredonează cântecele, acompaniați de riff-urile chitarei electrice a lui Andrei Păunescu: de la melodiile patriotice despre Ardeal și Ștefan cel Mare, la cele despre galbena gutuie sau cele de dragoste. Știu versurile pe de rost. Cântă cu gecile pe ei, pentru că e frig în sală.
„Galbenă gutuie,
Dulce, amăruie,
Lampă la fereastră
Toată iarna noastră.”
Unii dintre spectatori au venit din Brașov sau chiar din București. „Eram tineri în vremea aia, umblam kilometri întregi ca să ajungem la sala unde se ținea spectacolul”, spune o doamnă din Brașov. „Când auzeam că vine Păunescu în Brașov, plecam cu 4-5 ore mai devreme de acasă, mergeam noaptea pe jos, nici măcar nu mai circulau troleele.” Acum a venit la concertul de la Sfântu Gheorghe cu un grup mare, din care patru sunt români și șase unguri.
Mulți spectatori sunt de vârsta părinților noștri, care au fost entuziasmați când au auzit că mergem la Cenaclul Flacăra. Adrian Păunescu a organizat spectacolele Cenaclului Flacăra din 1973 până în 1985, când au fost interzise în urma unui incident de pe stadionul Petrolul din Ploiești. Începuse o furtună puternică care a provocat panică în mulțime, iar spectatorii s-au călcat în picioare pentru a ieși de pe stadion. Au murit cinci oameni atunci.
„Vă provoc. Care e prima școală din județul Covasna care va avea numele poetului Adrian Păunescu?”, spune la microfon Pavel Lazarov, un bărbat înalt, care a intrat timid pe terenul de joc unde se desfășoară concertul. E directorul liceului Tudor Vladimirescu din București. În urmă cu 30 de ani, a predat matematică în Covasna, iar acum a ajutat la organizarea concertului din Sfântu Gheorghe. Profesorul le recomandă colegilor de la școlile românești din oraș să se aboneze la revista de cultură Flacăra, pe care o pot primi săptămânal contra unei sume modice de 8 lei pe lună.
„Flacăra lui Adrian Păunescu nu a murit. Boala asta trebuie să devină contagioasă și să plecați toți cu ea”, adaugă Lazarov.
Despre „virusarea” asta, în mod special a tinerilor, vorbește și Andrei Păunescu atunci când stăm de vorbă după concert, pe o bancă din sala de sport. Lângă noi, băieții de la tehnic demontează zgomotos scena de concert.
Andrei Păunescu are 48 de ani și e fiul poeților Adrian Păunescu și Constanța Buzea. La rândul lui, scrie poezie și predă jurnalism la Universitatea Spiru Haret. Duce mai departe Cenaclul Flacăra: în noiembrie 2017, spectacolul remember organizat de acesta la Sala Palatului s-a ținut cu casa închisă. Toate cele peste 4.000 de locuri din sală fuseseră vândute.
Pe 14 ianuarie seara, la Sfântu Gheorghe, Păunescu și-a pierdut un pic din glas și e vizibil obosit după aproape trei ore de concert. Cu toate astea, e pe baricade. Ne explică modul în care pot fi adolescenții atrași către naționalism și patriotism, atât timp cât „reîmprospătezi vehiculul” care transportă aceste mesaje. Important e să nu îi obosești cu clișee, ci să amesteci ideea de dragoste de țară cu problemele lor de zi cu zi: dragoste, relații etc.
„Eu de ce, român fiind, să nu consider că a fi patriot și a face lucruri bune în țara mea e un drept?”, se întreabă poetul. Și citează un poem scris chiar de el:
„Americanii, nemții
Nu-s patrioți de paie.
Își pun drapelul mândri
Oriunde, chiar și-n baie.”
(Fii tu însuți, Andrei Păunescu)
„Să nu credeți că noi am venit aici, așa, ca să ne aflăm în treabă. Că n-aveam unde să ne ducem. Am venit pentru că este o datorie să vii să cânți într-un loc unde românii, în țara lor, sunt tot mai puțini.” Concertul de la Sfântu Gheorghe a fost programat întâmplător cu o zi înainte de Ziua Culturii Naționale, spune Păunescu. Însă s-a ivit dintr-un simț al datoriei.
„Suntem în Ardeal. Într-o zonă în care elementul românesc nu e încurajat, unde spectacolele de patriotism curat sunt rare – și lumea își dorește asta. (...) Acolo unde situația este fierbinte și cântecele de drag de țară, de drag de dreptate, sunt mai bine primite.”
Cât e de fierbinte, de fapt, situația din Sfântu Gheorghe pentru localnici ne explică Enikő, o tânără curatoare de la Muzeul Național Secuiesc, care ne conduce într-un scurt tur. Femeia s-a mutat de curând în Sâncrai, un sat din apropiere, unde nu are televizor, așa că nu a urmărit dezbaterile despre autonomie din ultima săptămână. Dar spune că în general urăște politica, deși a lucrat ca jurnalistă acum câțiva ani, la un ziar din Szeged, în Ungaria.
Lui Enikő i se pare că noile generații din oraș nu țin cont de diferențele etnice, nici față de români, nici față de unguri sau romi. Și zice că nu există incidente violente în Sfântu.
„Am auzit isteria asta cu steagul și stema. Eu cred că din doi în doi ani, (...) ca să nu avem atenție spre subiectele importante, iese la iveală tema secuiască”, spune ghidul. Pentru ea, stema și steagul nu-s importante. Autonomia, însă, este. Din motive economice: spune că mulți secui ar vrea ca regiunea să devină mai puternică, iar banii pe care-i produce să nu mai fie trimiși în sistemul centralizat, la București. Județele Harghita și Covasna sunt frecvent incluse în topul celor mai sărace din țară, în funcție de salariul mediu.
Andrei Păunescu susține, totuși, că situația nu e deloc calmă. Drept dovadă, amintește de un spectacol al Cenaclului Flacăra la Sfântu Gheorghe din 1985, când s-ar fi pus o bombă la statuia lui Mihai Viteazul. (Incidentul controversat ar fi avut, de fapt, loc în 1984, iar puținele surse nu menționează spectacolul Cenaclului.) Dă drept exemplu migrația etnicilor români din zone cu populație majoritar maghiară. „Propaganda celeilalte culturi, a culturii maghiare, este mai bine și mai bogat făcută, mai vizibilă.”
Cu toate astea, artistul se delimitează de extremism. Ca să demonstreze, se auto-citează din nou:
„Fără de țară, artistul nu-i artist
Îi respect pe toți și-s naționalist
Diversiunea cruntă se-ntinde și persistă
Dacă țara ți-o iubești, nu faci faptă extremistă.
Confuzia evit-o, să nu te facă rob
Când vrei identitate, nu ești un xenofob.”
(Fii tu însuți, Andrei Păunescu)
„Poți să faci greșeala să fii naționalist, să-i iubești pe ai tăi și, dintr-un exces de limbaj sau de gesturi, să îi ataci pe alții. Atunci naționalismul devine vinovat”, zice Păunescu. Dar adaugă că în Cenaclul Flacăra nu se poate vorbi de așa ceva, pentru că are și membri etnici maghiari: Puskas Magda, Majay Győző, Domokos Arpad.
„Noi n-avem nimic împotriva nimănui, a niciunei etnii, a niciunei limbi. Dimpotrivă. Doar că ni-i iubim pe-ai noștri mai mult. Și-atunci, cine este loial României urcă pe scena acestui spectacol fără probleme.” În concert, după ce cântă împreună cu Domokos Arpad o melodie în limba maghiară, Păunescu spune că-i place cântecul încă de când era mic, pentru că nu spune nimic rău de România.
La interviul de după spectacol, artistul refuză inițial să comenteze declarațiile fostului premier despre cum vor flutura și secuii alături de steagul secuiesc. Dar nu se poate abține. I se pare „o foarte mare obrăznicie, mai ales în anul Centenarului, să vorbești despre așa ceva – despre lucruri care te duc înapoi în Evul Mediu”. Apoi sugerează că declarațiile politicianului ar trebui interpretate metaforic, mai ales pentru că românii, în istorie, nu au fost cruzi.
Îi amintim de deportările și pogromurile anti-rome și anti-evreiești din al Doilea Război Mondial. Păunescu nu ne contrazice direct, dar ne spune că „istoria trebuie studiată din surse adevărate. Nu neapărat din surse parțiale”.
Păunescu e convins că, dacă s-au trimis trenuri ale morții de pe teritoriul actual al României, s-au trimis „din Ardealul ocupat de hortiști, nu din România, din statul român.” Trenurile respective au plecat inclusiv din Iași și Câmpulung Moldovenesc, care nu s-au aflat sub ocupație maghiară.
Schimbăm subiectul istoric spre 1 decembrie 1918. Păunescu vorbește mult mai înflăcărat pe tema asta. Spune că tatăl său era vizionar, încă de pe vremea când ziua națională a României era 23 august:
„1 Decembrie, măreață zi
Neegalata noastră sărbătoare
Precum ai fost, noi știm că vei mai fi
Trăiască România Mare!”
(Adrian Păunescu)
Pentru Păunescu-fiul, 1 decembrie 1918 este „proiect de țară” și lucrează la el alături de Cenaclul Flacăra. Spune că filosofia cenaclului e aceeași în 2018 ca și în 1978: „Lumină, Luptă, Libertate. Adică dragoste de țară, dragoste de părinți, dragoste de cuplu și, neapărat, nevoia de o societate mai dreaptă. Astea patru idei sunt careul de ași în ideologia Cenaclului Flacăra.” Semnul Cenaclului e mâna dreaptă ridicată, cu arătătorul și degetul mare în formă de L.
Cenaclul Flacăra nu trebuie să renască, pentru că n-a murit niciodată, spune Andrei Păunescu. Dar, de fapt, ceea ce face el nu e Cenaclul propriu-zis. „Cum ar fi să se reunească supraviețuitorii trupei Beatles, fără Lennon și fără Harrison? Aia nu e Beatles. Noi suntem urmașii Cenaclului Flacăra, remember Cenaclul Flacăra, spiritul Cenaclului Flacăra – dar niciodată n-o să putem spune: Ăsta e Cenaclul Flacăra fără Adrian Păunescu.”
Despre tatăl său, care a murit cu mai bine de șapte ani în urmă, spune că a fost un geniu de neegalat. Pe scenă, în timpul spectacolului, i-a reproșat mai în glumă, mai în serios, că nu i-a lăsat nici măcar liniștea de a ști câți frați are. A glumit și pe tema zvonurilor cum că averea lui Adrian Păunescu ar valora 4 milioane de euro. În timpul discuției, a amintit în treacăt și de faptul că, la 48 de ani, e bunic.
Fiul poetului precizează că e conștient de propriile privilegii. „A fi fiul lui Adrian Păunescu este, într-o primă fază, atunci când ești mic, o mare șansă. Pentru că ai acces la tot felul de uși. Ai o scenă la care poți să ajungi mai repede decât ceilalți copii care au venit la Cenaclul Flacăra. Însă, cu timpul, dacă nu devii tu însuți, șansa se transformă în condamnare. În handicap.”
Cât despre detractorii tatălui său, spune că sunt fie dușmani ai României, fie invidioși pe succesul (profesional și la femei) al poetului. „Oamenii care au detractori înseamnă că există. Înseamnă că interesează. Dacă el și după șapte ani după ce a murit are oameni care-l urăsc fierbinte, înseamnă că a făcut foarte multă treabă.” „Acolo unde există doar laudă, apare adormirea,” completează Păunescu.
Există câteva elemente care se repetă în timpul concertului. Andrei Păunescu amintește de mai multe ori de faptul că românii se trădează între ei – în mod special înainte de a cânta Capul de la Torda, o piesă despre asasinarea lui Mihai Viteazul.
Domokos Arpad, invitatul maghiar al lui Andrei Păunescu la Sfântu Gheorghe, interpretează Țara noastră, pe versuri de Adrian Păunescu. Toți artiștii de pe scenă au cocarde tricolore în piept. Spectacolul, care durează trei ore, e mai mult un test de anduranță decât un eveniment animat sau entuziast.
Se mai cântă și Mociriță cu trei foi și Doamne, ocrotește-i pe români. Despre a doua piesă Andrei Păunescu insistă că e o creație a tatălui lui, nu una populară. Versurile, care se referă la participarea României în al Doilea Război Mondial în 1940, conțin cel puțin o invocare a Mareșalului Antonescu. („Haideţi, dom’le Mareşal/ În Moldova şi-n Ardeal.”)
Se cântă și despre sentimente. Unul dintre hiturile serii e melodia Las-o să plece, dedicată domnilor. Pe final, Păunescu modifică totuși o strofă, astfel încât să se potrivească și doamnelor (Lasă-l să plece…).
„Las-o, las-o în pace,
Dragoste cu forţa nu se face,
Tu o cunoşti şi simţi că minte
Că încă te vrea şi te-aşteaptă cuminte,
Las-o, las-o la altul,
Să vadă de jos că tu ai fost înaltul,
Las-o să se mintă că-i e bine,
Nimeni n-o va iubi ca tine.”
Nu dau greș nici Și totuși există iubire sau Rugă pentru părinți. Mulți dintre spectatorii de vârsta a doua sunt vizibil emoționați. Scot telefoanele ca să filmeze, iar luminile de la camerele lor echivalează cu brichetele pe care le aprindeau, poate, la concertele de tinerețe ale Cenaclului.
Zoica se ridică în picioare, alături de ceilalți spectatori. Poartă un fâș gri și o căciulă mov deschis, cu o broșă aurie, și cercei mici de aur. Cântă și aplaudă pe versurile Unică și milenară, scumpa noastră Românie. Piesa a fost scrisă de Adrian Păunescu, pe muzică de Domokos Arpad. Zoica e bucuroasă că unul dintre cântecele din seara asta a fost interpretat cu ani în urmă la Cenaclul Flacăra de o consăteancă a ei, care a emigrat în Australia, iar acum biblioteca din sat îi poartă numele.
Spre final, sala cântă frenetic alături de interpreți Treceți, batalioane române, Carpații. Melodia e cerută și la bis, când în public o fată de circa 8-9 ani se ridică în picioare. Cu mâna ridicată în L, cântă „Ardealul, Ardealul, ne trebuie Ardealul!”
Spectacolul se încheie cu o scandare spontană, în forță. Cei aproximativ 1.000 de spectatori strigă într-un glas: „Trăiască! Trăiască, trăiască, trăiască, să trăiască/ Moldova, Ardealul și Țara Românească.” Fac toți salutul Cenaclului. Sala de sport din Sfântu Gheorghe răsună.
