Cine sunt cei care le predau copiilor ucraineni aflați în refugiu la Brașov? La mai bine de 9 luni de la începerea războiului, o jurnalistă și fostă voluntară a centrului CATTIA a stat de vorbă cu copywriteri, ingineri sau IT-ști ucraineni, care la Brașov s-au transformat în profesori pentru copiii comunității lor.
Într-un open space cu pereți de sticlă și stâlpi groși de beton se instalează mese de cocktail îmbrăcate în materiale lucioase. Printre ele, doi copii se fugăresc cu plușuri în brațe, altul gonește pe o bicicletă roșie de plastic. „Велосипед на вулиці” („Cu bicicleta în stradă!”) strigă o femeie către ei și arată spre ieșire.
Într-o clădire de birouri reconvertită în centru de ajutorare pentru refugiați, Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă și Primăria Municipiului Brașov organizează, la mijlocul lunii aprilie, un târg de joburi dedicat refugiaților ucraineni. Participă cele mai mari firme din Brașov, din domeniile construcții, HoReCa, industria textilă și cea auto. Reprezentanții firmelor își așază cu grijă materialele informative pe mesele înalte, pregătesc formulare și cărți de vizită. Translatorii au ajuns?
Târgul are loc la Centrul de Afaceri, Transfer Tehnologic și Incubator de Afaceri (CATTIA), al cărei parter s-a transformat de pe 4 martie 2022 în centru de ajutorare și transfer cultural. CATTIA îi deservește pe cei peste 8000 de ucraineni care și-au căutat o nouă casă în Brașov anul acesta.
În primele două luni, spațiul de aproape 4000 mp a funcționat ca punct de prim-ajutor în criza refugiaților, exclusiv cu ajutorul voluntarilor. Aici au fost centralizate și sortate câteva tone de haine, alimente și echipamente medicale pentru a fi trimise apoi spre Ucraina. În lobby și în spațiile de birouri au fost amenajate dormitoare, un magazin social, o cantină, și un loc de joacă. Apoi a devenit un centru de servicii integrate – autoritățile și organizațiile umanitare au deschis birouri pentru înregistrări de persoane, decontări pentru cazările oferite de localnici, consiliere psihologică și profesională, servicii medicale.
Acum, CATTIA este pe cale să devină cel mai mare incubator de educație non-formală dedicat comunității ucrainene.
Timp de trei luni am fost voluntar în centrul de refugiați din Brașov, apoi m-am hotărât să documentez viața din CATTIA. Am cunoscut oameni care au fugit din țara lor căutând o salvare și au ajuns să fie salvatori la rândul lor. Am urmărit cum s-a transformat un centru de afaceri într-un spațiu al solidarității.
Totul a început cu o ședință la primărie la care autoritățile au invitat toți cetățenii care începuseră deja să organizeze ajutoare pentru refugiați. S-a făcut un task force cu echipe mixte formate din funcționari publici, organizații specializate și societatea civilă. Apoi fiecare a căutat să fie util.
Am început cu o colectă de jucării la librăria Cărturești, după care am amenajat un loc de joacă la centrul de refugiați. Mulți oameni din comunitatea locală s-au oferit să facă activități cu copiii, așa că am ajuns să coordonez evenimente pentru ei. Apoi, cu ocazia unui târg de joburi, am făcut echipă cu alți voluntari ca să recrutăm educatori și profesori ucraineni pentru un proiect educațional care avea să transforme centrul.
La coada șarpelui format din mesele îmbrăcate, Elina și Dima, doi tineri ucraineni care fac voluntariat în centrul de refugiați, iau o masă albă și golașă din cantina de lângă, o șterg de firimituri și se transformă în expozanți. Pe o foaie laminată de pe masa lor scrie Teach for Ukraine. Dima umflă două baloane în culorile Ucrainei și le lipește de stâlpul de lângă, în timp ce Elina scrie, cu litere minuscule, câteva întrebări pe foi A4. Cuvintele urcă spre colțul din dreapta al paginilor de parcă ar vrea să evadeze.
Nume, mail, telefon
Ce vrei să predai?
Când ești disponibil?
Teach for all e un proiect internațional care recrutează profesioniști și îi instruiește să devină profesori pentru copiii din medii defavorizate. Există în peste 50 de țări, inclusiv în România și Ucraina. La CATTIA am preluat ideea din spate, într-o variantă adaptată condițiilor de război. Nu există training, programă, salariu sau diplome pentru profesori. Promisiunea este că vom adapta proiectul din mers.
Multe femei ucrainene venite la târgul de joburi se opresc și pun întrebări la standul de educație. Unele oftează când află că e vorba tot de voluntariat. S-ar fi bucurat de un job mai apropiat de domeniul lor, dacă acesta ar fi fost plătit.
Elina le explică ușor rușinată contextul demersului. Zilnic, în spațiu, sunt mai mulți copii decât adulți. Copiii au mare nevoie de activități structurate, în limba ucraineană, ca să-i țină ocupați și feriți de știri despre bombardamente. La locul de joacă amenajat în spațiu sunt mereu prezenți voluntari români care încearcă să-i distreze și să-i implice în jocuri. Chiar și cei mai extrovertiți se retrag după câteva minute, pentru că le e greu să comunice. Cei mici fug după mamele lor, cei mari se adâncesc în telefoane. Sunt copii care preferă să se joace singuri cu un pluș sau să coloreze. Alții dau ture cu bicicleta prin spațiu, spre disperarea adulților. Mai sunt și cei care se joacă de-a războiul, între tranșee construite din bean bags, cu căști de pompieri pe cap și pistoale de jucărie în brațe.
Bariera de limbă e un obstacol major, confirmă câteva profesoare care predau la Palatul Copiilor și care s-au oferit să țină timp de două săptămâni cursuri de canto, teatru, pictură și modelaj. Rar s-a întâmplat să fie mai mult de 3-4 copii.
A doua problemă este lipsa educatorilor și a profesorilor specializați. Înainte de a porni acțiunea Teach for CATTIA, voluntarii ucraineni au contactat mai mult de zece persoane înregistrate ca fiind cadre didactice, dar niciuna nu a fost disponibilă pentru a preda la centrul de refugiați. Fie acceptaseră alte joburi pe posturi necalificate, fie își păstraseră joburile la școala online.
La sfârșitul târgului, foile cu scrisul minuscul conțin 24 de nume de profesori voluntari – 23 de femei și un bărbat. Contabili, ingineri, copywriteri din Ucraina s-au oferit să predea mate, fizică și limbi străine. Ei sunt cei care au pus bazele unui sistem de școlarizare independent la CATTIA, cu programe pentru toate vârstele – două grupe pentru preșcolari și mai multe clase de tip after school pentru elevi de școală primară, generală și liceu, cursuri de engleză, română și activități recreaționale.
Elina îmi face un rezumat al reacțiilor: Unii profesori au o miză personală, fiind la rândul lor părinți. Alții o fac ca o formă de salvare a generației viitoare. Pentru toți e un scop nou, un mod de a se ancora într-o realitate nouă și de a se simți utili.
Sunt copiii noștri, copiii Ucrainei, punctează una dintre profesoarele care se oferise să predea geografie.
Când mă gândesc la lunile de voluntariat, imaginea de mai sus e prima care îmi vine în minte. A fost ziua când s-au cunoscut toți cei implicați în proiect și noi, cei care am contribuit un pic pentru ca asta să se întâmple, am simțit că am pornit o mișcare de rezistență pentru Ucraina, din afara Ucrainei.
De multe ori m-am întrebat ce le-a motivat pe aceste femei să își dedice din timp și energie pentru a face voluntar un job atât de solicitant ca cel de educator sau profesor. Cu fiecare săptămână care trecea, mă copleșeau dedicarea, perseverența și reziliența lor. După zile petrecute în buncăre, printre explozii, au venit singure, cu un rucsac în spate și copiii de mână și au început să construiască într-o țară străină.
Am vorbit cu câteva dintre ele ca să înțeleg mai bine de unde au găsit resursele pentru încă o luptă, pe lângă lupta pentru supraviețuire, lupta cu dorul de casă, și lupta celor dragi de pe front.
OLGA: „Pentru mine, prioritatea era sănătatea mintală a mamelor”
Olga Shevtsova e omul de bază din spatele Teach for CATTIA. Ea a gestionat procesul de înscriere al copiilor, a creat orarul și a instruit profesorii. Apoi a desemnat administratori pentru fiecare grup, astfel încât procesul să nu depindă în totalitate de ea.
A fost un pic haotic pentru că nimeni nu mai făcuse așa ceva, povestește ea. Se culca răspunzând pe Telegram la mesaje de la părinți și profesori. Când se trezea avea din nou alte zeci de mesaje. Toată lumea avea idei și recomandări, nelămuriri sau plângeri.
Pentru mine toate subiectele erau sensibile și încercam să umblu cu mănuși. Voiam să ofer cele mai bune soluții pentru toată lumea, dar era imposibil. Trebuia sa le explicăm părinților de ce nu mai sunt locuri sau de ce trebuie să schimbe grupa sau de ce nu poate veni un anumit profesor într-o anumită zi.
Olga s-a născut în regiunea Lugansk, dar s-a mutat la Kiev după ce separatiștii ruși au ocupat teritoriul. Locuiește în România din 2016, de când biroul firmei de IT la care lucra a fost închis și angajații relocați. Când au început să vină refugiați la Brașov în primăvara acestui an, și-a dat seama că experiența ei le poate fi de ajutor.
A creat grupul de telegram „Ukrainian Women in Brașov” și a încercat să caute răspunsuri la toate tipurile de întrebări care apăreau: acte, cazare, service auto, manichiură, servicii medicale, magazine de specialitate. Însă cele mai multe întrebări aveau legătură cu activități pentru copii, locuri de joacă, grădinițe. Așa că s-a hotărât să se concentreze pe asta.
Sincer, nu-mi făceam griji pentru copii. Ei se adaptează ușor. Pentru mine, prioritatea era sănătatea mintală a mamelor. Trebuie să aibă timp pentru ele, timp să plângă și să se descarce, apoi, cu mintea un pic mai limpede, să caute soluții pentru ei și copiii lor.
Pe 22 martie Olga posta prima veste bună în grupul ei de Telegram:
Momentan avem peste 150 de cereri [n.r.: din partea refugiaților ucraineni] pentru activități educaționale. Azi, copiii ucraineni din 3 grupe de vârste diferite au intrat în grădinițele din România. În sfârșit, vești bune! În curând vă vom contacta pe toți.
Însă acelea au rămas singurele clase speciale pentru ucraineni. Nu erau săli disponibile și, cel mai important, nu erau educatori specializați. Cele câteva clase pornite funcționau ca un satelit, nu erau integrate în școli din punct de vedere administrativ.
Noi i-am primit, dar nu știm cine va plăti facturile pentru ei, cine le va face actele, cine le va aproba programa, a povestit una dintre directoarele de grădiniță într-o ședință în care se căutau soluții pentru integrarea programului de la CATTIA în subordinea unei unități de învățământ. În afara acestora, singura posibilitate pentru părinții ucraineni era să depună cereri pentru grădinițele românești. Mulți dintre cei care au făcut-o nu au primit răspuns sau au fost refuzați din lipsă de locuri, în condițiile în care orașul se confruntă de câțiva ani cu o criză a locurilor în creșe, grădinițe și școli.
Când a apărut ideea de Teach, multe mame au fost reticente să-și aducă copiii la grădiniță în centrul de refugiați. Aveau o imagine greșită despre spațiu. Apoi au văzut că e curat, colorat, mai frumos decât în alte grădinițe pe care le-au vizitat. Și s-au înscris, îmi povestește Olga după prima ședința cu profesorii.
La mijlocul lunii mai funcționau deja două grupe a câte 15 preșcolari, cu 4 educatoare, din care una specializată.
M-a stors de energie și m-a umplut de iubire, concluzionează Olga când privește înapoi la cea mai aglomerată perioadă din viața ei.
Pentru Andreea Vrînceanu, coordonatoarea centrului de refugiați, cea mai aglomerată perioadă din viața ei continuă și acum. Ea a fost omul din teren care a coordonat logistica pentru programul gestionat de Olga online și s-a străduit să obțină fonduri pentru educatori și profesori. Apoi a transformat proiectul de after-school într-o misiune ambițioasă de a înființa o școală.
VIKA: „Alte femei nu au ajutor cu copiii, așa că am vrut să dau ceva înapoi și să le ajut”
E o dimineață de primăvară târzie în centrul de refugiați. În centru locuiesc în jur de 50 de persoane, dar, în afara dormitoarelor, s-au constituit diferite programe de sprijin, formale și non-formale, care țin spațiul aglomerat.
Centrul a primit certificarea Punct Albastru (Blue Dot) din partea Unicef, ca parte a unei rețele de sprijin, alături de centrele de la granițele cu Ucraina. Săptămâna asta sunt programate mai mult de zece vizite oficiale ale unor organizații umanitare. Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) recrutează personal pentru birourile recent deschise în CATTIA. Centrul de Integrare pentru Migranți primește cereri pentru sprijin financiar, iar la biroul de înregistrări al Direcției de Asistență Socială mai mulți refugiați sosiți recent din sudul Ucrainei își pregătesc actele.
Printre pașii grăbiți din lobby-ul clădirii, în fața unei săli pe care scrie Copy Center, se aliniază cuminți 10 perechi de papucei. În sală, 10 copii între 2-4 ani se joacă desculți pe mocheta gri. Educatoarea, o femeie tânără și zâmbitoare îi aduce la măsuța de activități și le pune în față câte o plastilină colorată. E activitatea lor preferată, îmi povestește ea. Iar cel mai mult se bucură când creațiile lor ajung în mâinile părinților. Pentru mine e cel mai frumos job pe care aș putea să-l am. Primim feedback bun de la părinți, copiii sunt fericiți. La sfârșit te iau în brațe cu mânuțele lor mici și îți zic că mai vor să stea cu tine.
Viktoria Masalova are 35 de ani și este din Dnipro, un oraș industrial din centrul țării, cu o populație de un milion de locuitori. Înainte de pandemie, a lucrat la McDonalds, apoi a intrat în concediu de maternitate pentru al treilea copil. S-au mutat într-o casă la țară, soțul ei și-a deschis o afacere online. Apoi a venit războiul.
A ajuns în România împreună cu soțul ei și cu cei trei copii pe 19 martie. Timp de trei luni au locuit toți cinci într-o cameră de hotel din centrul Brașovului. Veneau aproape zilnic la centrul de refugiați, aflat la marginea orașului, ca să aibă un pic de spațiu și să-și vadă fiecare de ale lui.
E un loc minunat, copiii au mulți prieteni și își umplu ziua cu activități creative. Noi îi ajutăm pe ceilalți. Mereu e ceva de făcut aici. E o șansă pentru noi.
Pe lângă job-ul de educatoare, Vika face voluntariat pe diferite posturi la CATTIA. Uneori e ghid pentru cei nou-veniți, alteori bucătar sau manager de depozit. Mereu e ceva de făcut. Recent a amenajat un colț de croitorie și îi învață pe oameni să-și repare hainele. Azi reamenajează un depozit cu jucării în timp ce soțul ei construiește pereți falși pentru noi clase care vor fi amenajate în clădirea centrului.
Familia Masalov a fost printre primele care și-au înscris copiii la grădinița non-formală. Miroslav, băiatul mai mare, de 6 ani, participase deja la activitățile în română, însă frații mai mici nu aveau răbdare pentru că nu înțelegeau limba. Fetița cea mică, Melania, nu împlinise încă 2 ani, așa că, de cele mai multe ori, rămânea și Vika în clasă și le ajuta pe educatoare. Când lipsea una dintre ele, Vika îi ținea locul.
Sunt privilegiată că am putut să vin cu soțul. Alte femei nu au ajutor cu copiii, așa că am vrut să dau ceva înapoi și să le ajut pe ele.
Vika e ca o floare a soarelui. O vezi de obicei plutind printre birourile circulare, cu rochii înflorate și cu un zâmbet cald. Dar dorul i se citește în privire.
Le-a fost greu să părăsească Ucraina. Părinții lor au refuzat să-și abandoneze casa. Frații și surorile au insistat că trebuie să rămână împreună oriunde ar fi. Prietenii în schimb, i-au încurajat să plece. Au discutat despre plecare în fiecare zi de la începerea războiului. Chiar și când rachetele vâjâiau deasupra lor și suna alarma antiaeriană, tot nu erau hotărâți.
Mult timp nu ne-a venit să credem că începuse războiul. O săptămână întreagă am fost într-o stare de amețeală, amorțeală, de parcă timpul s-ar fi oprit și tot ce era în jurul nostru i se întâmpla altcuiva, era departe de noi, în afara noastră. De fiecare dată când suna sirena, fugeam în beci unde credeam că suntem în siguranță. Dar asta e doar o iluzie. Ne speria gândul de a pleca în necunoscut, ne speria și gândul de a rămâne sub rachete.
Denis, soțul ei, a încurajat-o să plece singură. El voia să rămână. Încă nu era clar în ce condiții pot pleca bărbații.
Nici prin gând nu-mi trecea, mi-ar fi fost imposibil să mă descurc într-o țară străină fără el.
Apoi, când au aflat că un bărbat cu trei copii poate părăsi țara în mod legal, au luat decizia să plece. Toate lucrurile lor erau deja împachetate în mașină. Pe 18 martie, la ora 8 dimineața, ne-am îmbrățișat părinții și am plecat.
Cel mai greu i-a fost lui Miroslav, băiatul cel mare. Mi-a zis că dacă plecăm, sigur nu ne vom mai întoarce niciodată.
Roman, Yuriy, Jan și Mykola, frații ei, au rămas acolo. Fiul lui Roman, fratele mai mare luptă în armată. Familia lui Jan a plecat în Germania cu o săptămână înainte de ei. Mykola și Yuriy au rămas în Ucraina cu familiile lor. Femeile nu vor să plece fără soți. Respect decizia fiecăruia și îmi fac griji în fiecare zi pentru viața lor. E oribil. Ce au văzut, ce au simțit în lunile astea nu poate fi descris în cuvinte.
MARINA: „Noi aveam nevoie de o preocupare, copiii aveau nevoie de timp petrecut cu folos, nu urmărind știrile”
La capătul celălalt al holului, într-o sală cu o balenă mov pictată pe perete, grupa mare (copii de 4-6 ani) învață deja noțiuni de scris și matematică, ca să fie pregătiți pentru școală. Totuși, activitățile lor preferate rămân cele artistice. Cu fiecare sărbătoare, observ cum clasa lor mai capătă un strat de culoare.
Primele urme sunt din 8 martie, când au pictat flori din hârtie împreună cu voluntarii români. Alt colțișor e decorat cu ouă de paști, pui și iepurași. Un geam a fost îmbrăcat în culorile toamnei, altul deghizat de Halloween. La intrarea în clasă, vara a lăsat în urmă o floare a soarelui din hârtie creponată, ușor șifonată.
Pe tot parcursul verii, echipa centrului a încercat să găsească metode de finanțare pentru a plăti profesorii voluntari. În fiecare conversație, era primul lucru pe care insistam, povestește coordonatoarea centrului. În primă fază, după trei luni de voluntariat, a reușit să obțină un salariu part-time pentru cele patru educatoare, cu sprijinul UNICEF.
În curând se vor adăuga fulgi de zăpadă, reni și cadouri. Copiii și-au făcut deja liste pentru Moș! Le plac mult sărbătorile, îi încântă să decoreze și să se costumeze, îmi povestește Marina Nekrasova, una dintre educatoarele copiilor.
Marina a ajuns în România pe 22 martie 2022 împreună cu cele două fiice ale ei, Darina și Veronika. Înainte de război lucra ca office manager la o firmă din Harkiv. Se ocupa de contracte, facturi și în general de bunul mers al lucrurilor. Acum este educatoare la grupa mare și profesoară de educație fizică la centrul de refugiați.
La ora 13 se deschid ușile claselor și copiii se strâng în mijlocul open space-ului unde iau masa. Meniul zilnic este unul special, oferit de o firmă de catering care gătește și pentru alte grădinițe din oraș. Meniul dedicat copiilor fost un argument în plus pentru părinți să îi înscrie la grădinița non-formală din CATTIA.
Marina crede cu tărie că mâncarea sănătoasă și sportul îi păstrează sănătoși atât fizic, cât și psihic. Când s-a înscris în programul de voluntariat ca profesoară de sport, și-a propus să-i învețe pe copii aceste principii, de mici. Este ce am crezut eu că pot aduce în plus. Voluntariatul ne-a luat gândul de la război și ne-a făcut să ne simțim utili unii altora. Ne-am făcut colegi noi, prieteni noi. Am ajutat copiii. Și ei pe noi, mărturisește Marina.
Marina s-a alăturat proiectului educațional de la CATTIA încă de la început. Prima dată ca profesoară de sport, apoi ca moderatoare a grupului pentru grupa de vârstă în care era fiica ei, apoi și ca educatoare pentru grupa mare. Mi s-a părut o idee foarte bună atât pentru noi, cei care aveam să devenim profesori, cât și pentru copii. Noi aveam nevoie de o preocupare, copiii aveau nevoie de timp petrecut cu folos, nu urmărind știrile.
Fetele ei, de 6 și 4 ani, au fost primele beneficiare ale programelor educaționale, începând cu cele oferite de voluntarii români. Marina le-a trimis la toate activitățile disponibile pentru că voia cu orice preț să le țină mintea ocupată.
Au plecat din Harkiv după 10 zile de la începerea războiului. În acest timp, în oraș au avut loc bombardamente puternice. Au fost distruse clădiri din mai multe zone rezidențiale, din apropierea gării și centrul orașului unde se află cea mai mare piațetă publică din țară (Piața Libertății). A fost bombardată și grădina zoologică din oraș, locul în care își petreceau weekendurile Marinei și familia ei. Multe animale au murit, unele din cauza exploziilor, altele încercând să evadeze.
În a zecea zi, Marina nu a putut dormi deloc din cauza zguduielilor provocate de explozii. Mi se părea că fiecare explozie e mai aproape de noi. Nu aveam curent. Era foarte greu să stăm cu copiii în beci, în frig, la lumânări, povestește ea.
De dimineață a început să strângă lucrurile ei și ale fetelor. Părinții ei erau speriați. Pe de o parte le e era frică să le lase să plece. Pe de altă parte, știau că e periculos să rămână. N-au zis nimic, doar au plâns.
Inițial s-a gândit să meargă spre Polonia, dar circulau vești că este extrem de aglomerat. Și-a luat un timp de gândire la niște rude în vestul Ucrainei, dar după două săptămâni în care stătea cu frică de fiecare dată când fetele ieșeau să se joace în curte, s-a hotărât să plece spre România.
Când am ajuns la CATTIA, am găsit siguranță, informații, mâncare, haine. Acum, este a doua noastră casă.
Totuși, fiicele ei o întreabă în fiecare zi când își vor vedea animalele de casă. Aveau porcușori de Guineea, iepuri și o pisică pe care o iubeau mai mult decât orice. Marina evită răspunsul, pentru că știe că nu va fi curând. Între timp, încearcă să le ofere aici ce poate mai bun.
De curând, i-a luat Darinei un hamster. Ultima oară când am văzut-o, fetița avea o familie întreagă de rozători pufoși pe care îi distribuia printre prietenii ei din din centrul de refugiați.
Marina strânge masa după copiii mici, schimbă o privire cu fetele ei și începe să-și facă încălzirea în drum spre sala unde va ține ora de sport pentru copiii de școală primară. „Раз, два, три, четыре… Раз, два, три, четыре…” („Un, doi, trei, patru… Un, doi, trei, patru…”)
Jumătate de an mai târziu, proiectul a obținut sprijin din partea unor organizații umanitare, acum există proceduri, contracte și salarii. După luni de voluntariat, CATTIA a primit o finanțare de 500.000 de euro din partea organizației World Vision pentru a dezvolta componenta educațională a centrului. În noiembrie, au fost angajate 23 de persoane și aproape toate spațiile din centrul de refugiați au fost transformate în săli de clasă pentru copiii ucraineni.
În partea a doua o vei cunoaște pe Andreea Vrînceanu, coordonatoarea centrului de refugiați, și vei afla cum a ajuns să transforme un centru de prim-ajutor într-un centru integrat în care învață în prezent peste 200 de copii de toate vârstele.
Material realizat cu sprijinul unei burse din cadrul proiectului „Consolidarea rezilienței democrațiilor vestice ca reacție la războiul din Ucraina și la consecințele acestuia la nivel european și mondial” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova.
