Numărul ucrainenilor care au fugit din calea războiului a ajuns pe 15 martie la aproximativ 3 milioane. Jumătate dintre ei sunt copii. Asta înseamnă că un copil a devenit refugiat aproape în fiecare secundă de când a început războiul. E criza refugiaților cu cea mai rapidă creștere din Europa de la Al Doilea Război Mondial încoace.
Peste 300.000 de oameni au trecut granița din Ucraina în Republica Moldova, cea mai săracă țară din Europa, cu o populație de sub 3 milioane de locuitori. O treime dintre ei au rămas aici, datorită asemănării dintre cele două culturi, și mai ales, pentru că multă lume vorbește limba rusă. Guvernul Moldovei are nevoie de aproximativ 25-30 euro pe zi pentru fiecare persoană refugiată și a cerut ajutor Uniunii Europene. Germania va aloca Republicii Moldova 3 milioane de euro și atât Germania, cât și Franța au promis că vor prelua câte 2.500 de refugiați ucraineni din Moldova.
Am fost la granița de la Palanca și la Chișinău pentru a scrie atât despre oamenii care au reușit să scape de gloanțe, cât și despre cei care îi primesc.
„Noi n-am vrut să ne ducem fără de soțul. Fetița n-a vrut să-l lase pe papa în Ucraina”, îmi spune într-o română poetică Elena Iliescu, o femeie de 40 de ani din orașul Ciornomorsk, aflat la 66 de km de Palanca. E sâmbătă, 12 martie, la prânz, iar ea și fiica ei, Dașa, în vârstă de 7 ani, abia au pus piciorul pe „pământ pacifist”. Se află în Palanca, Republica Moldova, un sat cu sub 2.000 de locuitori din estul țării. În jurul lor sunt mame, copii, bunici, căței, trolere, ghiozdane, pungi de rafie, cutii de carton, plase cu jucării, trotinete pentru copii.
De 17 zile încoace, de când a început războiul, Elena și Dașa au tot amânat ziua asta. Mai întâi au încercat să se obișnuiască cu faptul că școala s-a închis. Apoi cu magazinele și apoteca (farmacia) care trăgeau obloanele la 4-5 după-amiaza. Sau cu faptul că în orele în care erau deschise, se întorceau de la cumpărături tot cu mâna goală. „Dacă suna sirena trebuia să lăsăm producțiile la magazin și să fugim”. Cu faptul că din ce în ce mai mulți prieteni, vecini și rude plecau din țară.
După două săptămâni și jumătate de spaimă, Dașa sărea tot mai des din pat din cauza sirenelor. „Fetița rău doarme”, a observat mama. Și femeia devenise din ce în ce mai stresată încă din prima săptămână de când în apropierea orașului lor cu ieșire la Marea Neagră avuseseră loc bătălii navale. Se afla înaintea uneia dintre cele mai grele decizii din viață. S-a consolat cu ideea că are un frate și mai multe rude care locuiesc la Chișinău și a început să împacheteze. „În bagaj ne-am luat hăinuțe, am luat olecuțică de jucării, olecuțică de mâncare și fsio (gata)”. Mai departe nu știe ce va fi. „Mă gândesc numai că războiul ista să treacă și să nu mai fie niciodată”. Și să se reîntâlnească cu soțul său.
De la graniță, mai mulți voluntari și polițiști îi conduc pe oameni spre un microbuz galben pe care scrie „Transport elevi” și îi ajută cu bagajele. Microbuzul îi duce la Punctul de Informare aflat la câteva minute distanță, unde alți voluntari împart într-un cort ceai, cafea, pâine cu salam, turtă dulce, covrigei, mere, biscuiți, iaurturi, vorbe bune și informații despre transport. Mai multe autobuze oferă curse gratuite sau contra cost către Chișinău, România, Polonia sau Cehia. Într-un cort de lângă, două radiatoare încearcă să facă față fără prea mare succes. Afară sunt câteva grade sub zero și înăuntru se ghemuiesc pe bănci de lemn copii, tineri și mame, unii cu pături pe ei. În capătul cortului e un spațiu de joacă unde copiii și adulții se descalță când intră.
Împreună iaca ajutăm lumea
-Mama, ce au pățit, de ce e multă lume? De ce sunt copilași speriați?, a întrebat-o Jeni, o fetiță de 5 ani din satul Brînza, raionul Cahul al Republicii Moldova, pe mama ei în primele zile de conflict.
-În țara lor e război, de aceea vin încoace, i-a răspuns Iuliana Hâncu fiicei ei, care încă nu e la școală.
Femeia de 23 de ani urma niște cursuri de croitorie și s-a gândit că ele pot aștepta, însă oamenii, nu. „De ce să nu ajut cu forță de muncă, să îndrumez? Că mai mult nu pot să fac. Am venit cu fiica mea de cinci ani și, împreună, iaca ajutăm lumea.” Fetița se joacă cu ceilalți copii cu ursuleți de pluș sau păpuși, colorează și comunică prin semne, pentru că nu știe nici ucraineana, nici rusa. „Pentru dânsa e un șoc fiind alți copii refugiați, speriați și le dă o mână de ajutor”, spune Iuliana.
„Era foarte dezastru, mulți decedați și case distruse, oameni răniți”, rememorează Nastia, o tânără de 18 ani, cu o eșarfă mov pe cap, realitatea din orașul ei, Nikolaev. „Bombardează noaptea, sunt foarte multe incendii. Străzile și casele se transformă în dezastru”, continuă ea. Și-a luat fratele care are exact jumătate din vârsta ei, și-au lăsat tatăl în urmă și au pornit spre Italia unde îi așteaptă o mătușă și mama care era la lecuire (tratament). Nastia visa să studieze actoria în Harkiv, însă între timp orașul a devenit unul dintre cele mai bombardate din Ucraina, iar universitatea a fost distrusă. Acum nu are alte planuri. Deocamdată are grijă de fratele ei, să nu îi fie frig și foame prea mult timp. Îl învelește cu o pătură în timp ce mănâncă cu poftă pilaf și cârnați calzi.
Pentru că tânăra vorbește rusă și ucraineană, ne traduce Vasea Znacoven, un voluntar de 19 ani, membru al unei biserici penticostale, care atunci când nu aleargă dintr-o parte în alta să-i ajute pe oameni, le cântă la chitară.
„Ucrainenii ne mulțumeau și nu se așteptau la poporul vecin să îi ajute așa. Și nici noi nu ne așteptam să ne mobilizăm așa”, spune Dan Gherman, voluntar la Moldova for Peace, care îi ajută pe oameni cu informații legate de transport. „Eu personal primesc energie pozitivă, deși dorm doar câte două ore.”
Acolo unde voluntarii nu pot fi de folos, intervin terapeuții. Eduard Savin, psiholog în cadrul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență al Republicii Moldova, le oferă sprijin adulților și copiilor care îi cer ajutorul. „Chiar azi a fost o doamnă cu o copilă de 12 ani. Copilașul ține ură pe persoanele care au creat acest război”, spune el. După ce a ascultat fetița vorbind despre cât de greu e să îl înțeleagă pe omul care a dat drumul ororii și despre faptul că nu o să-și mai vadă prietenii și rudele, a încercat să-i cultive speranța. „I-am explicat copilașului că trebuie să se axeze pe încredere și că trebuie să o ajute pe mama și pe sine însuși. Să nu lase mâinile în jos și să găsească sursa din care să extragă emoțiile pozitive. I-am spus că are posibilitatea să vadă țări noi, oameni noi, cu mămica împreună. Cine știe dacă altă dată avea posibilitatea.” Fetița urma să plece împreună cu mama la rudele lor din Germania.
Pentru ofițerul Daniel Mazepe, 30 de ani, e prima zi când îi întâmpină pe refugiații ucraineni la Palanca, până acum a fost repartizat în alte locații. „E un moment emoționant când persoana vine de la frontieră încrezătoare. Și în prima clipă în care întrebăm vă pot ajuta cu ceva? încep a plânge și parcă au nevoie să fie strânși în brațe și să plângă ca la un părinte”, spune el. „Oameni de 50-60 de ani”, continuă.
Și-au dat seama că nu sunt pregătiți să plece în lumea mare
Angela, o femeie de 37 de ani, care a venit împreună cu fiul de 1 an și jumătate și alte rude din Odesa în urmă cu trei zile, se întoarce acum în Ucraina. „Ne întoarcem înapoi, nu avem încotro, suntem dependenți de bărbați și nu ne putem întreține financiar, suntem nevoiți să ne întoarcem”, spune Angela în rusă. „Plânge copilul, vrea acasă. Acolo e casa noastră”, continuă. În cele trei zile de refugiu în Republica Moldova au fost cazați într-un spital care a devenit centru pentru refugiați.
Ca Angela mai sunt mulți. Aproximativ 1.000 de refugiați ucraineni intraseră în Republica Moldova, vineri, 11 martie după-amiază, și aproape de două ori mai mulți se întorseseră în Ucraina în aceeași zi, potrivit ofițerilor de la granița Palanca.
„Mulți s-au pornit, dar și-au dat seama că nu sunt pregătiți să plece în lumea mare și se întorc acasă”, spune ofițerul Mazepe. Printre cei care au reușit inițial să fugă dintre gloanțe și acum se întorc în Ucraina se numără și oameni care au plecat în primele zile de război, cu puține bagaje și acum se întorc să își mai ia din lucruri.
Asta e cel mai greu, psihologic
În Chișinău, oamenii din Ucraina sunt cazați în complexe sportive, cămine studențești, hosteluri, spații de expoziții, un fost complex de distracții, în sinagogi, biserici, în casele oamenilor etc. La Moldexpo, echivalentul Romexpo din Chișinău, locuiesc temporar aproximativ 100 de persoane, majoritatea mame cu copii, dar și cupluri de bătrâni. Unii sunt aici de când a început războiul și așteaptă să se întoarcă acasă, alții stau doar câteva ore sau zile până când au transport înspre o altă țară unde au familie sau unde se avântă să ia viața de la zero fără să cunoască pe nimeni.
Spațiul de la Moldexpo e compartimentat în mici cabine, pentru că e un fost centru Covid. În fiecare compartiment e câte un pat și, în loc de ușă, o perdeluță. Pe hol aleargă copii, o fetiță se leagănă pe un căluț de jucărie, la o masă câțiva copii colorează, sub supravegherea Anei Josan, 66 ani, de la Pretecția Copilului Chișinău.
„Încercăm să nu le insuflăm modul de joacă. Se joacă după preferință, colorează dacă vor, pleacă când vor. Psihologii ne recomandă să facă din proprie inițiativă ce doresc”, spune Ana Josan, originară din Dubăsari, Transnistria, care știe bine cum arată urmările războiului asupra copiilor. Fiicele ei aveau doar 10 și 14 ani când a început războiul în 1992. „Ne-a bombardat casa. Soțul meu a fost comisar și a fost arestat. Fetele mele au avut mari consecințe”, povestește. Vocea îi scade și îi dau lacrimile. „Una din ele se uda în pat la 10 ani, jumătate de an a făcut tratament să scape. Fata mare a stat și în spital la neurologie. Consecințele au fost mari.” Fetele sunt acum mai bine, iar soțul încă trăiește, și împreună au auzit cum începe încă un război. „Pe 24 februarie, am auzit la 6 dimineața din Stăuceni (n.r.: 3 kilometri de Chișinău), zgomote puternice, chiar și geamurile făceau zgomot. Am spus soțului: bombardează!”
Acum se uită la mamele singure din centru care au fugit cu copiii și i se rupe inima. „Eu îmi imaginez așa: dacă au venit cu soții e o treabă. Eu nu-mi imaginez cum stau ele așa. O gospodărie a rămas acolo, soțul a rămas acolo. Cum stau ele așa singure și nu se știe ce o să fie. Asta e cel mai greu, psihologic.”
Spre deosebire de Moldexpo, la arena sportivă „Manejul de Atletică Ușoară” din Chișinău, duminică 13 martie, sunt cazați aproximativ 100 de refugiați ucraineni la comun, pe paturi de campanie cu saltele de grosimea a două mâini împreunate. Pe un perete sunt câteva radiatoare mari, însă prea puține pentru o sală de sport de asemenea dimensiune. Mamele alăptează, fac biberoane cu lapte praf, altele dau cu mătura, iar copiii se joacă în frig.
95% dintre oamenii de aici sunt de etnie romă. Potrivit Marinei Buga, șef adjunct la Direcția Generală Asistență Medicală și Socială, împărțirea refugiaților în spațiile de cazare disponibile se face în funcție de „comunitate”, nu de etnie. În aceeași zi, în clădirea unui spațiu de distracții disfuncțional din incinta fostului cinematograf Patria LukOil sunt zeci de paturi goale, cu saltele groase, în țiplă.
Pe un pat de campanie din complexul sportiv Manejul, Kireș, o bunică în vârstă de 74 de ani din Odesa, așteaptă de 4 zile ca fiica ei care a ajuns în Ungaria să îi trimită pașaportul pe care l-a uitat la ea sau să primească unul nou de la Ambasada Ucrainei. Cealaltă fată care e cu ea ne arată poză cu pașaportul pe telefon. Bunica a fost oprită în vama Sculeni în timp ce voia să intre împreună cu copiii și nepoții din Republica Moldova în România. A plecat de acasă mai mult de gura lor. „Vreau să se termine războiul și să ne întoarcem în Odesa. Vreau acasă. Sunt bătrână și bolnavă”.
Într-o încăpere din curtea sinagogii „Agudath Israel” din Chișinău, Liubov Antonovna, în vârstă de 82 de ani, așază un dosar plin cu documente deasupra unui suport cu rufe întinse la uscat. În urmă cu 15 ani plănuise să se mute în Israel împreună cu soțul care era evreu, însă acesta s-a îmbolnăvit și s-a stins din viață. Ea are acum dreptul de a locui în Israel, fiind văduvă de evreu și se află în proces de obținere a vizei. După ce a început războiul, i-a fost greu să își lase casa din Kiev și să se avânte spre o țară a cărei limbă nu o cunoaște și unde „au și ei conflictul lor”. Are însă o nepoată acolo, care o așteaptă cu drag. O parte din ea își dorește să se întoarcă în Ucraina, iar cealaltă se împacă cu gândul că plecarea în Israel va fi în memoria soțului. „Îi voi îndeplini visul fără el.”
