Vorbesc cu o prietenă. E voluntară într-o tabără de tranzit pentru refugiații ucraineni care fug din calea atacului Rusiei, aflată în Gara de Nord, gara principală din București. O întreb dacă pot să ajut. Îmi spune că după ora 10 seara mulți voluntari iau metroul spre casă, însă ucrainenii continuă să sosească, așa că mă înscriu la tura de noapte. 

În spațiul central al gării se află un cort albastru administrat de Primăria Municipiului București. Acolo voluntarii primesc veste galbene cu steagul ucrainean, iar traducătorii veste portocalii. Aproape toți voluntarii sunt din România, iar majoritatea traducătorilor din Moldova și Ucraina.

La cort îmi scriu numele pe o foaie dintr-un clipboard, iar tipii de la primărie îmi cer buletinul. Scot un pașaport arătos, britanic, pe zece ani. În timp ce-l deschid ca să le arăt datele, mi se-mprăștie mizerie pe poză. Îmi mai pică un strop de jeg și pe spate. Mă uit în sus. Un porumbel zburătăcește printre grinzile ruginite.

- Aveți noroc, zice unul dintre tipi și îmi întinde un șervețel umed ca să-mi șterg căcatul de pe față.

În martie, când am sosit eu, oricine putea să se înscrie voluntar. Treaba noastră era să-i întâmpinăm pe ucrainenii care se dădeau jos din trenuri și autocare, să le ducem bagajele, să-i întrebăm dacă au unde să stea și să le găsim cazări cu ajutorul brigăzii de pompieri. Dacă refugiații doreau să plece mai departe, îi ajutam să-și cumpere bilete de tren. Un voluntar ucrainean mi-a zis: „E ca un joc pe calculator. Trebuie să explorez terenul, să găsesc oamenii, să-i livrez în altă parte și să rezolv probleme.”

- Dar cine te răsplătește?, l-am întrebat.
- Trebuie să mă răsplătesc singur.

Majoritatea ucrainenilor trec granița prin nord sau prin sud-est. Când ajung cu trenul, peroanele sunt în beznă. În acoperiș sunt spărturi. Stâlpii de beton care susțin clădirea se fărâmă. Pasagerii care ies din vagoane se străduiesc să nu cadă pe scări. Aproape toți par pierduți și confuzi.

Voluntarii umblă în sus și-n jos pe peron strigând „ucrainenii?” sau „Ucraina?”, dar dacă nu ne răspunde nimeni, cum îi recunoaștem? Unul dintre semne e dacă pasagerii au prea multe bagaje ca să se descurce singuri cu ele. Un alt indiciu e dacă duc pisici sau câini, fie în transportoare de plastic sau în lesă. Uneori au valizele stricate. Roțile nu se mai învârt. Mânerul e franjuri. Cadrul din sârmă s-a desprins de pe margine și flutură periculos. Mă întrebam odată de ce nu aruncă oamenii valize, chiar dacă sunt stricate. Dar pentru cei care trăiesc în centrul Europei e o chestie de bun simț. Pentru că s-ar putea să vină o vreme când avem nevoie de ele, iar o valiză stricată e mai bună decât nicio valiză.  

„Nu pot să mă gândesc la ură”

Majoritatea refugiaților vin din orașele sudice Odesa, Melitopol și Nicolaev, care au fost bombardate de Rusia. Alții sunt din Kyiv, dar tranzitează pe la aeroport. Mai sunt și mulți din zona din jurul Cernăuțiului, care a făcut parte din România între 1918 și 1939. Mulți s-au dus spre sud pentru că există o legătură istorică, chit că a supraviețuit cu greu generațiilor. 

O femeie de 60 de ani se îndreaptă către Budapesta. Un voluntar moldovean află că e din Cernăuți și o întreabă pe rusește:

- Nu vorbiți românește?
- Nu, zice femeia. N-am învățat niciodată.
- Deloc?
- Nimic, în afară de „drum bun”.

Mulți copii nu spun nimic. Văd o femeie care ține de mână un băiat de vreo opt sau nouă ani, în timp ce se îndreaptă către un microbuz care-i va duce la o cazare. Eu car bagajele. Ea se ține după pompieri. Băiatul nu vorbește. N-am văzut niciodată pe nimeni să țină pe cineva mai strâns de mână. Fiecare mușchi e încordat. Nu o să-i dea drumul. Nu cred că vrea să-i dea drumul vreodată.

Mulți se îndreaptă către Germania, Bulgaria și Slovenia. Vreau să le pun întrebări. Ești din Kyiv, spune-mi, te rog, despre masacrul de la Bucea. Ești din sud, ce se întâmplă cu asediul de la Mariupol? V-ați ascuns în adăposturi subterane? Soții sau tații voștri sunt pe front? Parte din mine vrea să le scuture pe aceste victime ale istoriei. În ziua în care rușii bombardează gara din Kramatorsk, întreb un ucrainean dacă a văzut ce s-a întâmplat.

- Da.

Sunt cât pe ce să întreb mai multe. Nu pot. Nu mai există cuvinte. Ei fug de război. Ei urăsc războiul. Ei nu vor să vorbească despre război. Ăsta este singurul loc unde nu vorbim despre război.

Când întreb un alt ucrainean dacă-l urăște pe Putin, îmi spune:

- Nu pot să mă gândesc la ură. Doar la ce am de mâncare și unde pot să locuiesc.

Au nevoie de un pat astăzi și de un pat mâine, pentru ei și copiii lor. O cameră încălzită și mâncare. Au nevoie de Internet. Pisicile lor trebuie să nu mai tremure și să nu mai vomite. Câinii lor trebuie să se liniștească. Tot restul este zgomot. 

Nu le poți refuza ucrainenilor mâncarea

Principala casă de bilete e acum un punct de tranzit pentru refugiați. E plină de scaune negre de birou, dintre care unele s-au rupt și-s acoperite de păr de pisică, precum și de șezlonguri pliante pentru cei care vor să doarmă. Într-un colț e un covor verde cu un oraș de desene animate, jucării de pluș și Lego pentru copii. În spatele zonei de joacă sunt desene pe care le-au făcut copiii cât au stat aici: unicorni și stele, delfini, copaci, inimi și steaguri ale Ucrainei. Aici sunt mesele cu mâncare, băuturi și produse de igienă gratis pentru refugiați. Sunt porții ambalate de paste cu busuioc proaspăt, pulpe de pui și cașcaval pane, care pot fi încălzite la microunde, sticle de apă și pachete de Eugenia, croissante Magic și M&Ms. Când ajung într-o seară, găsesc un maldăr de exemplare din Vechiul Testament lângă un coș cu mere și banane. Au coperți din piele neagră. Titlul e scris în patru limbi: italiană, engleză, franceză și germană. Nu în ucraineană. Nu în română. Nu în rusă.

Intră o mamă ucraineană cu cei doi fii adolescenți ai săi și cere o sacoșă. Îi întind una și o umplu cu batoane de ciocolată Rom, chifle, suc de portocale și câteva porții de mâncare, iar eu mă întreb dacă nu ia prea mult. Îmi fac griji că n-o să ajungă și pentru ceilalți, deși familia asta pare înfrigurată și înfometată. Sunt convins că n-o să irosească mâncarea. Și totuși pare prea mult. Dar mă abțin să zic ceva. Oricine cunoaște istoria acestei regiuni din anii ‘30 ar trebui să știe că a le refuza ucrainenilor mâncare nu e doar imoral, ci mai și perpetuează un păcat al istoriei pe care Europa încă nu l-a ispășit.

Uneori refugiații sunt furioși. Uneori sunt enervanți. Dar mai există și o trăsătură comună iluzorie, care vine atât din traumă, cât și din fantezie. O voluntară îmi spune că vorbea cu o familie din Ucraina care se îndrepta către Elveția. I-a întrebat dacă au rude sau prieteni acolo. Nu, a venit răspunsul mamei. Aveți de muncă acolo? Nu, a spus mama. Atunci de ce vă duceți? Pentru că am văzut poze cu peisajul și era superb. 

O altă femeie intră la casa de bilete, eu îi fac un ceai, iar ea mă întreabă dacă există cineva care-i poate preda engleza gratis unei prietene de-ale ei. Niște grupuri religioase oferă așa ceva. De ce vrea să învețe?, o întreb. Femeia trebuie să învețe engleză pentru că vrea să se ducă în Australia și a aflat că în Australia vorbesc engleză.

Port o lungă discuție cu o femeie manager de birou din Kyiv, în care ea se gândește la diferitele locuri din Europa unde ar putea să ajungă. Se gândește Franța. „Am ascultat pe telefon dezbaterea prezidențială dintre Macron și Le Pen”, îmi spune. „N-am înțeles o iotă, dar limba e așa frumoasă.”

Nu e vina lor. Mulți nu ieșiseră niciodată din țară. Nu sunt siguri de limitele lucrurilor posibile și imposibile pentru ei ca refugiați. Nu le sunt clare. Ca să fiu sincer, nici nouă nu ne sunt clare.

Gara care se umple de apă când plouă

Gara de Nord e un loc mizerabil. A fost dintotdeauna un loc mizerabil. Pe vremuri, era un loc înfricoșător, nesigur, murdar și mizerabil. Acum e mai sigură și mai curată, dar tot e înfricoșătoare și mizerabilă. În trecut aici am fost jefuit și tot aici am încasat pumni. Noaptea, pasagerii nu văd unde sunt. Signalistica e neclară. Toți cei cărora le dă mâna sunt ascunși în spatele ferestrelor de la ghișeele de bilete, ceea ce îngreunează comunicarea. Ori de câte ori voluntarii sunt în spațiul central, vin la noi călători oarecare și ne întreabă de următorul tren către Craiova, unde să schimbe bani sau de unde se ia autobuzul către Piața Obor. Pentru că purtăm veste reflectorizante cred că suntem serviciu de informații.

Când plouă, sunt atâtea găuri în acoperiș încât spațiul central se umple de bălți. Teoretic, în gară e interzis fumatul. Dar în toate colțurile, în spatele fiecărui chioșc și pe toate peroanele, aproape toată lumea fumează. În fața intrării principale se ceartă vagabonzi beți. Persoanele fără adăpost stau la coadă să primească supă și sandvișuri gratis dintr-un van. Afară, pe pervazuri, băieți cu ochii roșii în geci soioase se chircesc peste pungi cu diluant de vopsea din care inhalează ca să se amețească. Când preiau niște bagaje ale unei familii de ucraineni de pe Calea Griviței, ca să le duc la hotelul MyContinental, un tip cu părul vâlvoi și fața murdară dă din cap la mine, în timp ce-și târâie un picior rupt, și urlă: „O să-ți sparg ochelarii! O să-ți sparg ochelarii!”

În noaptea de Vinerea Mare, când intru în gară, un bărbat se apropie de mine. Îi lipsesc dinții din față și poartă cușmă de cioban, destrămată la spate. Îmi prezintă o cutie de plastic în care se află un dildo roșu uriaș.

- Vrei?, mă întreabă pe românește.

Nu mi-e clar dacă vrea să mi-l vândă sau sugerează să-l folosim împreună. Dintre aceste două variante, sper că e vorba de prima. În orice caz, îi refuz oferta.

- Nu, mulțumesc. 

Cât fac ceai în sala de bilete, intră două femei cu păr lung și creț, care zâmbesc larg. Au stetoscoape la gât și poartă niște rucsacuri mici. Într-o engleză bună, îmi explică că sunt asistente medicale de la o organizație caritabilă din Israel.

- Am venit să vedem dacă are cineva nevoie de noi, spune una dintre ele.

Mă uit la refugiații din încăpere. Unora le e frig, alții sunt triști, iar alții sunt îngrijorați, dar au mâncare, haine și nu sunt bolnavi.

- Există oameni în gara asta care au nevoie de ajutorul vostru, le spun, dar nu sunt ucraineni.

Mai multe opțiuni ca-n America

Când ajung la zece seara, un tip bărbos între două vârste le dă refugiaților mâncare și de băut. E Troy și în Indiana îi ajută pe cei defavorizați să-și găsească de muncă. A zburat câteva mii de kilometri ca să ajute. Stă lângă boilerul uriaș și face ceai pentru refugiați. Sunt multe cutii de ceai acolo. Refugiații se pot servi. Treaba noastră e să turnăm apă fierbinte și să le-o oferim. Ei pot să aleagă între ceai negru, yellow label, Earl Grey, verde și de fructe de pădure.

- Uau, zice Troy. Ce de tipuri de ceai aveți aici. 
- Nu le aveți și-n Indiana?
- Nu.
- Voi ce tipuri aveți?
- Avem Lipton.

Fast food-ul Springtime, unde înainte se vindeau shaorme, pizza și șnițel e acum depozit pentru donațiile în alimente și cameră de așteptare pentru refugiați în timpul zilei. Aici se păstrează scutecele, apa, snack-urile și porțiile de mâncare gătită. În sala de bilete, unde refugiații stau jos, verific ce lipsește. Observ că nu mai avem tampoane. Pentru că n-am avut niciodată nevoie și nici n-am folosit așa ceva în România, nu sunt sigur cum se numesc în română. Întreb o voluntară și ea-mi spune „absorbante”, așa că mă duc la depozit să le caut.

E trecut de miezul nopții. Gara e pustie. Aparatele de curățat spală pardoseala sălii centrale. Intru la Springtime. E liniște înăuntru. Un polițist bătrân cu mustață argintie picotește pe un scaun.

Prezența mea îl trezește. Suspicios, mă ia la ochi.

Îi arăt pachetul gol de Always Ultra.

- Mai aveti absorbante?, îl întreb în română.
- Ă?

Mai încerc o dată.

- Absorbante pentru ucraineni.

Preț de câteva secunde ne uităm în tăcere unul la altul și ne întrebăm cum de s-a ajuns la asta.

În sala de bilete, un puști de 11 ani desenează, cu creioane albastre și galbene, steagul Ucrainei cu cuvintele „Melitopol te Ukraina” și înmânează desenul unei voluntare, o studentă româncă tânără și drăguță. Ea întreabă un traducător moldovean ce înseamnă, iar el zice că ar trebui să însemne „Melitopolul e al Ucrainei”, cu referire la orașul de unde a venit el, care se află sub ocupația Rusiei. Dar traducătorul susține că e greșit gramatical și trebuie să vorbească cu copilul despre asta. În timp ce voluntarul se îndreaptă cu desenul către băiat, studenta protestează: „Nu-i spune. E cadoul meu.”

Puști de liceu de doar 16 ani sunt voluntari aici. Ar trebui să stea la ei în camere, cu fereastra deschisă și un joint în mână mitraliind zombi pe Xbox, dar le dau refugiaților ucraineni de mâncare și de băut. Sunt incredibili. Dar unii dintre voluntari au probleme. Un tip refuză să miște un scaun sau să curețe o masă, cu scuza „Sunt aici voluntar. Pot să fac ce vreau”. Mulți pleacă după câteva ore și nu se mai întorc. Unii nu înțeleg de ce eu ca englez mă aflu nu doar în România, ci și în Gara de Nord. Alții nu-și dau seama cine sunt. O voluntară din Republica Moldova mă arată cu degetul și zice: „Ai față de vorbitor de franceză”. Nu e convinsă că sunt francez, ci că am fața unuia care vorbește franceză. Limba poate distorsiona înfățișarea. Așa arăt. Ca un om mutilat de limba franceză. 

Confuzia romă

Au apărut materiale în mass media care au dezvăluit rasismul printre voluntarii din Gara de Nord, îndreptat împotriva romilor din Ucraina. Ori de câte ori sunt eu de serviciu, romii primesc tratament egal din partea voluntarilor, traducătorilor, poliției și pompierilor. Dar observ semnale non-verbale. Ușoare frustrări. Prejudecăți vechi ies, într-adevăr, la suprafață. O familie de romi intră în sala de bilete și cere de mâncare și de băut. Mama își bagă în geantă iaurt și sandvișuri gratuite. Fiul ei ia o mână de cuburi de zahăr. Încep să adune banane. O voluntară româncă se teme că iau prea multe și încearcă să-i explice asta. Se produce o confuzie asupra sensului cuvintelor în rusă. Voluntara se enervează.

- Nu încercați să-mi spuneți că nu vorbiți românește, spune familiei de romi.

În ultimele câteva decenii, România a avut o relație dificilă cu propria minoritate romă. Politicienii au încercat să-i dezmoștenească pe romi și să susțină că sunt diferiți de cultura română, că sunt nomazi și altfel decât alții care locuiesc pe aceste pământuri, că sunt parte a unei probleme pe care „Europa” trebuie să o abordeze colectiv.

Însă când unii români se găsesc față în față cu refugiații romi din Ucraina, se grăbesc să pretindă interese comune. Arată ca ai noștri, cred ei, deci sigur vorbesc limba noastră. În cazul ăsta, ironia e că sunt posesivi cu romii tocmai ca să *nu* îi ajute. Cetățenii români nu au voie să se servească din mâncarea și băuturile gratuire.

Pe măsură ce trec săptămânile, ajung mai puțini ucraineni în România și din ce în ce mai mulți se îndreaptă către Odesa sau trec granița înapoi în nord. Dar încă mai vin mulți și au nevoie să stea undeva.

Uneori, o dăm de gard. La miezul nopții, un microbuz așteaptă pe Calea Griviței să ducă niște familii la cazare și îl întreb pe șofer dacă mai are locuri. Șoferul zice că da. Eu și un traducător îngrămădim în microbuz o femeie mai în vârstă, cu cele două fiice adulte, care se înghesuie în spatele vehiculului. Microbuzul pleacă. Ne simțim mândri de noi.

Apoi, la ieșirea din gară apare o mamă, de mână cu un băiețel care nu poate să aibă mai mult de nouă ani.

Ne întreabă unde e microbuzul.

Îi spunem că a plecat.

Copilul se întoarce către mamă și zice:

- Nu mai mergem la hotel?

Voluntarii și traducătorii sunt adeseori obosiți. Lucrează multe ore în șir. La ore neprietenoase. Mulți vor să facă mai mult. Să ajute mai mulți oameni. În feluri mai profunde. Dar refugiații vin și pleacă. Sunt prea mulți deodată. Și alteori nu sunt destui. Uneori, voluntarii au energia să ajute. Alteori nu pot să facă decât minimul necesar.

- Tot ce fac e să traduc și să car bagaje, spune un tânăr voluntar ucrainean. Nu simt că fac destul.

Mă gândesc la rolul meu din ultimele câteva săptămâni. E mult mai puțin important ca al lui și mai puțin important decât al majorității voluntarilor, care au renunțat la atâtea ca să se afle aici. Dar vreau să-l liniștesc. Să-i spun că ceea ce face e important. „Poate că e o contribuție mică”, îi zic, „dar lucrurile mari se obțin doar cu contribuții mici de la mulți oameni.”

Încerc să vorbesc ca țestoasa bătrână și înțeleaptă din Kung Fu Panda. 

Nu cred că ajută.

Dar refugiații sunt recunoscători. Un bătrân a trecut granița și acum caută un loc unde să stea peste noapte, înainte să se reunească cu soția la Brașov. Cantitățile de mâncare și băutură oferite îl șochează și e surprins cât de ușor găsește transport și cazare gratis. În timp ce-și împinge bagajele spre microbuzul de afară, se întoarce către voluntari și pronunță un cuvânt pe care crede că-l știe în română:

- Multumec. 

E o dovadă de respect. De grijă. De solidaritate. Contează că nu e perfectă?

Slava Ukraina.

Multumec, România.

---

Traducere din limba engleză de Ioana Pelehatăi.