La un an de la mai multe semnalări în presă privind abuzurile din mediul universitar, situația nu s-a schimbat semnificativ. Centrul Filia a realizat anul trecut un raport privind codurile de etică și cazurile de hărțuire sexuală sesizate și soluționate de universități din care reiese că terminologiile și prevederile sunt învechite, iar procedurile sunt confuze, adesea descurajante pentru cineva care vrea să raporteze un abuz. Deocamdată nu pare să se pregătească vreo reformă etică pe scară largă în perioada următoare, însă în facultățile de arte, care au fost în centrul unor investigații de presă cu mărturii despre abuzuri, încep să se producă schimbări. Definirea hărțuirii sexuale este actualizată, ca și procedura de sesizare și soluționare a cazurilor de abatere de la codul etic. Au apărut instrumente de suport pentru studenți, regulamente privind egalitatea de gen și politica nondiscriminatorie, ghiduri de conduită în universitate. Reformarea etică nu este ușoară, rezistența la schimbare este mare, iar o serie de obstacole, obiective și subiective, încetinește procesul. Am încercat să vedem aici care este stadiul acestei reforme acolo unde ea a început, ce se poate face, ce blocaje sunt și cum pot fi ele depășite.
După scandalul Puiu Șerban, UNATC a reușit să facă un pas important prin declararea relațiilor intime sau de cuplu între un profesor și un student, care se află în raport de responsabilitate academică, drept incompatibile cu valorile etice ale UNATC. Concret, asta înseamnă prohibirea relațiilor sexuale și romantice dintre cadre didactice și studenți, cadrului didactic cerându-i-se ieșirea imediată din situația de incompatibilitate. Acest tip de relații este parte din cadrul care permite abuzul, iar în universitățile artistice, incidența lor este ridicată în raport cu alte instituții. Deocamdată, acesta pare să fie singurul caz în care interdicția este asumată la nivel de normă într-o universitate din România. „În general, ca societate, nouă nu ne plac regulile, interdicțiile prevăzute de cadrul legal. Până la interdicția relațiilor intime între profesor și student e o cale lungă. În mediul educațional, o astfel de relație produce dificultăți, distorsionează fundamentul pedagogic, deturnează mult din scopul activității de lucru la clasă. „Păi, dacă se iubesc!”. Instituția nu are, de regulă, argument pentru un astfel de imperativ, iar sexul favorizat de relația educațională, unde pozițiile sunt clar decalibrate (prof/student/ă), deformează natura poziției de autoritate a profesorului în virtutea căreia acesta se crede îndreptățit, „natural”, să se culce cu student/a, șantajând, nu o dată”, spune Marian Popescu, profesor universitar și director onorific CARFIA (Centrul de Acțiune, Resurse, Formare pentru Integritate Academică al Universității din București www.carfia.unibuc.ro , un organism „care deranjează”), membru al Board-ului IRAFPA (Institutul de Cercetarea și Acțiune privind Frauda și Plagiatul Academic, Geneva www.irafpa.org ). Cu vasta sa experiență privind etica universitară și politicile de conduită academică, Popescu a ținut la UNATC ateliere pentru studenți, Curajul de a spune nu și Ai tu nevoie de vreo autoritate? (teritoriul libertății și etica regulilor, normelor deduse din valori).
S. este studentă la UMF „Carol Davila” București. „A fost un profesor de la noi care le dădea fetelor 9 și le chema la mărire. Există o filmare cu el când își dă pantalonii jos și zice că asta e mărirea. A fost anchetat și a dat niște răspunsuri extrem de obraznice, l-au întrebat «dumneavoastră vă dezbrăcați aici, în fața studentelor?» «Păi e biroul meu, mă pot dezbrăca aici». Mai sunt profesori care au reputația că dacă nu ai fusta scurtă și piept suficient de mare nu iei 10. La noi nu cred că s-a vorbit vreodată despre victime de abuz sau abuz sexual”.
Instructaj de conduită universitară – obligatoriu sau nu?
Necesitatea unor campanii de informare privind drepturile studenților, abuzurile și conduita universitară este vizibilă, dar până la punerea în practică este cale lungă. „Ne-am dat seama că trebuie să facem ceva pe termen lung, să nu schimbăm doar acum ceva, repede”, zice actrița Katia Pascariu, care face parte dintr-un grup de lucru al UNATC ce încearcă să creeze un program de conștientizare a abuzurilor. „A început un program de training-uri la locul de muncă, lectures, care nu sunt obligatorii, din păcate. Mie, din afară, îmi e ușor să spun să le facă obligatorii, dar din interior e greu”.
Și la Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca funcționează un grup de lucru similar celui de la UNATC, din conducerea căruia face parte Miki Braniște, lector universitar, manager cultural și curatoare, cunoscută ca directoare a festivalului Temps D’Images din Cluj-Napoca. S-au gândit că trebuie să înțeleagă situația, iar asta înseamnă să ia pulsul studenților. În acest scop au făcut un chestionar pe care studenții îl pot completa anonim astfel încât să existe o perspectivă „pe bune” asupra problemelor cu care ei se confruntă, fără teama de repercusiuni. „Direcția ar trebuie să fie prevenția și pe asta ne-am asumat-o. Prevenția înseamnă să faci evenimente de popularizare – a drepturilor studenților, a ceea ce înseamnă hărțuire, abuz, pentru a putea recunoaște situațiile în viitor. Cred că au nevoie și profesorii de asta. Am propus cursuri separate de conduită pentru studenți și profesori, cursuri în care să înțelegi că dintr-o poziționare asimetrică profesor-student pot ieși tensiuni. Și trebuie să știi cum să le preîntâmpini. E un curs care ar veni mai ales în ajutorul profesorilor: să învețe cum să se poziționeze într-o anumită situație, cum să asculte etc., ca un fel de protecție a muncii. Și cum la protecția muncii te duci în fiecare an, așa trebuie mers și la aceste cursuri. Sunt spații publice, lucrăm cu emoții, trebuie un proces de suport și pentru studenți, și pentru profesori. E complicat”.
E complicat pentru că reforma etică necesită schimbarea mentalității, iar asta presupune timp. Sunt vizibile distanța dintre uzura morală a normelor etice universitare și realitatea contemporană, ineficiența și inadecvarea instrumentelor de aplicare a lor. Opoziția față de schimbare este mare, mai mult sau mai puțin asumată. „Cursul pentru profesori e work in progress. Am făcut sesiuni de informare pentru studenți la începutul anului universitar și a fost foarte bine. La discuții participă numai psiholoaga, din partea grupului de etică, și studenții, fără profesori. Unii erau la curent cu multe lucruri, alții își dădeau seama atunci că au internalizat vinovății și era un moment de deschidere pentru ei. Ne-a interesat să nu apară nume, ci să discutăm situații. Practic, la departamentul de Teatru sunt cele mai multe situații abuzive și aici s-au epuizat întâlnirile programate cu psiholoaga. La Film, studenții nu sunt atât de doritori să facă aceste întâlniri. O colegă mi-a spus despre o situație dificilă în care ea nu știa cum să reacționeze, cu un student care avea dificultăți în redactarea lucrării și insista într-o comunicare inutilă și am zis hai să vorbim cu psiholoaga, să vedem ce sugerează. Atunci am decis să facem un workshop și pentru profesori, să vedem situații concrete pe care le-am putea culege pentru acest curs obligatoriu”.
„Am propus cursuri separate de conduită pentru studenți și profesori, cursuri în care să înțelegi că dintr-o poziționare asimetrică profesor-student pot ieși tensiuni. Și trebuie să știi cum să le preîntâmpini. E un curs care ar veni mai ales în ajutorul profesorilor: să învețe cum să se poziționeze într-o anumită situație, cum să asculte etc., ca un fel de protecție a muncii." — Miki Braniște, lector universitar, manager cultural și curatoare
Cursurile și atelierele de conduită pot fi un început pentru reforma etică în mediul universitar, dar pentru a da rezultate, ele au nevoie de timp și de consecvență. Pentru a aplica un set de reguli, trebuie ca întreaga comunitate să le cunoască și să le respecte. Asta presupune nu doar un cod de etică și proceduri clare și adecvate contextului contemporan, ci și asumarea lor în cunoștință de cauză, prin informarea studenților și a profesorilor. Instructajul acestora ar trebui să fie obligatoriu, dar aici intervine scepticismul universităților în a se ralia schimbărilor privind standardele de conduită din mediul academic.
Marian Popescu este tranșant: „O spun clar: universitățile românești, cu rarisime excepții, nu sunt interesate de sondarea propriei realități etice și de integritate. Cunoașterea acestei realități poate fi un mic coșmar, iar în pre- și în timpul campaniilor electorale, niciun rector nu va avea curajul să producă... valuri etice cu vreo propunere majoră în acest sens. Avem rectori care, la ultimele alegeri nici nu pomeneau cuvântul „etică” sau „integritate” în programele lor de candidatură! „Celebrul” ordin de ministru, dat în fugă, ca să bifeze o preocupare inexistentă, cel cu introducerea obligatorie a cursului de Etică și Integritate Academică în universitățile românești, nu numai că a creat mari probleme (câți profi puteau/pot să predea acest curs, cu excepția celor câțiva de la facultățile de Filosofie?!), dar a confirmat încă odată cât de neatenți sau ignoranți ori indiferenți suntem față de probleme fundamentale.
Comunitatea academică „s-a mulțumit” cu această bifare, iar managementul universitar nu gândește că ar trebui făcut mult mai mult pentru a pune baze solide procesului cunoașterii în mediul de învățare universitar, corectitudinii în evaluare etc. Dacă programe speciale nu sunt create în universități pentru a dezvolta o reală cultură etică și de integritate, atunci vom fi martori, în continuare, la derapaje, la mărirea vulnerabilităților, la decredibilizarea diplomelor și anemierea „contractului” de încredere ca parte a misiunii societale a universității. Pe de altă parte, evacuarea valorilor morale din discursul public al clasei politice îngreunează enorm un proces de redresare etică a universității”.
Atelierele de informare a studenților nu vizează doar conduita, ci și aspecte care țin de deontologia profesională, în funcție de specificul fiecărui domeniu. La facultățile de arte, unde se lucrează practic cu un număr redus de studenți, una dintre probleme este feedback-ul la lucru, zice Miki Braniște: „Am vorbit cu cineva care a făcut Das Art la Amsterdam unde există o metodă de a da feedback. În urma întâlnirilor cu studenții, psiholoaga a spus că mulți au cerut să fie o metodă de feedback constructivă, că uneori nu își dau seama ce au făcut bine din exercițiu sau dacă e rău tot. Am pus în legătură această persoană cu cineva din conducerea școlii care își dorea foarte mult ca pentru departamentul lui să existe un astfel de workshop, dar atelierul va fi deschis pentru toată școala”.
La UMF București, S. spune că „a fost un workshop despre cum să includem o persoană trans la noi în cabinet, indiferent de specializare. Acestor oameni li se oferă o voce și noi trebuie să știm cum să îi primim. Am participat în anul I la un workshop de consultanță pentru pacienți care vor să facă schimbare de sex — cum se face, care e procedeul, cum abordezi pacientul, cum îți dai seama dacă e ce trebuie, dacă nu e, care sunt pașii. A fost ținut de o persoană trans și mi s-a părut ok, era cineva care știa ce vorbește, nu doar din experiența de medic, că era chirurg, ci și din experiența personală. Foarte frumos. Există în facultate lucruri bune la care poți participa, dar trebuie să le cauți singur pentru că nu sunt promovate. Pentru că și la noi se practică stigma. Nu le place să discute despre minorități.”
Cuiul lui Pepelea – termenul de prescripție
Două cazuri publice de încălcare a eticii universitare la UNATC nu au produs niciun efect. „Nu s-a rezolvat nimic pentru că Puiu Șerban nu e un caz oficial, iar la Felix Alexa, toate faptele (n.a. multiple acuzații de hărțuire sexuală) s-au prescris”, zice Katia Pascariu. De aici, se deschid mai multe discuții. Termenul de prescripție pentru depunerea unei sesizări la comisia de etică a universității este de 30 zile de la incident. Un termen care demotivează pentru că studenții au nevoie de timp pentru a-și face curaj să facă sesizări. Teama de stigmatizare, chiar din partea colegilor, și de răzbunare este mare, mai ales că nici o interdicție a răzbunării față de cel care face plângerea nu este încă formulată explicit în codurile etice.
A., student la UNATC, spune că termenul de prescripție este foarte scurt. „O colegă a vrut să depună plângere împotriva unui alt coleg pentru hărțuire sexuală și fizică, dar până s-a decis, a trecut o lună și (fapta) s-a prescris. Nu se vrea mărirea termenului de prescripție. Rectorul a susținut că trebuie păstrat termenul de o lună, că te încurajează să fii proactiv, să depui plângerea mai repede. După ce a izbucnit cazul Alexa, au zis că vor modifica totuși acest termen de prescripție, dar încă nu au făcut-o”. Katia Pascariu spune că termenul s-ar fi modificat, dar conform informațiilor despre procedura de sesizare afișate de UNATC, acesta a rămas la 30 zile. La UMF București, termenul pentru depunerea unei sesizări la Comisia de etică, a cărei procedură datează din 2012, este de 6 luni.
Marian Popescu crede că termenul poate fi schimbat. „Dar e necesară o punere în acord mai substanțială a normelor academice cu cele juridice. Până atunci universitățile își iau repere diferite, din acte normative diferite, de la cea privind răspunsul la sesizări, la cea privind accesul la informații publice, legea Educației sau cea a bunei conduite în cercetarea științifică. În mod normal, când e vorba de o sesizare trebuie ținut cont de data când a fost comisă fapta la care face referire și data sesizării faptei. Un termen de șase luni, de pildă, de la data sesizării permite instituției analiza competentă și comunicarea unei hotărâri sau unui punct de vedere către persoana care a făcut sesizarea. Studentul trebuie să vadă clar pe site-ul universității ce are de făcut atunci când are curajul să sesizeze abaterea de la reguli, norme academice. Cui se adresează dacă e vorba de hărțuire (inclusiv sexuală), plagiat, evaluare cu dublă măsură, șantaj sau abuz de funcție, autoritate etc.? Din păcate, la o simplă vizitare a site-urilor universitare nu vezi limpede asta. Pe de altă parte, ca și mulți profi, nici studenții nu citesc propriile regulamente, Codul de etică și Carta universitară. Am văzut această tendință prin care ei/ele mențin distanța față de facultate (pentru că nu vor decât diploma, oricum, indiferent de nivelul performanței lor de studii), la fel cum mulți profi mențin distanța față de ei/ele în sensul că nu îi cunosc și nici nu vor asta: birocrația gonflată îi presează să adune puncte din comunicări (publicate), articole științifice, participări la conferințe, cărți, studii publicate, grant-uri de cercetare, etc.”.
„Într-o seară norocoasă, îi putem vedea pe toți la aceeași masă în cârciumă”
După cazul Alexa, toată lumea a așteptat reacția UNATC. Până la urmă a apărut o reacție — un grup de profesori și-a exprimat propria poziție într-o scrisoare. „În UNATC «I. L.Caragiale» au existat, de-a lungul timpului, o serie de comportamente toxice care nu au fost chestionate îndeajuns și nesancționarea lor a dus, din nefericire, la perpetuarea lor”, recunosc ei. Katia Pascariu zice că „ideea era să achieseze la acea delimitare și poziționare foarte clară (n. a. față de cazul Alexa) cât mai mulți profesori și profesoare. Mulți asistenți, asistente, așteptau să semneze întâi superiorii și după aceea semnau și ei. Senzația era că majoritatea susținea scrisoarea, dar era evident că așteptau chestia asta”. În final, scrisoarea a fost semnată de multe cadre didactice, inclusiv de rectorul UNATC, Liviu Lucaci, dar asta nu o face să reprezinte poziția oficială a unversității. Practic, UNATC nu a reacționat nici până acum oficial la acest caz, care între timp s-a închis pentru că faptele s-au prescris, conform Codului etic la universității.
Aici apare o altă problemă majoră: modul în care universitățile reacționează la cazurile semnalate public. Reacțiile sunt de multe ori întârziate, inconsistente și dau senzația „că se apără între ei” (remarcă generală făcută de studenți). În multe situații nu există nicio urmare pentru cei acuzați. Fie faptele s-au prescris, fie nu sunt probe sau cel care depune sesizarea nu mai este membru al comunității universitare. „În comisiile de etică sunt de multe ori poziții de bun simț, dar de aici și până la face ceva e drum lung”, zice Katia Pascariu.
„În universități din alte locuri, studenții au structuri bine definite care îi reprezintă în aceste situații. Noi nu avem decât asociația studenților care, foarte rar, abordează cu curaj problemele care le apar propriilor membri. Dacă ar crede în drepturile pe care le au, situația ar putea arăta mai bine." — Marian Popescu, profesor universitar și director onorific CARFIA
Toate acestea duc la creșterea neîncrederii studenților în structurile universitare care ar trebui să rezolve problemele de conduită, de la comisiile de etică la consilierii psihologici. A. spune că „reprezentanta studenților în comisia de etică nu a fost aleasă prin vot de către studenți, așa cum scrie în Legea Educației, ci a fost numită prin Hotărâre de Senat. Am semnalat unui profesor acest lucru și au dispărut de pe site Hotărârile de Senat nr. 116 și 117. Sunt singurele care lipsesc, acolo se arăta că ea a fost numită direct în comisia de etică”.
Neîncrederea s-ar putea combate printr-un norme etice actualizate și proceduri clare, dar mai ales prin respectarea și aplicarea lor, fără excepții. „E bine ca universitatea să-și construiască o infrastructură etică și de integritate astfel încât studentul să știe cui se va adresa”, spune profesorul Marian Popescu. „Am sfătuit întotdeauna să fie urmată calea de jos în sus: departament, consiliu profesoral sau comisia de etică a facultății, apoi comisia de etică a universității, în funcție de abaterea sesizată. În universitățile noastre lipsesc deocamdată acele persoane competente, consilierii de integritate, care să își asume și activitatea de mediere. De regulă, asta e sarcina Ombudsman-ului universității (dacă funcția nu e numai o ficțiune cerută de lege). În universități din alte locuri, studenții au structuri bine definite care îi reprezintă în aceste situații. Noi nu avem decât asociația studenților care, foarte rar, abordează cu curaj problemele care le apar propriilor membri. Dacă ar crede în drepturile pe care le au, situația ar putea arăta mai bine. Dar dacă scopul e numai să ia diploma odată și-odată și să scape de facultate, nu mai e nimic de comentat”, continuă Popescu. „Bază de sancționare (n.a. pentru abuzuri) există. Problema e dacă facem apel la ea. Intrarea în sistemul educațional (n.a. pentru cadre didactice) nu include, la concurs, probe care să testeze la mai multe nivele pe viitorul titular. Cei care cer avizul de la medicina muncii privind capacitatea de a funcționa ca profesor îl primesc imediat: testarea lor e o glumă. Așa că, dacă tu ca universitate ai primit ca titular pe cineva care, în câțiva ani se dovedește a avea probleme de comportament sau de alt ordin, e – dacă chiar există voință – foarte greu să decizi desfacerea contractului de muncă. Riposta, adesea, e imediată: instanța de judecată. Ori una dintre fricile cele mai mari ale universității este să nu se ajungă în instanță.”
O altă zonă sensibilă în care se manifestă neîncrederea studenților este consilierea psihologică. Deși au cerut ca un astfel de serviciu să existe în universități, studenții susțin că nu au încredere într-un psiholog angajat de școală, pentru că acesta ar putea fraterniza ușor cu cadrele didactice. „Psiholoaga este angajata școlii, are cabinetul în școală, mai mult, e un zvon că e partenera rectorului. Deci ce încredere poți să ai în ea că ceea ce îi spui rămâne confidențial? Într-o seară norocoasă, îi putem vedea pe toți la aceeași masă în cârciumă”, zice A.
Dacă relațiile se confirmă sau nu în cazul de față nici nu e important, ci doar faptul că studenții cred asta, că lucrurile se mențin într-o sferă de neîncredere care cultivă tăcerea. „Ne-am gândit ca studentele și studenții să nu mai ajungă după absolvire cu traume, prin urmare să înființăm un centru de mediere unde să se poată spune sub anonimat plângerile și să existe un tip de suport, juridic, psihologic, deci un prim nivel care să te orienteze în funcție de ce situație ai spre ce trebuie să faci. Un centru sprijinit de facultate, dar consilierii să nu fie din facultate. Ei pot face o primă intervenție pe caz”, susține Katia Pascariu. „Am fost în Franța la un festival, am jucat un spectacol și am semnat că nu rasisme, nu sexisme, nu ne jignim, nu ne atingem, dacă bem, o facem cu măsură, etc. Și era un festival. Eu aș vrea să văd asta în teatre. Noi ne-am străduit mult să creăm biroul ăsta de consiliere, externalizat, ca să fie studenții siguri că nu există repercusiuni. Să existe o cutie în care să se poată depune sesizări anonime. Doar că într-o universitate mică, toată lumea se cunoaște cu toată lumea și e mai grea partea asta cu anonimatul. Trebuie să găsim o formulă de a face sesizări astfel încât să le fie respectată confidențialitatea”.
„Ne-am gândit ca studentele și studenții să nu mai ajungă după absolvire cu traume, prin urmare să înființăm un centru de mediere unde să se poată spune sub anonimat plângerile și să existe un tip de suport, juridic, psihologic, deci un prim nivel care să te orienteze în funcție de ce situație ai spre ce trebuie să faci. Un centru sprijinit de facultate, dar consilierii să nu fie din facultate. Ei pot face o primă intervenție pe caz." — Katia Pascariu, actriță
Și Marian Popescu crede că „lipsa de transparență e un obstacol. Lipsa de încredere e un altul. Consilierea psihologică presupune că îți dai seama că instituțional ai probleme. A le aborda deschis e un fapt rar. Preferăm, de multe ori să le… tăcem. Un student își dă seama că proful n-a procedat corect la evaluare. Că nu își face treaba, că îl tratează superior, arogant, discriminator etc. Dacă îi atrage atenția (depinde de și cum o face!), proful primește rău observația, adesea îl repede pe student sau, mai grav, îl amenință. Studentul, adesea, preferă să tacă pentru a nu-și vedea periclitat parcursul școlar. Încrederea lui în profesor, în facultate și, în general, în mediul educațional scade treptat. Vrea să scape. Să termine. Mulți sunt victime ale nepăsării instituționale față de calitatea autentică a actului educațional. Față de nivelul competent al comunicării conținuturilor, ideilor etc. Mulți profi „livrează” cursul și pleacă.”
Neîncrederea în școală i-a făcut pe unii studenți să acționeze. A. vrea să facă o asociație trans-universitară împreună cu două colege de la SNSPA și Drept „în care să consiliem studenții care sunt victime ale abuzurilor și nu au încredere să facă sesizări în universitățile proprii. Îi învățăm ce să facă, care este traseul sesizării, le acordăm și consiliere psihologică și juridică, dacă vor să meargă în justiție. Asta e singura tactică eficientă, care s-a dovedit că funcționează, când le e teamă că vor fi dați în judecată”.
M, studentă la Drept, nuanțează lucrurile. „Dacă abuzul e grav, intră pe tărâmul dreptului penal, acțiunea merge în instanță, dacă nu, merge la comisia de etică. Mi se pare important să existe niște ghiduri și campanii clare despre cum poți sesiza abuzurile, cum ajungi la comisia de etică – unde nu cred că poți să te reprezinți decât prin intermediul avocatului facultății. Eu am dat de biroul lui din întâmplare. Nu știu dacă studenții știu de el. Consiliere juridică putem oferi, nu neapărat și reprezentare juridică, asta înseamnă ca avocații să vină pro bono. Dar cred că multe cazuri rămân ca soluționare la comisia de etică. La noi, există un avocat al studentului și reprezentanți ai studenților în cadrul Consiliului care funcționează bine. Există consiliere psihologică, e un cabinet, dar nu am auzit să meargă cineva”. Asta poate și pentru că incidența abuzurilor la facultățile non-artistice pare să difere de cele de la Arte. „E o diferență de mediu” zice A. „La noi (n.a. la Arte), abuzul e normă pentru că oamenii au mentalitatea asta, că abuzul e acceptabil. Și vine și de la lucrul cu corpul”.
Va urma
Material realizat în cadrul proiectului „TRUST: Tineri responsabili pentru Universități Sigure și Echitabile”, derulat de Centrul FILIA în parteneriat cu ANOSR și Universitatea din Pitești, care beneficiază de finanțare prin Active Citizens Fund – Romania finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org.
Mai multe informații despre proiect disponibile la: www.centrulfilia.ro/access. Lucrăm împreună pentru o Europă verde, competitivă și incluzivă. www.activecitizensfund.ro
Disclaimer: în timpul realizării acestui articol, autoarea a devenit parte din Grupul de etică și integritate academică al UBB Cluj.
FOTO: Pixabay.com
